joi, 21 august 2014

Umberto Saba - Soţiei mele



Tu eşti ca o tânără,
albă cloşcă.
Penele ei se zburlesc
în vânt, ea îşi lungeşte
gâtul să bea, şi scurmă pământul;
dar, când păşeşte, are şi ea
mersul tău lent de regină,
şi îşi bombează prin iarbă
mândrul ei piept rotund.
E mai de preţ ca masculul.
Cum sunt toate
femelele tuturor
seninelor animale
ce se apropie de Dumnezeu.
Iar dacă ochiul, dacă mintea mea
nu mă-nşeală, tu semeni cu acestea din urmă,
şi cu nicio altă femeie.
Când seara începe să le-aducă
găinuşelor somnul,
ele scot sunete, de felul celora, dulci,
în care şi tu îţi plângi
necazurile, şi nu ştii
că în glasul tău păstrezi suavele
şi triste note din cuibare.

Tu eşti ca o gravidă
junincă;
liberă încă şi
neîngreunată, chiar zburdalnică;
care, dacă o mângâi, întoarce
spre tine capul, cu acea delicată
pată trandafirie.
Pare atât de tânguios
felul ei de-a plânge, când te apropii
şi-o auzi mugind, încât din iarbă
faci un mănunchi şi i-l dărui.
Eu tot aşa daruri îţi fac
când tu eşti tristă.

Tu eşti ca o căţea
prelungă, din cele cu multă blândeţe-n
ochii lor negri,
şi cu tot atâta cruzime-n inimă.
Stă la piciorul tău, ca o
sfântă din stirpea mistuitelor de o
neclintită fervoare, şi te priveşte
ca pe-un Stăpân, ca pe un Dumnezeu.
Când te însoţeşte prin casă
sau pe stradă, oricui ar încerca
de tine să se apropie îi arată
colţii strălucitori.
De gelozie suferă
iubirea ei.

Tu eşti ca temătoarea
iepuroaică. Din cuşca-i
strâmtă ea se înalţă
să te zărească,
şi-ntinde spre tine
ţepene, lungi urechi;
când îi aduci
ridichi şi grâne, iar când nu le are
ea se ghemuieşte în sine
şi caută ascunzişuri întunecate.
Cine-ar putea să-i fure
mâncarea? să-i fure
părul pe care ea şi-l smulge
din spinare să-şi căptuşească cuibul
unde va zămisli?
Cine te-ar face să suferi?

Tu eşti ca rândunica
sosită primăvara.
Şi care din nou pleacă toamna;
dar tu n-ai acest dar.
Iată ce ai tu de rândunică:
mişcarea ei uşoară
ce, pentru mine, cel care mă simţeam
şi chiar eram bătrân, vestea o altă primăvară.

Tu eşti ca prevăzătoarea
furnică. Despre ea,
când pe câmp pornesc să se plimbe,
îi vorbeşte şi copilului bunica
ce-l însoţeşte.
Şi de asemenea eu în albină
te regăsesc, şi în toate
femelele tuturor
seninelor animale
ce se apropie de Dumnezeu,
şi în nici o altă femeie.

duminică, 3 august 2014

ileana mălăncioiu, 3 poezii


Pasărea tăiată

M-au ascuns bătrînii, după obicei,
Să nu uit de frica păsării tăiate,
Şi ascult prin uşa încuiată
Cum se tăvăleşte şi se zbate.

Strîmb zăvorul şubrezit de vreme,
Ca să uit ce-am auzit, să scap,
De această zbatere în care
Trupul mai aleargă după cap.

Şi tresar cînd ochii, împietrind de groază,
I se-ntorc pe dos ca să albească
Şi părînd că-s boabe de porumb
Alte păsări vin să-i ciugulească.

Iau c-o mînă capul, cu cealaltă restul,
Şi le schimb cînd mi se pare greu,
Pînă nu sînt moarte, să mai stea legate
Cel puţin aşa, prin trupul meu.

Însă capul moare mai devreme,
Ca şi cum n-a fost tăiată bine,
Şi să nu se zbată trupul singur
Stau să treacă moartea-n el prin mine.


O aripă de vrabie

Patul meu,
Ieronim, cu stîlpi negri împrejmuit este
Din greşeală m-am culcat în el în noaptea aceea,
încet îl trăgeau zece cai,
Nimeni nu ştia încotro mă duceau
Alăturea numai tu plîngeai.

Dar eu nu vedeam,
Ieronim, că tu stai lîngă mine şi plîngi,
Muget prelung de fiară mi se părea că-aud,
Să vină un om sfînt era marea mea rugă
La simpla apropiere a lui
Haita de animale să fugă.

Şi-abia atunci, nu ştiu cum s-a-ntâmplat,
Ieronim
De mine te-ai apropiat atîta de sfîşiat încît
Trupul tău din bucăţi făcut abia învia
Ca apa vie sufletul se vedea cum le leagă
Şi frică şi ruşine mi-a fost de moartea mea.

N-am murit,
Ieronim, nici în noaptea aceasta
Dar am plans cît o femeie şi cît un barbat la un loc,
O aripa de vrabie este pleoapa mea dreaptă
Cineva îmi spune că bate de rău
Şi frică mi-e de tot ce mă aşteaptă.


Dorinţă

Să am un loc al meu anume unde să plîng dacă se poate
Cu capul sprijinit în palme şi nimenea să nu mă ştie
Cînd lacrimile arse-mi urcă încet pînă la piept şi cresc
Şi trec apoi deasupra lui şi se înalţă spre bărbie.

Să simt că-ncepe să mă-nece acesată plîngere prelungă
Şi nu e nimeni să mă scoată din ea şi să încep să ţip
Cît pot către pereţii care se clatină-mprejur de parcă
Au fost zidiţi dintr-o greşeală pe-o temelie de nisip.

Pe urmă trupul să se lase încet prin lacrimile limpezi
Şi să se vadă cum se-nalţă deasupra ca un înecat,
Să nu se ştie dacă-n clipa în care-am început să plîng
Şi să mă văd prin plînsu-acesta eram femeie sau bărbat.

Şi-atunci să vină cineva de primprejuru-acestui loc
În care-am fost lăsată-anume şi să vă cheme să vedeţi
Că trebuie să mă alunge, fiindcă am plîns atît de mult
Încît de-un timp au început să curgă lacrimi prin pereţi.