aşa îmi porunceşte şi propria mea conştiinţă

"Afară, pe stradă, se petrecea de asemenea ceva ce-mi distrăgea atenţia. Un băieţaş şedea pe trotuarul de vizavi şi se juca singur, la soare, fără să se gândească la ceva rău; înnoda doar nişte fâşii de hârtie una de alta şi nu supăra pe nimeni. Deodată sare în sus şi începe să înjure. Merge de-a-ndărătelea până în mijlocul străzii, de unde zăreşte un om, un bărbat în toată firea, cu barbă roşie, care se apleca de la fereastra de la etajul întâi şi îl scuipa în cap. Băieţaşul plângea de furie şi îl împroşca pe cel de sus cu înjurături neputincioase, în timp ce roşcovanul îi râdea în nas; aceasta a ţinut vreo cinci minute. M-am întors ca să nu-l văd pe băiat plângând."

Knut Hamsun - Foamea

Negustorul de începuturi de roman

Sigur, uneori ne-am aflat și într-o situație de mare dilemă etică. Mai precis atunci cînd am furnizat fraze absolut sublime unor oameni care nu le meritau din punct de vedere moral. Să luăm cazul lui Louis Ferdinand Céline, pe care mulți l-au considerat "un gunoi moral", un fascist care nu a retractat niciodată, nu s-a căit. Merita el, oare, acel diamant cu care începe romanul Călătorie la capătul nopții? Vă amintiți fraza? "Iată cum a început totul". Simplu, scurt, direct, eficient. Un prag. Este tipul de frază-prag. Pentru că un început de roman mai poate avea și o funcție strict ritualică. Unii scriitori au nevoie, pentru a intra în materie, mai degrabă de un gest ritualic decît de o primă situare în timp sau în spațiu a narațiunii, sau de o primă introducere a vreunui personaj. În istoria arhitecturii, multe edificii au fost astfel create încît intrarea în ele să impună o anumită atitudine. Un prag înalt te obligă la o anumită coregrafie cînd treci peste el. Uneori pragul este înalt iar ușa este scundă ceea ce te obligă să-ți apleci capul ca să pătrunzi în interiorul edificiului, deci să faci o plecăciune... Céline avea nevoie de o primă frază-prag și i-am dat-o...

Matei Vișniec - Negustorul de începuturi de roman

Moartă de foame

"Therese era singură. Niciodată nu fusese vorba de ceva rubedenii. La înmormîntare nu a însoţit-o nimeni. Dacă se va ivi în cursul procesului cineva care să se dea drept ruda ei, Kien va cere să se culeagă date precise cu privire la originea respectivului. O rudă era oricînd posibilă. Se gîndea să discute cu intendentul încă înainte de arestare. Sporirea micii recompense la două sute de şilingi trebuia să i-l ataşeze întru totul pe acest copoi, cum foarte bine spunea Fischerle. Prin asta, nu comitea nici mituire şi nici altceva ilegal; intendentul să spună adevărul, purul adevăr. În nici un caz nu era de admis ca de bună seamă cel mai mare sinolog al vremii să fie condamnat pentru o femeie de extracţie inferioară, o femeie despre care nici nu se poate spune cu certitudine dacă ştia să scrie şi să citească fluent. Ştiinţa impunea moartea ei. Tot ea impunea şi deplina achitare şi reabilitare a lui. Savanţii de talia sa se pot număra pe degete. Femei există din păcate cu milioanele. Şi, pe deasupra, Therese se numără printre cele mai insignifiante. Nu se poate nega faptul că moartea ei fusese cît se poate de chinuitoare şi crudă. Dar pentru asta, exact pentru asta, ea însăşi purta deplina răspundere. Depindea doar de ea să se lase să moară de foame în linişte. Mii de penitenţi indieni au murit, înaintea ei, de această moarte lentă şi s-au considerat mîntuiţi printr-însa. Lumea îi admiră încă şi astăzi. Nimeni nu-i compătimeşte pentru soarta pe care au avut-o, iar poporul lor, cel mai înţelept după cel chinez, îi sanctifică. De ce nu s-a ridicat Therese pînă la această hotărîre? Ţinea prea mult la viaţă. Lăcomia ei nu cunoştea margini. O prelungea cu orice secundă demnă de dispreţuit. Ar fi mîncat oameni, dacă ar fi existat în jurul ei. Ura oamenii. Cine s-ar fi sacrificat pentru ea? În clipele ei de slăbiciune s-a aflat singură şi părăsită, aşa cum merita. Apoi a recurs la ultimul mijloc care-i mai rămînnea: şi-a devorat propriul trup, fîşie cu fîşie, bucăţică cu bucăţică, şi s-a mai menţinut în viaţă cu preţul unor dureri de nedescris. Martorul n-a găsit-o, a găsit doar ciolanele ei, ţinute laolaltă de o fustă albastră scrobită, pe care obişnuia s-o poarte totdeauna. Acesta a fost sfîrşitul ei binemeritat."

Elias Canetti - Orbirea

george topîrceanu, memorii de război

     Pe gardul din sus al unei gospodării de machedonți ce părea pustie, și-a făcut pe neașteptate apariția o pisică. Franțujii o văd și, cât ai clipi, au și organizat o mișcare strategică de învăluire, unii pe o parte, alții pe alta. Au închis-o într-un semicerc larg de tiraliori, cari încep să strângă rândurile pe nesimțite, cu precauție. Pisica stă la soare pe gard și se linge, nepăsătoare, fără să bănuiască ce i se pregătește. Și să mai crezi în instinctul dobitoacelor! Un franțuz s-apropie încet de ea, se face că vrea să treacă niznai pe acolo - și dintr-odată o lovește în cap cu un lemn, pe care-l ținuse ascuns. A doborât-o... Câteva clipe stă aplecat asupra ei, meșterind ceva; apoi o ridică de coadă și vine cu ea în triumf spre tabără.
     Bulgarii râd.
     Ai noștri au urmărit scena, de la distanță, cu mâinile la spate. Au crezut întâi că-i vorba numai de-o petrecere, de un soi de distracție națională a acelora: așa au ei obicei, să omoare mâțe, pentru trecere de vreme.
     Dar când au văzut că străinii aprind focul sub o gamelă mare de tablă, pe când alții s-au apucat să jupească mâța și să-i scoată măruntaiele, o nedumerire, ca o bănuială vagă, începe să-i cuprindă.
     - Oare ce-or fi având de gând?
     Franțujii au ciopârțit acum pisica în bucăți cam de aceeași mărime, pe care le-au aruncat în gamela de pe foc, să fiarbă. Oamenii noștri se uită - și parcă tot nu le vine să creadă... Numai la urmă, când i-au văzut că-și împart fiertura, primind fiecare în câte un castronaș partea lui de carne și de zeamă, și-au întors capul, cu mare greață, scuipând care-ncotro:
     - Ai văzut, mă?... Spurcată nație!
     - Altminteri, sunt boieri... nu vor să mănânce toți dintr-o oală, că li s-apleacă.

@Humanitas, 2014

marius ianuş - refuz fularul alb

@2011, Tracus Arte

Deja am murit?

Deja m-am sinucis?

Niciun cititor la ora asta…

Ursul din containăr de pe scribd

îmi e blocat pe toate siteurile

- să poată Securitatea să facă asta? –

sunt deja mort şi îi văd lucrând după mine,

ştergându-mi urmele?

Mai degrabă pentru că am preluat din greşeală

ursul şi mamijuana pe yanush at wordpress

fără să fac embed…

Vă plac aceste prostii băieţi?

Cum e să scrii să nu înnebuneşti?

Ce e poezia?

Am fost atât de trist încât azi

aţi fi putut să mă comemoraţi şi pe mine.

Nu voi putea ierta niciodată.

Nu voi putea uita niciodată.

Am fost atât de trist, Iisuse ajută-mă.

Cum ai intrat în casa vameşului Zaheu

intră şi în viaţa mea.

Cum ai uscat smochinul fără rod, uscă şi minţile

celor care au întins cortul morţii peste mine.

Fata cu fundă roşie

Nebună după Hristos sau doar nebună?

Am întâlnit-o la Biserica Sfântul Nicolae din Schei,

eram noi doi acolo, apoi ne-am încrucişat

de două ori la chioşcuri – eu mi-am luat

o ciocolată Făgăraş, pentru că ea căuta ceva ieftin –

stixuri de 60 de bani, apoi

am trecut pe lângă ea cu frică,

de parcă era din porţelan şi ar fi putut să se spargă –

am privit-o în oglinda retrovizoare

(o tristeţe bună şi blândă sau o tristeţe amară?)

o fată săracă, o fată cu fundă roşie

pe care ar fi trebuit să-i spun

să n-o mai poarte.

Zveruţa mea

Uneori izbucnesc brusc în plâns

când trece chiar şi numai umbra amintirii tale

pe la mine prin cap…

Când te voi mai revedea?

Când te voi strânge iar în braţe?

Când vei fi iar fetiţa tatii cea cuminte?

Mă vei mai învăţa lucruri neaşteptate

pe care le-ai auzit tu de la colegi?

Să ştii că mă rog Măicuţii Domnului nostru Iisus Hristos

să fim iar împreună.

O derută cumplită

Un moment de o derută cumplită.

Sunt singur într-un oraş plin de ochelari negri şi funduri.

Am început să mă îndoiesc că toate sunt adevărate.

„Probabil cel mai bun oraş din lume”, scrie pe umbrelele verzi în engleză,

după o reclamă la bere – dar nu e aşa, doar ochelari negri şi funduri reci,

nicio inimă caldă, nici un strop de iubire adevărată pe străzi…

Am în rucsac un curs de psihologie, care îmi e frică să nu mă transforme

într-o fiară autosuficientă, de asta tot amân să-l citesc, deşi

mi-a fost dat chiar de Părintele Duhovnic…

Mă prefer ca animal bezmetic…

Doamne, gândurile mele sunt mici şi proaste,

întoarce-mă în Calea Ta, arată-mi o ieşire din bezna asta

dinaintea mea.

Nimic din ce mi-ar aminti de tine…

Dragă Zvera, eu nu mai suport

nimic din ce îmi aminteşte de tine.

La Borviz am luat multe bidoane cu apă bună

Dar n-am putut să mă apropiu de colacii secuieşti…

Nu ştiu cum aş putea să-ţi explic

cât mă doare că nu pot fi cu tine.

E ca şi cum aş avea o arsură pe suflet.

Eu nu mai am nimic, Zvera,

dacă nu te mai am pe tine…

Sper ca Dumnezeu şi Măicuţa Domnului să ne ajute.

Să te rogi seara Domnului Iisus Hristos.

Răspunde-mi, Nikolaj Velimirović!

Întrebările mele sunt tari ca piatra

şi înţepătoare ca nişte arici…

nu ştiu care o să-mi fie soarta

mi-e frică şi nu ştiu unde o să plec de aici.

Cred în Domnul Isus şi în Calea Sa, dar aş vrea,

dacă se poate, un pic de bine şi aici, pe pământ,

loviturile necuratului le mai duc şi nu prea,

îs ca o frunză zbuciumându-se în urma trenului, în vânt.

Nikolaj Velimirović, tu eşti mare sfânt al sârbilor,

iar sufletul meu e slav pe jumătate…

De ce sunt atât de fragil în faţa oamenilor?

Cum să fac primul pas în ceea ce va fi mai departe?

Întrebările mele sunt tari ca piatra

şi înţepătoare ca nişte arici…

nu ştiu care o să-mi fie soarta…

Răspunde-mi, Nikolaj Velimirović!

Dă-mi rost, Doamne!

M-a răzbit tristeţea, deznădejdea cumplită…

Beţivul pe care îl ridic de pe iarba îngheţată

şi îl urc într-un taxi

e mai fericit decît mine…

El se duce acasă să fie certat de ai lui.

Eu mă duc acasă ca să plâng.

Doamne, citeşte inima mea şi repară

rândurile ei stricate.

Ridică-mă din deznădejde,

urcă-mă într-un taxi

şi trimite-mă unde să fiu

cu adevărat acasă.

O dacie „Zâmbetul lui Iliescu” cenuşie

Să fii un bărbat de 35 de ani care a pierdut totul.

Să vrei să cumperi o dacie „Zâmbetul lui Iliescu” cenuşie.

Humorul, cel mai trist pârâu.

Trec peste valea Humorului cu firul ei de apă,

am fost bătut de Dumnezeu pe drept cuvânt, pentru desfrâu…

Obcinele împădurite stau deoparte, oraşul e preşul camioanelor,

iar Humorul e cel mai trist pârâu.

Unde, în ce colţ al acestei lumi, aş putea găsi

ceva care să-mi facă bine, un suflet străveziu?

Pe-aici se trece de la Suceava la Dorna,

iar Humorul e cel mai trist pârâu.