vineri, 17 noiembrie 2017

Cristina Stancu - Teritorii

în autobuz cineva încearcă să te convingă
că numele lui e elvis.
apoi uit că există.
de ce îi fac asta:

nevoia de a-şi zâmbi înţelegător de parcă în sufragerie
aş îmbrăţişa aerul cu gesturi care ar speria invitaţii.

(cineva a zis că-i amintesc de o tipă olga.
a cunoscut-o în rusia cînd era un securist împuţit.
îmi vorbea despre olga şi plângea despre olga.
o femeie mi-a spus că-l cunoaşte pe singurul
porumbel alb din cişmigiu.
de ce mi se povestesc astfel de lucruri.)

*** 

la doi ani am înghiţit o monedă
şi mătuşa a trebuit să-mi bage mâna pe gât.
la  trei ani am plecat de acasă
m-au găsit peste câteva ore pe un teren părăsit
ascunsă sub o remorcă.
la patru ani am adormit cu un pui de găină
în braţe şi până dimineaţă
din el rămăsese o pată pe cearşaf.
la şapte ani am aflat că oamenii mor la fel ca pisicile.
tata mi-a spus că aici a văzut un vierme în cadavrul
bunicului şi că în fiecare încăpere a murit cineva.
tot ei au plantat şi copacii.

*** 

o glumă spune că suntem boli mortale incurabile
cu transmitere sexuală.
copiii care se nasc cu maladia lobstein sau osteogeneza imperfecta
trăiesc câteva zeci de minute fiindcă oasele lor
sunt aţă putredă. nu putem da
uninstall. pentru tumoare
noi suntem cancerul:

structurile microscopice ale lacrimilor uscate
seamănă cu peisajele apocaliptice. canale săpate
de-a lungul unui teritoriu care nu mai susţine viaţa.
unele specii de cârtiţe îşi freacă trupul cu lacrimi
pentru a se proteja de agresivitatea celorlalte.
spre deosebire de ele violenţa noastră dispare
numai atunci când credem că suntem la fel.