Alex Văsieș - Caseta neagră

Dacă n-ai fi făcut atîta scandal, dacă n-ai fi aruncat cu măștile egiptene să mă nimerească în plex, am fi rămas acasă.

Diminețile cu soare pe cearșaf n-ar fi trecut pe lîngă noi ca mașinile de ocazie cînd te-ntorci să cauți în ghiozdan.

Prietenii noștri ar fi trebuit să facă eforturi ca să-și dea seama ce se întîmplă, să audă mereu alte variante, cînd ieșeam pe rînd în baruri, din aceleași bucurii, fredonînd una, două, aceleași melodii, retardați pe un dj set cu proiecții tribale.

Cu mutre de copii care au avut ceva greu de rezolvat la școală.

Mergem pe insulă ca să ne ajute cineva.

Tu ieși devreme din cameră, și te întorci tîrziu cu o aură ciudată la care nu știu cum să-i vorbesc.

Pentru cîteva ore dai căldură și formă unei lumi străine, unde vreau să mă strecor prin pătratul gălbui de fereastră, și nu-l nimeresc, pentru că vin dintr-o altă noapte. Cu lentile aburite de la un frig mai periculos, cu oase grele și mari pe care aș încerca degeaba să le trec în camera ce ai pregătit-o.

Dimineți vitale blocate pe caseta neagră.

Mergem pe insulă ca să facem ședințe, dar ajungem obosiți și ne pierdem unul de altul

printre căsuțe de oameni care s-au vindecat. Cu fețe bronzate, întinerite, trec ei peste rîu cînd e umflat și plouă, vorbindu-și frumos și egal pe o vreme ca asta.

Alții se trezesc lîngă ocean în fiecare zi și n-au  de ce să se grăbească. Se uită la corola în formă de pîlnie din care se ridică soarele - îmblînzindu-i, luminîndu-i cu măsură, cît să le îndulcească mesele de peste zi și dragostea stricată și sistemul de recompense.