luni, 21 aprilie 2014

cartea lu george



iar şi iar

fluture-cap-de-mort ce mi te zbăteai la stomac
ai reuşit să te eliberezi
gura mea era de atunci pregătită

iar şi iar în întunericul camerei da
te loveşti de pereţi şi cazi pe podea


cel mai cuminte animal

calm îmi urmăream nepoata
prinsă în zarva jocului
în părul ei
o rază
fanda

încălzită de soarele de aprilie
asurzită de vocile ascuţite ca nişte florete
mi-a ieşit de sub piele
s-a transformat în cel mai blînd animal
şi a fugit la joacă

copiii au amuţit mîngîind-o pe bot
pe creştet pe spinare
niciunul n-a îndrăznit s-o tragă de coadă
numai eu priveam către ei îngrijorat
aproape orbit


o casă uitată din cotroceni

dacă m-aş uita în oglindă
aş vedea cum trupul mi-a devenit o casă uitată din cotroceni
mi-aş aminti şarpele galben şi iedera

într-o dimineaţă m-am privit
şi am descoperit în mijlocul pieptului un fir de păr alb
l-am smuls cu

o disperare pe care n-o înţeleg nici acum
nu e al meu nu e al meu repetam
de parcă în locul lui urma să apară un ochi


urban

nu a rămas nimic fragil în gesturile mele
mîinile recunosc toate lucrurile de care am nevoie
picioarele ocolesc mizeria
vînzătoarea de la chioşcul de pîine are pregătită
chifla mea preferată
în metrou toţi sunt îmbrăcaţi în hainele lor bune
ne ţinem unii altora pumnii
îndreptîndu-ne către inima descoperită a oraşului



cu toate cele şaizeci de cartuşe

mai multe zile la rînd
un soldat cu arma la picior
o vede cum îi trece prin faţă
coborînd pe role strada doctor reiner
se gîndeşte la dezertare
s-o oblige să îl urmeze într-un loc ferit
unde s-o atingă doar el

ar mai fi putut să tragă în ea cu toate cele şaizeci de cartuşe
a rămas însă ţintuit cu mîna pe ţeava rece


străuleşti

din locul ăsta adunăm multă iarbă pentru porc
rar trece cineva
îmi spui că îi plac ştirul şi rochiţa rîndunicii

te întreb de ce pe cruci nu scrie nimic
sunt dintre cei care şi-au pierdut pînă şi numele
îmi şopteşti cînd soarele e ascuns după un nor


sâmbătă, 5 aprilie 2014

Cu o sfîşietoare agonie



Doar cei vinovaţi se întreabă
de ce merită să fie pedepsiţi,
doar proştii se aşteaptă la bunătate.
Întotdeauna, totul se rezumă
la cît de multă durere putem îndura.
Ieri, în oraşul nostru,
o fetiţă de doi ani s-a înecat
în piscina bunicii.
Femeia, care a trăit
o bună parte din viaţă
fără să conceapă
o astfel de întîmplare,
era plecată să verifice poşta
cînd a auzit o uşă deschizîndu-se
şi tot ce-a fost odată luminos
şi veşnic, ea a găsit zdrobit. Un copil
se îneacă repede, în tăcere,
fără să fie conştient
de ceea ce dispare. Şi asta
noi nu putem accepta,
ideea pierderii fără vină.
Şi de asta luăm vina asupra noastră.
Să presupunem că ar fi fost iarnă, că intrarea
de la piscină ar fi fost închisă, că nevoia
de a afla ştirile, de a plăti facturile,
de a ocoli povara vigilenţei constante –
nu ar fi fost atît de ademenitoare.
Trei generaţii de femei
au plutit la capătul unei clipe
atît de cristaline, de neclintit,
gîndul, cîndva considerat divin,
o poartă către suflet, încearcă
să se rupă cu totul de groaza
şi deplinătatea susţinută a propriei
suferinţe, să-şi elibereze măreţul
spirit înfrînt şi să se înalţe,
fără a-i mai fi teamă
de propria-i fire răzbunătoare,
să existe, pur şi simplu, demn,
neatins de frică, fie şi pentru
cîteva momente preţioase… aşa cum
filipinezii din tribul Ifugao,
care sug creierii duşmanilor
pentru a le dobîndi curajul nebun,
mintea se absoarbe pe sine, se prăbuşeşte
într-un somn adînc, întunecat, din care
întreaga strălucire e smulsă,
cu o sfîşietoare agonie,
Doamne!

Philip Schultz - Failure, 2009