casa templierului

ce mă sperie mai tare – o găină arămie în antreu,

cîinele care, chirurgical, a căpătat laringe omenesc,

și atunci cînd se apucă de vorbit, de groaznic ce sună

fac ochii mari, duc mîna la gură, zic ferească dumnezeu;

 

ori minutul stupid, în care mă prăpădesc încă tînăr,

spulberat de claritatea urîtă că disperarea va arde

netransmisă, pilulă italiană aspră, de băgat în pahar

apoi uitată. îmi e frică rău de moarte, o iubesc enorm

pe fată.

 

cînd vocea străveche din vid începe să-mi șoptească iară

și-mi îngheață inima în mine și nimeni nu se-ndură

să m-acopere c-un pled,

atunci m-apăs și eu în ghete, scot pieptul în afară

și cu voce de duke nukem fac half man, half animal,

all dead.

 

prieteni, pavăză bună să vă fie dragostea pe care aici, în sufletu meu

de artropod mutant arareori calm mă străduiesc pe bune

da tot mai greu să v-o port; de două ori m-am culcat pe patul

de flori albastre, o singură dată m-am trezit: pe jumătate om,

pe jumătate animal, pe de-a’ntregulea mort.

Arestarea

Era o zi frumoasă în ziua aceea, și armenii ședea afară, pe bănci, cu cafeaua și ciubucile lor. Întrebai unde este lăcuința acelor doi armeni. Îmi răspunseră cu dispreț și nepăsare că Hagi <Nazaretian> nu știe unde șade, iar cel de-al doilea îmi zise: "Eu sunt! <De> ce mă vrei? I-am zis: "Dumneata ești arestat și să poftești să mergi cu cazacul la generalul-comendant". "Ce fel? îmi zise. Pe jos?" "Ba nu! O să-ți aduc o caretă!" Atunci toată armenimea se opuse, strigând că "Nu vrem să-l dăm!" Unii mă întreba: "De unde ai dumneata poruncă să-l ardici?" Alții striga să meargă la Fuad și Omer pașa, să-i dea de știre... Alții, iarăși, pe la consulaturile lor, că sunt sudiți streini... Apoi, văzând că izvorăsc armenii de prin toate ulițele, am strigat la cazaci: "Katai!" ("Mână-i!") și au început cazacii cu gârbacile să-i croiască, iar ei au rupt-o d-a fuga țipând, iar eu strigam cazacilor să-i croiască mereu... Iată și o patrulă de husari. Le-am strigat: "Săbiile afară și croiți-i cu latul săbiei", astfel că această sțenă spăimântătoare le-au rămas multă vreme memorabilă. Mulți ani după aceasta armenimea speria copiii cu numele meu. Când nu putea să împace copilul, le zicea: "Uite! Vine Lăcusteanu!" Pe armean l-am trimis la arest bătut măr, iar Hagiul mi-a scăpat, fiindcă nu aveam pe cine să mai întreb unde șade, căci armenii se băgaseră în gaură de șarpe, și l-am lăsat, ca să nu zăbovesc.

Amintirile colonelului Lăcusteanu, @Polirom, 2015

Cumpătarea

     "Așa că Maggie, ai cărei plămâni deja urlau după oxigen, și-a ridicat carabina, a ațintit-o asupra unei nave Ohu, a făcut câteva calcule după care a început să lanseze rachetă după rachetă. Reculul fiecărei salve o arunca pe Maggie și mai aproape de marginea atmosferei planetei. Datele bătăliei aveau să arate, mai târziu, că rachetele lansate de ea chiar au provocat câteva avarii minore acelei nave inamice.
     După ce și-a terminat muniția s-a răsucit cu fața spre planeta care urma să o ucidă și, ca un bun profesor de religie orientală, așa cum fusese, a compus un jisei, un poem al morții sub formă de haiku.

Nu jeliți, prieteni.

Sunt stea căzătoare

Spre altă viață.

L-a trimis împreună cu ultimele ei clipe. Apoi a murit, un fulger iute pe cerul întunecat al Cumpătării."


John Scalzi - Războiul bătrînilor @Nemira, 2015

black mirror nou

cu denzel într-un buncăr antiatomic, probabil ultimii rămași.

am devenit, firește, buni prieteni în lunile post-detonare;

discuțiile despre filme, premii și condiția de fanboy est-european,

adică eu, au secat rapid, la fel și cele despre propriile familii și vieți,

iar acum așteptăm nu fără spaimă și tristețe, sfîrșitul.

 

adăpostul a căpătat fisuri încă de la primele conflagrații,

sănătatea noastră nu mai e ok,

bănuim severe tumori intestinale, din cauza la radiații.

 

stăm întinși, fiecare pe patul lui de campanie, și eu încep:

 

numărat cîteva stele

pe cerul nopții

toamna.

 

e rece și iată, fericirea mea –

pană neagră pe pămînt.

 

viața nu a devenit, ci a fost mereu grea

pentru gemenii orfani, în valea uscată din irak;

el, rămas fără piciorul stîng după ce a călcat pe o mină,

știe sigur că următorul atac

n-o să mai lase nimic din colibă și micile acareturi.

 

dar aici la mine e fain, e așa o minune că putem ieși

seara la chinezească, și pe urmă eu mă uit pe tel

la nimereală și zic fetei, auzi, în juma de oră e film,

vrei să mergem? și ea face ochii mari și frumoși și zice

da da da, și chiar ne ridicăm și mergem și ne bucurăm

cu tot sufletul de noi și de ziua frumoasă de noiembrie.

 

ajuns acasă mă găsesc stînd în fund, pe marginea patului,

cu pantalonii dați jos pînă la glezne, și jur că mi se rupe inima

de dragul meu, așa puțin obosit cum sunt, dar mai pot,

am și un senviș început pe care, cît mă schimb, l-am pus

lîngă mine pe plapumă, și mă îneacă emoția de cît pot

să mă iubesc, e ceva dezarmant pînă la lacrimi în cumpăna

asta a mea de dinainte să mă pun ca lumea la somn,

pur și simplu stau frumos, cufundat în liniște, atins de lumina

palidă a lămpii, am și niște burtă, dar e în regulă, mă înduioșez

încît mi se fac ochii blajini ca la vițel, și cum să nu distrugă asta,

ar fi cel mai mare păcat din lume să las să mi se ia asta.

 

cînd nu socotesc valoarea subzistenței,

pot să mă bucur sincer de ceea ce e lipsit de zgomot, senin

binar.

 

teribil de drag mi-era odată spectacolul fulgerelor

pînă cînd, în noaptea de vară cu furtună, un băiat

blonduț, osos pe la față, a zis entuziasmat că abia

așteaptă să ajungă acasă pt a pune camera

pe pervaz.

 

acum îmi place să văd o casă profilată pe cerul negru,

partea de jos, de fapt mai mult de jumate din ea,

e ascunsă de pomii desfrunziți, așa cum trebuie,

și fumul care iese pe horn face nimb frumos,

ca în lovecraft, pe întreg conturul acoperișului.

 

nu știu denzel, ar fi necinstit să nu spun

că mă ia tot mai des așa, o anxietate

după care vine imediat ciuda

că nu mi-am apărat cum trebuie

granția de corp azvîrlit cu de-a sila

în societate.

 

cum petrec mai multă vreme printre oameni,

cum încep să pun mîna la gură ca și cum aș tuși,

și de fapt eu murmur înjurături oribile; dacă văd

că vine unul spre mine și știu dinainte că vrea

să mă întrebe ceva, fac un fel de incantație

în care zic nu veni, nu veni, futu-ți dumnezeii mă-tii,

și de cele mai multe ori vine, moment în care arborez

instant amabilitate și ochi atenți, lucru care mi-l

reproșez dur pe urmă, ca și cum nu mi-am apărat

cum trebuie granița de corp azvîrlit știi și tu.

 

perversitatea asta e: caut mereu conflictul cel mai urît,

schimbarea aia de replici care pe omul nepregătit, lipsit

de ironia spontană, îl face să plîngă cînd e singur și îl termină

psihic pentru mult timp, îi sparge sufletul. dar o fac pasiv,

cu vădită teamă, și dacă se poate, fără să fie nevoie

să suport eu consecințele, pt că numai gura e de mine,

și dacă totuși sunt nevoit să le suport, totul să iasă cît mai poză,

învățătură diluată rușinos de precauție.

 

de exemplu, de boschetara rahitică, disperată, care,

cînd mă întorc noaptea de la muncă pe aleea cu castani

care îmi place mie, sare din întuneric cu vocea pițigăiată

să-mi ceară bani, eu pot să scap repezind-o cu stai acolo

liniștită că n-am să-ți dau, în schimb, țiganul beat și agresiv

o să vină, cum e și firesc, direct și fără sunet, o să-mi fută

o bară scurtă pe tîmplă, și eu o să țin neapărat ca scena

următoare să fie așa: ridicînd puțin capul de pe asfalt acum,

cu zîmbet șmecher ca max payne după ce bate bossul și trage fum,

cu ramele rupte la ochelari,

zic ce trist e, men, că nu-s aici să mă salveze

măcar saber rider cu șerifii lui stelari.

 

denzel pufnește cu zîmbetul lui odată perfect, acum corodat, verzui

și îmi zice – niggăre trebuie să te relaxezi, fă cumva și gîndește-te

că viața poate fi și așa, un job care nu-ți place neapărat, dar ce e bine

e că munca în sine nu e grea fizic, nu e ca la săpat șanțuri; primești

bonuri de masă, în 8 ore jumate poți să-ți iei 3 pauze și din, să zicem

15 colegi cît e echipa, nu te ai ciudat cu niciunul, și între timp tu poți

să cauți și altceva, cine știe, poate chiar găsești.

 

denzel, îi zic, nu mai pot să fiu așa, am cancer la cur, mă cac sînge,

și tu la fel, o să murim groaznic, ai uitat. la care denzel face, da dog,

ai dreptate, după care strînge puțin din buze, dă din cap, expiră lent

pe nas și se uită înainte în gol a necaz,

dar gasesc destulă alinare în căutătura lui,

a omului creștin care deși încă nu e împăcat total cu soarta,

mai poate să găsească în situație

și puțin haz.

 

în definitiv, zel, și eu ca speriatu din mulholland drive

care își povestește visu în cafenea:

sper din tot sufletul, pentru lina mea

funcționare, să nu am cît oi trăi nenorocul

să văd cum o brută nervoasă, ton arămiu,

se răzbună pe un vecin de curte,

dînd cu șutul în copilaș, trimițîndu-l să se frîngă

sub roțile pline de balegă ale unui car.

 

vreau să-ți mai zic că odată au intrat doi rockeri în librăria unde lucram

și unul din ei căuta asiduu pe telefon un nume de trupă pe care spera

să o găsească și în magazin. atunci eu m-am dus la el și i-am spus:

 

trupa aia nouă finlandeză

după care cauți pe tel

ca să-mi spui mie de ea,

că o vrei –

de fapt n-o vrei.

 

la sfîrșitul acestei superbe zile ploioase, vrei, uite

să te iau pe tine de umeri,

să stai – în picioare, că băncile sunt ude –

în parcarea de la mol, cu ochii larg deschiși,

cu fața la munți. nu sunt ei frumoși?

mie așa îmi par, norii gri,

ferăstraie cu dinți tociți, deloc septici,

ce ascund timid negura pădurilor abrupte.

 

ți-am luat și telefonul din mînă cîtă vreme te-ai uitat

și pot să-mi dau seama că ți-a plăcut mult de tot,

că nici n-ai observat.

norul de toamnă altcumva are textura,

nu-l umflă grosolan, ca pe cel de vară, căldura.

 

e o priveliște frumoasă și, repet, am vrut să arăt

cum vremea, vorba vine, rea, poate să facă efecte care,

dacă ești în starea care trebuie, mai ales aici în brașov, unde e peisaj,

te pot umple cu sentimente cu adevărat calde, protectoare.

și munții îs munți și n-ai cum să nu-i iubești.

 

și totuși vlad,

te amăgești –

rămîne atît de negru

și rece

furnalul în care

zi de zi

ești silit

să privești.