în seria veche doom
lansatorul de rachete scoate proiectil
care la prima vedere aduce a glob incandescent,
perfect sferic, cu miez gălbui
şi extremităţi roşii
semn că se ţine cumva bine în frîu
compoziţia.
dar nu e aşa: dacă ţii pe shift
adică fugă şi fugi chiar în timp ce tragi
şi faci şi un fel de cotire în lături
şi te întorci puţin spre globul care acum merge
la paralel cu tine,
ai să vezi că nu mai e glob,
e rachetă lunguiaţă
şi ce se vedea iniţial
era partea din spate,
turbina care dă propulsie
şi partea din faţă e de fapt gîndită aerodinamic
ca să zboare bine după duşman.
aveam anumite faze mai demult
cînd stăteam în pat şi mă uitam pe fereastră
şi îmi imaginam, cuprins, probabil, de o calmă însingurare
cum o legiune de soldaţi din doom
levitează ficşi & invizibili undeva între dealuri şi nori
şi trag salve de astfel de rachete
înspre blocul unde locuiesc.
apoi mă gîndeam
la cum ar fi reacţionat ceilalţi din bloc
la vederea primejdiei care se apropie,
mai bine spus – ar fi considerat ei fenomenul
primejdie primejdie sau minune care bucură ochiul
şi care poate aduce şi lucruri bune? avînd în vedere
că lucrurile care vin cu viteză
îs pline de culori frumoase
şi lumini şi animaţie pulsatilă.
aşa se termina gîndul,
adică nici măcar nu puneam problema
că trebuie să salvez pe oameni
de la masacrul sf.
scenariul mi-ar fi permis foarte lejer
să mă pun într-un rol gen h caulfield
care are grijă ca cei mai neatenţi
să nu păţească accident
în timp ce îşi văd de treburi şi distracţii.
şi deci eu doar asistam la desfăşurare
neuitînd nicio clipă că sunt copil bun
şi şi acum sunt copil bun
şi totul e animaţie pulsatilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu