Metode 2

mă duc în china după tine
ce băiat ești dacă îți pun mîna la pantaloni mă lași faci urît
n-am treabă cu tine la prima uitătură mai în altă parte
îți bag și un creion în cur și-mi pare foarte rău
în america mi se dă foc undeva
pe niște străzi în timp ce privesc în sus
la niște blocuri frumoase mă doare și mă fac frigăruie
de ce/ți aduce aminte asta
zici uite tabloul acela făcut de un artist mare
mă piș pe el tot tu te superi
îmi place și mie sub un copac și nici așa nu pot să adorm cum trebuie
că imediat visez cum deraiază tot
cînd îți zic să mă ții bine înseamnă că vreau să te trag în jos cu mine
dai te rog niște bani nu fac nimica cu ei și ți-i dau înapoi
super repede îți dau și o mașinuță că știu că am rămas dator
de la un pariu și tu o dai mai departe la primul țigan
care trece prin fața scării și mai zici că ești pocăit mai bine
mureai cînd te-am strîns atunci un pic de gît cu fularul în scară
și te-ai tăvălit pe jos țipînd după aer a venit și maică-ta
i-am zis ce o mai fi cu bicicletele alea care vi s-au furat
pe una am recuperat-o i s-a dus puțin vopseaua de pe cadru
pe cealaltă nu îl mai văd din cînd în cînd pe flăcău
pedalînd în capătul îngust al străzii are o pereche
de pantaloni albaștri de trening cu dungi albe ține mîinile
drepte și strînse bine pe ghidon e ca atunci cînd privesc
un tramvai care ia o curbă imposibil de strînsă undeva pe industriilor
și nu înțeleg cum face și altceva nu am
și eu mă tot uit la el și-mi place.

***
ce să facă și omu la casa lui pune un afiș pe care scrie
aici nu se servesc peturi de bere sucuri încît eu mă duc înăuntru
și zic destul de tare că n-am niciunul și că să mă lași în pace
că îs așa obosit că mie rău și sunt atîtea lucruri rele
odată ai ținut în mînă felia de pîine cu ceva pe ea
și nu mi-a plăcut deloc cum ai ținut-o parcă era o lespede
pusă în batjocură pe două bețe unul subțire unul putred mă întreb
așa e și sufletul meu pe lume ai mai zis și turcia
de mi-a venit să vomit așa cum zici george
îmi vine să tot arunc pături peste pături
grele și prăfuite de catifea movalie
peste același grup de oameni de care știu că mereu
o să-mi fie mare frică.

***

dau comandă de un tetris din acela vechi de plastic
îl iau un pic să mă joc apoi nu-mi mai trebuie așa fac rost
și de un jaf de casetofon și bag o casetă cu madonna
și după o țîră de ascultare chiar n-am ce face
ne luăm și la bătaie pe stradă și tot eu dau cu capul de asfalt
mă numesc paul și la un carnaval m-am costumat în domnișoară
eu în cosmonaut eu în zorro și eu în turc cu gura acoperită
și cu din ăla rotund de cîrpe în cap
în timp ce eu am fost bine alții au dus-o mai rău ba chiar
unii au murit dar ce să fac merg înainte că viața e frumoasă.

***

faza aia cu extinctorul în gura ăluia în nasul lui
de o grămadă de ori o știi da
nu mi-a plăcut adică mi-o fi plăcut atunci dar acum mă duc
și eu înspre alte locuri
nici ca monica care odată a făcut ochii mari de broască
și a zis nu faci rost de niște filme cu isus
nici ca mine odată una mi-a dat cu o piatră în spatele capului
că am acum probleme toată viața mea
atunci ca cine e unul ferdinand zis și freddy handicapatul
care zicea două lucruri zicea hai salut și cîte bude am spălat
eu în irlanda în 2007 atîtea suflete de copii sărmani și negri
și-au găsit în sfîrșit liniștea în timpul unui somn
venit neobișnuit de lin sub cerul senin și încă cald
de început de octombrie.

Braided Creek (Ted Kooser & Jim Harrison)

Republicanii sunt de părere că peste tot în lume

oamenii de culoare se distrează mai mult

decît o fac ei. În mare parte e adevărat.

Toată lumea a crezut că urma să mor

cînd aveam douăzeci, treizeci, patruzeci, cincizeci.

N-o pot duce aşa la nesfîrşit.

Vîslesc de-a lungul lacului

în timp ce toate libelulele şi-o trag.

Încetaţi. E duminică.

Odată, într-o primăvară pe cînd eram foarte săraci

m-am dus la rîu şi am prins

un păstrăv mare. Ziua aceea

ne-a schimbat vieţile: mîncam, beam, cîntam, dansam.

Un cîntec vechi din tinereţea mea:

„O să trăiesc, trăiesc, trăiesc,

pînă cînd o să mor”. Poate că totuşi nu.

Cu ce comori şi minunăţii aş fi răsplătit dacă

aş da în vileag locul sufletului omenesc? Cum zicea şi Nixon,

Ştiu cum să cîştig războiul dar n-o să spun.

De fiecare dată cînd ies afară, întreaga lume

e diferită. Asta mi s-a întîmplat

toată viaţa.

Atunci cînd mi-am găsit urmele în zăpadă

le-am urmat, crezînd că m-ar putea ajuta

să ajung înapoi de unde venisem. Dar au cotit brusc

în direcţia greşită, şi au rămas aşa.

Nimic de făcut.

Nicăieri de mers.

Molia s-a înecat

în paharul cu whisky.

Raiul pe pămînt.

Cuib de şoareci din vîrful cizmei mele,

atît de mult am lipsit?

De ce mă port atît de rău?

De-aia. E încă

un răspuns bun.

Timp de trei luni am fost paralizat

de la brîu în sus. Picioarele nu mă ascultau.

Toate păsările au devenit maronii. Am căzut

dintr-un copac în care nu mă urcasem.

În cabana mea

să scriu un poem înseamnă

să arunc un ou peste rîul îngust

direct în copaci.

Ciocănitoareo,

de ce atît de mult efort

pentru atît de puţin?

Cînd m-a părăsit

am ieşit afară în furtună,

sperînd să fiu carbonizat de fulgere.

M-au ratat, mai întîi la stînga, apoi la dreapta.

Niciodată n-am învăţat din experienţă.

Ce mai e de văzut? mă întrebi.

Ce-ai zice de nouăzeci de miliarde de galaxii.

Ce a pierdut vîntul

de caută fremătînd

sub fiecare frunză?

Îmbătrînesc.

Încă îmi plac femeile, dar mai mult

îmi place mîncarea mexicană.

Dormind pe partea dreaptă mă gîndesc

la Dumnezeu. Pe stînga, la sex.

Pe spate sforăi cu cîinele meu.

Coşmarul din care, recunoscători,

ne trezim, e viaţa altcuiva.

Oglinzile m-au înfăţişat mereu

într-un fel greşit. La fel şi alţi oameni.

La fel şi eu. Să terminăm cu asta chiar acum.

Pe un cîmp – o păşune imensă

şi pustie, fără copaci –

au căzut frunze. M-am speriat.

Cu cîtă grijă îşi reazămă ursul bărbia

de vasul pentru păsări, rotindu-şi un ochi înspre geamul meu

să vadă dacă îi este permis să ia din seminţe.

Pe biroul meu

două lucruri absolut monumentale:

bandă adezivă şi biscuiţi săraţi.

Liniştea din mijlocul zilei e diferită

de cea a nopţii.

Nu pot să zic cum.

Oamenii de ştiinţă spun că luna se îndepărtează

cu jumătate de centimetru în fiecare an. Voi lupta

cu mîinile goale împotriva acestui terorism cosmic.

Zăpadă proaspătă adunată grămadă

pe firele de telefon. Dacă vrei să mă suni,

vorbeşte încet.

Braided Creek - A Conversation in Poetry - Ted Kooser & Jim Harrison

2003 @ Copper Canyon Press  

William Evans - Still Can't Do My Daughter's Hair

ŞTII CĂ TE IUBESC MAI MULT DECÎT ORICE, DAR CHIAR ŞI AŞA EI TOT POT SĂ TE OMOARE

e fraza pe care mama o lasă agăţată

de capătul fiecărei conversaţii, ca un sufix

la numele unui băiat al cărui tată

a rămas, din vină proprie, o fantomă. mă gîndesc

că se uită iar la ştiri, pentru că

am văzut cum negrii postează rugăciuni pe net

pentru fratele cuiva, pe care eu o să-l cunosc

doar prin alţi oameni care, la rîndul lor,

nu l-au cunoscut. cred că toate rugăciunile astea

se înalţă prea sus pentru ca noi, bucăţi frînte de azimă,

să le putem atinge, dar nu îndeajuns de sus

pentru dumnezeu, şi îmi tot zic că asta are de-a face

cu schimbarea climei sau cu densitatea aerului sau

cu scepticii care n-au văzut în viaţa lor un trup negru

plutind deasupra caldarîmului, dar mama

n-a pomenit vreodată de rugăciuni

pentru că noi nu prea suntem cu religia. şi totuşi, dacă

pămîntul chiar ar vrea să mă ia, ea tot s-ar îmbrăca

în cea mai puţin decolorată rochie Neagră

pentru că suntem americani adevăraţi şi îngropăm

atît de mult din ceea ce suntem doar pentru

a supravieţui, aşa că mai contează oare

dacă şi corpul trebuie să dispară?

ASOCIAŢIA DE LOCATARI NU NE PERMITE SĂ CREŞTEM MURE ÎN CURTE

dar îmi amintesc vara cînd vocea mea a îngropat

băiatul care nu mai eram şi am petrecut zile

întregi pe trei acri plini de mărăcini la bunica mea,

unde murele apăreau mereu în iulie

odată cu cancerul ei. ţineam în braţe

coşul jerpelit de nuiele, palmele mele

pline de aşchii. bunica nu mă lăsa

niciodată să le culeg de unul singur –

tu să le laşi acolo dacă le vezi roşii sau mov.

înseamnă că nu-s coapte. şi ştiam

că e felul ei de a-mi spune s-o termin

cu băieţii mai mari de la colţul străzii, cu maşina

lor zgomotoasă, cu fumul subţire

prelins pe lîngă uşi. bunica ştia bine

ce-mi poate pielea, ştia că dacă nu pot să-mi scot

seminţele dintre dinţi cu limba, sigur găsesc

ceva mai ascuţit. odată, unul din băieţii ăia

i-a vorbit urît, şi ea şi-a lăsat plăcintele să ardă

şi s-a dus afară să-i arate cum stă treaba, cu mîinile

încă pătate de roadele culese dimineaţa.

în septembrie, boala avea s-o ducă pe bunica

spre alte zări. bărbaţi albi cu buldozere

au venit pe pămîntul ei, şi fumul motoarelor

a înghiţit toţi anii. cînd au început să toarne

beton peste cîmp, am ştiut că era un mormînt

pentru bărbatul care aş fi putut să devin,

pentru minciuna că tot ce deţii îţi aparţine,

că nici măcar aşchiile din palme n-au fost vreodată

ale mele.

William Evans - Still Can't do My Daughter's Hair (Button Poetry, 2017)

Hose Pablo - Google Translate

TRANSLATE 2

ka să n-o lungesc prea mult

mamei îi povestisem de ce

am aplicat la copywriter entuziasmat

vroiam să lucrez cu tine în oficiu

ma’ nu mă înţelesese şi ea

în continuare îşi făcea griji că mă droghez

aşa cu iarbă sau pastile pe care le-a găsit

în scurtă nu m-a înţeles mama a plâns

toată familia a stat astăzi în casă

tata mama surorile mele n-au

cheltuit niciun leu aşa au stat

toată ziua la televizor erau happy family

mă îndreptasem spre casa ta

iar lângă era stadionul zimbru

stătea cea mai frumoasă zi de primăvară

mă clătinam parkă dragostea mă legăna

nu te gândeşti la mine niciodată la mine

tu vrei în munţi să te îmbraci cu rochia

aia verde să urci o stâncă să bei bere

m-am apropiat de casele cu bilete era închis

două bilete la meciul dacia chiş vs steaua buc

aşa ca două inele de cununie ca două inele

să le pun într-un plic cu menţiunea

îmi pare rău mai mult de atât nu pot

ziua continua să stea agăţată perfect aşa

aţi apelat nr/ul xxxxxxxx0069 reveniţi mai târziu

eram aşa fericit plimbându-mă pe lângă casa ta

te iubeam cu frică aşa era chiar fain / patetic

text me you fucking whore

spunea partea diabolică partea stângă

să fii happy anyway să râzi tu anyway

spunea Dumnezeu ocolind băltoacele

două bilete la meciul de pe stadion

lucruri cu adevărat fericite

umărul tău rotund luminos şi moale

capul de mi l-aş rezema acolo / de el

plimbările fac minuni scot

căcatul dospit cu anii în tine

din autobuz văzusem zona industrială

singurul loc unde dragostea nu are acoperire

peste oraş venise groaznic şi creepy

norii cenuşii primăvăratici să ne spele

să ne spună că atunci când iubeşti

ţi-e frică aşa prosteşte şi nu ştiu cum de nori

peste oraş venise norii groaznici şi creepy

tu ai comentat pe bloooog

tu ai mers la admiral la TEDx female party

peste oraşul nostru happy venise ceva ca de plumb

ca o furnicuţă apeşi butoanele la calc

ridici etaje corporative zâmbeşti aşa

în locul unde păşeşti creşte iarba

ca în Okami eu acasă mă uit la praful împietrit

scăldătoarele voluptoase unde

intrăm şi lăsăm soarele să ne spele

Dumnezeu a spus la început Da apoi Nu

Şi eu n-am să fiu cu tine m-am resemnat

ca să n-o lungesc p mult

biletele la meci le iau în una din zile

ţi le trimit poate la job

dac-o să plece norii / plecăm şi noi la meci

Augustin Cupşa - Aşa să crească iarba pe noi

Şi atunci, Tobă l-a plesnit direct peste faţă, el s-a încovoiat sub puterea loviturii, dar şi-a ridicat capul şi ne-a întors o privire în care învingea mândria, n-a scos nici un pâs, nici măcar un icnet, a stat să-l pocnească Tobă şi s-a ţinut pe picioare până când ploaia de pumni şi de picioare s-a înteţit, iar Tobă nu s-a oprit nici după ce el s-a prăbuşit la pământ. L-a tăvălit prin iarbă, şi Tomi tot n-a scos un sunet, de parcă îşi înghiţise limba, nu mi-a cerut ajutorul, n-a schiţat nici un gest şi nu s-a văicărit. Doar după ce Tobă s-a urcat peste el şi l-a încărcat bine cu pumni, el s-a uitat după mine, şi cu ochii lui negri şi căutătura aia care nu ştiusem niciodată ce înseamnă, s-a rugat de mine, ca şi cum ar fi vrut să spună: Eu nu sunt aici pentru că aşa vreau şi n-am făcut ce-am făcut pentru că aşa mi-a venit mie, ci pentru că cineva aşa m-a pus să fac şi dacă iau bătaie acum, iau pentru că aşa trebuiau să fie lucrurile. Am ghicit însă că Tobă îl bătea cu sete nu neapărat pentru că dăduse drumul la păsări şi-şi bătuse joc de zdroaba noastră, nu numai pentru banii noştri pierduţi după o zi de stat în soare. Îl lovea pentru toate mizeriile din lume, pentru alea de care avusese parte, şi pentru alea pe care şi le închipuia că i s-au întâmplat, îl lovea pentru că el urma să rămână iarăşi repetent, şi pentru că radicalii se puseseră în calea lui ca o ştachetă prea înaltă, iar el nu putea să o sară ca să încheie onorabil cursa, pentru că iarăşi maică-sa avea să şteargă cu el pe jos, pentru că iarăşi urma să vadă toată strada cum îl tăvăleşte şi-l nenoroceşte cu furtunul de cauciuc, şi, mai ales, pentru că taică-su era la volan, în cabina lui de tir, făcând autostrăzile fără capăt, oriunde prin lume, dar nu lângă el când trebuia, nici să-l scape şi nici măcar să-l bată.