bat pe unu

bat cumplit pe unu și apoi cum o să te uiți

la mine, cu frică sau admirație; în viața mea

n-am dat serios în nimeni, o sg dată am zdrelit

la deget pe un prieten, cu piatra, în recreație

 

și-mi pare rău. căprioara fuge cînd mă vede,

rămîn în tricou alb pe cărarea însorită și plîng.

fața mea în oglindă: oval întunecat, bulangiu

păros cu ochii tulburi; greu m-ai lăsat să-l judec,

acum lasă-mă, părinte, să-l frîng.

 

zile tot mai scurte pentru a găsi omul în a cărui

inimă de aur să-mi vărs toată iubirea gîndului.

și n-o să-mi iasă. fericirea - fetiță mîncată de
neoplasm, încă frumoasă, dumnezeu e căcatu
pămîntului.

Coleman

Primus trăsese o linie pe care nici unei impurități incriminatoare nu-i va fi îngăduit să o încalce. Dar oare eu n-am tras o linie, sau am tras-o mai puțin riguros? Am fost oare mai puțin vigilent în urmărirea țelurilor legitime și a unei existențe stimabile, echilibrate? Am fost mai puțin încrezător în marșul sub stindardul propriilor mele scrupule inexpugnabile? Am fost mai puțin arogant? Nu a fost acesta modul în care am înfruntat eu însumi vechea gardă în primele o sută de zile ca om de încredere al lui Roberts? Nu așa i-am înnebunit, izgonindu-i? Am fost oare mai puțin lipsit de scrupule, mai puțin sigur pe mine? Și totuși, un singur cuvînt a distrus totul. În niciun caz cel mai inflamator, cel mai teribil, mai oripilant cuvînt al limbii engleze, dar suficient pentru a dezvălui tuturor acelora care doreau să vadă, să judece și să conteste cît de șchiop era adevărul cu privire la cine și ce eram.

Philip Roth - Pata umană @Polirom

casa templierului

ce mă sperie mai tare – o găină arămie în antreu,

cîinele care, chirurgical, a căpătat laringe omenesc,

și atunci cînd se apucă de vorbit, de groaznic ce sună

fac ochii mari, duc mîna la gură, zic ferească dumnezeu;

 

ori minutul stupid, în care mă prăpădesc încă tînăr,

spulberat de claritatea urîtă că disperarea va arde

netransmisă, pilulă italiană aspră, de băgat în pahar

apoi uitată. îmi e frică rău de moarte, o iubesc enorm

pe fată.

 

cînd vocea străveche din vid începe să-mi șoptească iară

și-mi îngheață inima în mine și nimeni nu se-ndură

să m-acopere c-un pled,

atunci m-apăs și eu în ghete, scot pieptul în afară

și cu voce de duke nukem fac half man, half animal,

all dead.

 

prieteni, pavăză bună să vă fie dragostea pe care aici, în sufletu meu

de artropod mutant arareori calm mă străduiesc pe bune

da tot mai greu să v-o port; de două ori m-am culcat pe patul

de flori albastre, o singură dată m-am trezit: pe jumătate om,

pe jumătate animal, pe de-a’ntregulea mort.

Arestarea

Era o zi frumoasă în ziua aceea, și armenii ședea afară, pe bănci, cu cafeaua și ciubucile lor. Întrebai unde este lăcuința acelor doi armeni. Îmi răspunseră cu dispreț și nepăsare că Hagi <Nazaretian> nu știe unde șade, iar cel de-al doilea îmi zise: "Eu sunt! <De> ce mă vrei? I-am zis: "Dumneata ești arestat și să poftești să mergi cu cazacul la generalul-comendant". "Ce fel? îmi zise. Pe jos?" "Ba nu! O să-ți aduc o caretă!" Atunci toată armenimea se opuse, strigând că "Nu vrem să-l dăm!" Unii mă întreba: "De unde ai dumneata poruncă să-l ardici?" Alții striga să meargă la Fuad și Omer pașa, să-i dea de știre... Alții, iarăși, pe la consulaturile lor, că sunt sudiți streini... Apoi, văzând că izvorăsc armenii de prin toate ulițele, am strigat la cazaci: "Katai!" ("Mână-i!") și au început cazacii cu gârbacile să-i croiască, iar ei au rupt-o d-a fuga țipând, iar eu strigam cazacilor să-i croiască mereu... Iată și o patrulă de husari. Le-am strigat: "Săbiile afară și croiți-i cu latul săbiei", astfel că această sțenă spăimântătoare le-au rămas multă vreme memorabilă. Mulți ani după aceasta armenimea speria copiii cu numele meu. Când nu putea să împace copilul, le zicea: "Uite! Vine Lăcusteanu!" Pe armean l-am trimis la arest bătut măr, iar Hagiul mi-a scăpat, fiindcă nu aveam pe cine să mai întreb unde șade, căci armenii se băgaseră în gaură de șarpe, și l-am lăsat, ca să nu zăbovesc.

Amintirile colonelului Lăcusteanu, @Polirom, 2015

Cumpătarea

     "Așa că Maggie, ai cărei plămâni deja urlau după oxigen, și-a ridicat carabina, a ațintit-o asupra unei nave Ohu, a făcut câteva calcule după care a început să lanseze rachetă după rachetă. Reculul fiecărei salve o arunca pe Maggie și mai aproape de marginea atmosferei planetei. Datele bătăliei aveau să arate, mai târziu, că rachetele lansate de ea chiar au provocat câteva avarii minore acelei nave inamice.
     După ce și-a terminat muniția s-a răsucit cu fața spre planeta care urma să o ucidă și, ca un bun profesor de religie orientală, așa cum fusese, a compus un jisei, un poem al morții sub formă de haiku.

Nu jeliți, prieteni.

Sunt stea căzătoare

Spre altă viață.

L-a trimis împreună cu ultimele ei clipe. Apoi a murit, un fulger iute pe cerul întunecat al Cumpătării."


John Scalzi - Războiul bătrînilor @Nemira, 2015