am produs și eu disconfort
perturbări în gașca străină
frumos aliniată în liniștea
nopții de vară
pe gardul de ciment din fața
școlii germane.
mai mult întărîtat, cred
acum,
de armonia tihnei, venită pe
gratis, a grupului
decît de simpla nevoie a
copilului de a face rău,
am întins mîna să dau noroc
cu băiatul adi
și a întins-o și el, și
atunci eu am tras tare,
și noroc că s-a ținut și cu
cealaltă mînă
de bara pe care stătea, că altfel
ar fi căzut,
deși nu cred că rău, ci în
picioare
pt că era bun sportiv, dar
oricum
ai lui s-au sesizat, țin
minte distinct
expresia încruntată a altui
băiat
mai slab, dar sprinten, care,
în lumina galbenă a stîlpilor
părea să nu aibă sprîncene,
plus că și-a repezit puțin
și trupul înainte și a vociferat
amenințător
ceva în genul “băi...”, în fine, drege-ți tu
sufletul de cîte ori vrei
cu balsamul contrafăcut
al reparațiilor retroactive,
că nu merge așa
dar cum merge.
rămîne ciudat
cum nevoia sociopatului
de a fi acceptat
trece lin
spre furia psihopatului
atunci cînd e mustrat,
catalizatorul – mereu o
formă
a iubirii.
să apuci de maxilar o
cucoană grăsulie,
asta poate fi o formă
a rușinii –
furnicar roșu în torace
stîrnit de torța peristentă
a memoriei:
cu vîrfurile a trei degete
să-i prinzi slab apăsat
jumate de bărbie
și, partea cea mai urîtă,
să-i rotești lent de tot
capul
ca s-o poți săruta familiar,
cu plescăitură
pe amîndoi obrajii.
și în curte sunt țărani
și afară sunt țigani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu