Preț de o oră după metadonă, frunzele aveau puterea de a-i aminti lui Farragut de bucuria enormă și absurdă pe care o simțea ca om liber în fața naturii. Îi plăcea să calce pe pământ, să înoate în ocean, să urce pe munți, iar toamna să privească cum cad frunzele. Resimțea ca pe o veste bună, de natură transcendentă, chiar și fenomenul simplu al luminii - strălucirea sa de-a curmezișul aerului. I se părea un noroc faptul că, pe măsură ce cădeau, frunzele se întorceau și să răsuceau, prezentând luminii iluzia unor fațete. Își aminti o ședință a consiliului de administrație în care se discuta o chestiune de câteva milioane de dolari. Întrunirea se ținuse la parterul unei clădiri administrative noi. Pe stradă fuseseră plantați niște arbori de ginkgo biloba. Ședința avusese loc în octombrie, când arborii de ginkgo se fac de un galben izbitor de pur și uniform, iar în timpul acestei ședințe, cum privea frunzele scuturându-se, își simțise vitalitatea și inteligența stimulate pe neașteptate și își adusese o contribuție substanțială la întrunire, bazată în întregime pe luminozitatea frunzelor.
John Cheever - Falconer, Nemira 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu