partea
dreaptă
ne-am întâlnit din întâmplare în birt, m-a rugat să
iau loc la masă,
era singur, nu aştepta pe nimeni.
mi-a oferit o ţigară, a comandat o bere,
apoi mi-a spus sec: mă lasă partea dreaptă,
anafura mă-sii, şi a izbucnit în râs. uite, mâna
dreaptă
am avut-o ruptă din cot, la picior am avut
accidentul acela oribil la piscină,
dacă mai ţii minte,
pe braţ m-am ars urât şi mi-a rămas cicatricea asta
albicioasă
care te trimite cu gândul la un tatuaj scos cu
laserul. ce să mai vorbesc
despre plămânul drept care s-a oprit
odată cu ceasul de mână când m-am îmbolnăvit de
pneumonie
în urmă cu vreo doi ani, ochiul drept este mai mic
decât cel stâng
şi văd din ce în ce mai neclar cu el.
îl priveam tăcut de parcă aş fi avut în faţă un
mulaj de ipsos folosit în licee
la orele de biologie, cu organele, ţesuturile
roşiatice, vinişoare, capilare, oasele craniului, jumătate de creier,
la vedere pe partea dreaptă.
am adăugat, ca să ne descreţim puţin frunţile, ar
trebui să citeşti doar autori cu viziuni de stânga, să contrabalansezi oarecum
problema.
în noaptea aceea, cât mai rămăsese din ea, am visat
mult.
îmi aduc aminte doar atât:
m-am trezit să merg la baie şi când am dat să mă
privesc în oglindă
am realizat că jumătatea dreaptă a feţei nu mi se
vedea.
m-am panicat şi sudoarea acră a început să
şiroiască pe oglindă
unde stătea scris pe partea lipsă a feţei următorul
text: „uite, orice realitate care merită
osteneala ţi se dezvăluie prin intermediul cuvintelor, restul lasă-l maimuţelor
sau muşcatelor”.
în timp ce scriam m-am trezit să merg la baie a
bătut cineva la uşă. era administratorul care mi-a spus că vrea să verifice în
baia mare dacă nu cumva am vreo ţeavă spartă în masca de sub chiuvetă. ne-am
aplecat pe rând cu o lanternă să depistăm de unde vine problema. şi a avut
dreptate, ţeava de apă rece din partea dreaptă a coloanei era spartă, ploua cu
firmituri de nedumerire scăldate în lumina călduţă a lanternei ca un ochi de
găină pe peretele mucegăit de dincolo de ţevi.
***
urcăm în tramvai,
fiică-mea mă ţine strâns de mână
căutăm să ne
aşezăm,
apoi, în timp ce
desenează cu degetul pe fereastra aburită
o lume mai bună,
privesc clădirile aureolate artificial. cu câteva locuri mai în spate
o femeie îşi urlă
poemul la mobil: “am fost la medic şi are polipi,
cum nu ştii ce
sunt ăia?
e carnea aceea ce
creşte în nas,
da, ca nişte
plămâni micuţi,
ca nişte boabe de
fasole,
trebuie scoşi.”
la următoarea
staţie ne trezim cu o rubedenie,
o femeie trecută
de cincizeci de ani, care începe să vomite pe noi
aceeaşi poveste cu
fiul cel mare care doreşte partea lui de avere,
“vrea să vând
garsoniera şi să-i dau bani”, cu măritişul fiicei, cu eterna obsesie
a generaţiei lor,
cărora tinereţea li s-a consumat în comunism,
că nepoţii nu
mănâncă destul. o privesc hipnotizat, îi văd maxilarul cum se încleştează
după fiecare
cuvânt.
acum vorbeşte
despre morţi, despre locurile de veci din cimitir,
despre cutare care
doreşte să-i cumpere locul, “vezi, doamne, să fie îngropată
lângă concubinul
ei,
dar eu nu-l dau şi
gata.” aş vrea să-I spun să se oprească, să nu ne încarce,
dar nu reuşesc
să-mi deschid gura. frica de moarte e înlocuită cu spaima
că va rămâne un
hoit după mine. nu vreau să împovărez pe nimeni,
cu atât mai puţin
pe fiică-mea care în timp ce mă gândesc la asta
dă veselă din
picioare
şi mă întreabă la ce
staţie coborâm.
aş vrea să existe
un loc în care să ne retragem
să murim
ca elefanţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu