bat pe unu

bat cumplit pe unu și apoi cum o să te uiți

la mine, cu frică sau admirație; în viața mea

n-am dat serios în nimeni, o sg dată am zdrelit

la deget pe un prieten, cu piatra, în recreație

 

și-mi pare rău. căprioara fuge cînd mă vede,

rămîn în tricou alb pe cărarea însorită și plîng.

fața mea în oglindă: oval întunecat, bulangiu

păros cu ochii tulburi; greu m-ai lăsat să-l judec,

acum lasă-mă, părinte, să-l frîng.

 

zile tot mai scurte pentru a găsi omul în a cărui

inimă de aur să-mi vărs toată iubirea gîndului.

și n-o să-mi iasă. fericirea - fetiță mîncată de
neoplasm, încă frumoasă, dumnezeu e căcatu
pămîntului.

Coleman

Primus trăsese o linie pe care nici unei impurități incriminatoare nu-i va fi îngăduit să o încalce. Dar oare eu n-am tras o linie, sau am tras-o mai puțin riguros? Am fost oare mai puțin vigilent în urmărirea țelurilor legitime și a unei existențe stimabile, echilibrate? Am fost mai puțin încrezător în marșul sub stindardul propriilor mele scrupule inexpugnabile? Am fost mai puțin arogant? Nu a fost acesta modul în care am înfruntat eu însumi vechea gardă în primele o sută de zile ca om de încredere al lui Roberts? Nu așa i-am înnebunit, izgonindu-i? Am fost oare mai puțin lipsit de scrupule, mai puțin sigur pe mine? Și totuși, un singur cuvînt a distrus totul. În niciun caz cel mai inflamator, cel mai teribil, mai oripilant cuvînt al limbii engleze, dar suficient pentru a dezvălui tuturor acelora care doreau să vadă, să judece și să conteste cît de șchiop era adevărul cu privire la cine și ce eram.

Philip Roth - Pata umană @Polirom