The Evil Dead 1

(conţine spoilere)

Sam Raimi are un traseu foarte interesant şi mişto pentru un regizor care în '78, la 19 ani adică, a debutat cu un scurt metraj horror obscur, filmat cu prieteni, care se vede prost, cu calitate de bandă VHS roasă, şi după 15-20-30 de ani a ajuns să facă producţii foarte bune şi cu suflet, gen A Simple Plan, pe urmă seria de 3 filme mari cu Spiderman, şi Drag Me to Hell în 2009. Şi pe lîngă astea a mai făcut şi serialele Xena şi Hercule, de cînd eram noi mici, şi acum produce Spartacus, cu Andy Whitfield care a jucat un sezon şi a murit de leucemie, iar apoi a fost înlocuit cu un australian mai tînăr care nu arată rău în rol, dar nu-mi place la fel de mult ca Whitfield. În 2013, Sam Raimi scoate Oz, the Great and the Powerful, care va fi un prequel la povestea originală lui L Frank Baum, şi probabil pe urmă o să facă filmul cu Warcraft, care e anunţat de doi ani, şi dacă a spus Sam Raimi că îl face, nu cred că o să lase proiectul baltă, cum fac alţii, deşi Guillermo del Toro a spus la început că o să regizeze The Hobbitt, dar după o vreme s-a retras, ceea ce nu este un lucru neapărat rău, din moment ce The Hobbitt o să fie făcut tot de Peter Jackson, care dacă face o treabă la fel de bună ca şi cu LOTR, nu am de ce să zic că o să fie rău. Am pomenit de Peter Jackson pentru că el şi Sam Raimi au fost numiţi, la începutul carierei - deşi Raimi a dat primul tonul -, "regii splatter-ului", ceea ce înseamnă că făceau nişte filme foarte diferite de ceea ce fac, în mare, acum, adică făceau filme cu mult sînge fals, comedie absurdă, trasă de păr, şi scenarii pe măsură - şi despre un astfel de film vreau să vorbesc în cele ce urmează.

Am văzut The Evil Dead 1 (de fapt 70% cred că era 1, şi 30% 2, fiindcă nu sunt prea clare imaginile din minte) pe la începuturile anilor 90, cînd aveam cîţiva ani şi ai mei aveau video, şi era şi un magazin de închiriat casete în oraş, şi ei, adică mai ales mama, luau de acolo casete şi îmi puneau tot felul de filme, şi ţin minte că unele filme nu erau tocmai potrivite pt cîţi ani aveam eu atunci (4,5,6): ţin minte că am tot văzut Total Recall, Jurassic Park şi Terminator 2, pe care am ajuns să-l văd şi de 2 ori pe zi, fiindcă o rugam pe mama să re-pună caseta după ce se termina filmul. Şi mai ţin minte exact seara în care l-am văzut, pentru că erau la noi şi mătuşa-mea cu soţul, şi parcă ne uitam toţi la film, şi la un moment dat eu am adormit şi m-am trezit plîngînd din cauza unui coşmar, şi în jur se rîdea de mine; acum îmi dau seama ce sadici erau oamenii, adică ei mă lăsau să mă uit la un aşa film, şi tot ei rîdeau cînd mă trezeam plîngînd (dar nu spun asta pentru a-i acuza, căci pe termen lung eu zic că mi-a prins bine, şi într-un fel aş face la fel pentru copiii mei, mă rog...)

E un film de groază-comedie, Evil Dead 1. Sam Raimi a făcut acel scurt metraj de care am pomenit mai sus, numit Within the Woods, pentru a strînge banii cu care avea să facă apoi Evil Dead 1. E practic o versiune extinsă a lui Within the Woods: un grup de prieteni se duc să petreacă la o cabană din pădure, unde găsesc o carte blestemată care are puteri rele şi din cauza ei un demon invizibil începe să-i terorizeze toată noaptea. Apropo de cabană, eu tot timpul cît am fost mic, m-am referit la filmul respectiv drept "Cabana diavolului", şi ai mei la fel, mami, îmi mai pui Cabana diavolului? Abia tîrziu, prin liceu, cînd am dat de net, de imdb.com şi de torrenţi, am aflat titlul original, şi abia atunci mi s-au făcut tot felul de legături în cap, cum ar fi faptul că, la cîţiva ani - nu mulţi - după faza cu coşmarul, eu am văzut partea a 3-a a seriei (Army of Darkness cu vocea Margaretei Nistor, care şi acum este în top 3 filme preferate ale mele), acasă la un prieten, numai că nu ştiam ce şi cum, nu-mi aminteam nimic de actori sau de anumite elemente recurente.

De fapt, Sam Raimi a început să-l facă imediat după ce a strîns banii cu Within the Woods, adică de-a lungul unui an şi jumătate, între 1979 şi 1980, şi abia în 1981 a lansat filmul pe piaţă, care odată lansat a fost branduit cu Rated NC-17 for substantial graphic horror violence and gore (rated 1994), pentru că asta şi conţine, printre altele, groază, violenţă şi măruntaie arătate în mare detaliu. Perioada respectivă, sfîrşitul de ani 70, apoi toţi anii 80, a produs o droaie de B-movies din astea, filme grafice slapstick, cu monştri şi killeri amplificaţi apoteotic la înfăţişare şi metode, şi în general, un film de genul era uşor de recunoscut prin faptul că "suferea" de o execuţie foarte cheap în ceea ce priveşte jocul actorilor, scenariul şi mai ales efectele, care se vedea clar că sunt numai sosuri de roşii, paste şi piureuri aruncate pe actori. Mă refer, desigur, la filmele produse de studiourile Troma, conduse de circarul Lloyd Kaufman (The Toxic Avenger, Class of Nuk'em High şi continuările etc), la filmele lui Lucio Fulci, care a fost un fel de pionier al efectelor gory, dar care era slab slab la spus poveşti pe ecran, şi chiar şi la seria Friday 13, care rămîne foarte populară pentru personajul ei cu mască de hochei şi cu macetă, Jason Voorhees, şi datorită modului în care Jason omora băieţi şi fete tinere, cîte 10-15 pe film.

Ei bine, Evil Dead 1 nu e de categoria B, ca multe din cele citate mai înainte. De fapt, e un film de categoria A, deghizat în B, aşa cum sunt Night of the Living Dead, Texas Chainsaw Massacre, Halloween şi Coşmar pe Elm Street 1 cu Freddy Krueger care intra în vise, deci să se noteze faptul că aceste filme sunt bijuterii rare într-o mare de crapfesturi (nu am vrut să sune chiar aşa comparaţia, fiindcă multe din filmele astea din "grămadă" sunt foarte amuzante şi nebune în ieftinismul lor, chiar lunile trecute am văzut Combat Shock, Street Trash şi Tromeo and Juliet, de la studiourile Troma, şi pot să spun liniştit că sunt filme foarte ok pentru genul lor, adică uneori e incredibil ce poţi face de dragul entertainmentului, cu bani puţini şi un look intenţionat dărăpănat, cu decoruri naturale, rupte şi jegoase, şi filmări prin gropi de gunoi, şi coloană sonoră făcută exclusiv cu 3-4 note pe sintetizator, puse pe repeat).

Înainte să spun concret de ce e un film de categoria A, voi spune totuşi că acest fapt se datorează şi actorului Bruce Campbell, care e cam la debutul lui major în film, şi trebuie să spun că omul debordează de şarm, lucru pe care îl pot spune despre puţini actori care au făcut carieră mai mult cu filme B decît A (îmi vine în minte Robert Englund în rolul lui Freddy Krueger, apoi actorii din Halloween şi Friday The 13th, deşi aceştia au făcut impresie mai mult prin statura lor ameninţătoare, fiindcă de-a lungul filmelor nu prea le vedem faţa acoperită de măşti; sau mă mai gîndesc la Jeffrey Combs, care e cunoscut din seria Re-Animator; sau Ken Foree şi Sid Haig, primul din Dawn of the Dead din '78, şi al doilea din House of 1000 Corpses, mă rog, aceştia din urmă îşi datorează mult statutul de cult, chiar filmelor care sunt mult mai cult decît ei, şi ei trag într-un fel foloase de pe urma celebrităţii atinse cam o singură dată, jucînd din păcate, în filme tot horror, dar din ce în ce mai slabe, în fine). Bruce Campbell va juca şi în cele două continuări ale filmului, şi va apărea destul de frecvent, deşi în roluri supersecundare, în filmele lui Sam Raimi, cu care e foarte bun prieten (a apărut şi în Within the Woods, dar nu avea rol principal), şi mie îmi este un actor foarte simpatic, pentru că are o faţă de golănaş-dar-seducător-spre-redneck, seamănă cu un Kirk Douglas făcut pentru filme mai nebune, şi în general, cam toate rolurile lui sunt solicitante dpdv fizic, nu mi-l imaginez într-o dramă existenţială, dar nu se ştie niciodată, pentru că şi Jim Carrey a dovedit că poate fi bun pe două fronturi, aşa că de ce nu şi Bruce Campbell, întreb eu. În The Evil Dead 1, Bruce Campbell îl joacă pe Ash, care la început pare personaj secundar, dar de pe la jumătate e clar că el va trebui să se ocupe de infestarea demonică care a pus stăpînire pe cei dragi lui.

Aşadar, The Evil Dead 1 este un film de categoria foarte A pt că Sam Raimi a reuşit să facă minuni cu camera de filmat, şi ăsta e argumentul principal pentru care Evil Dead 1 e un film de categoria A, dar o să încerc să-l dezvolt în continuare ideea asta spunînd că Sam Raimi a dat efectiv personalitate cadrelor importante din film (majoritatea sunt importante), printr-o serie de manevre fizice foarte mişto, care se deosebesc mult de cele standard din filmele precedente de gen similar, cu foarte foarte mici excepţii, şi acelea care aveau elemente inovatoare, le aveau pe ici pe colo, astfel încît nu puteai să zici, de exemplu, de Night of the Living Dead, că a inovat într-un fel anume tehnica de filmare, că a adus ceva nou, cum a adus de exemplu Orson Wells în Kane sau Hitchcock în Vertigo (însă a inovat major conceptul de zombie undead, pe care-l ştim acum - adică pînă atunci, zombii erau produse voodoo, însă George Romero i-a făcut nimic altceva decît creaturi mînate exclusiv de instinctul foamei), sau de Texas Chainsaw Massacre că ar fi făcut acelaşi lucru (deşi Texas a inovat lucrurile pe alt filon, pe cel al filmelor slasher non-supranaturale, cu buget redus, care au început să prolifereze serios după Halloween-ul lui John Carpenter). Şi ca să se vadă clar ceea ce vreau să spun, am pregătit o serie de 7 clipuri din film, pe care le pun aici direct prin upload, nu de pe Youtube, fiindcă de acolo văd că mi-au dat jos clipul din Bronson, pe motiv că avea conţinut indecent (ceea ce e o prostie, pentru că era secvenţă de film, nu m-am filmat eu în puţa goală ca să mă pun pe net; vreau să spun că mai bine îl dădeau jos pentru copyright infringement - deşi am menţionat toate creditele sub video - decît pentru conţinut nepotrivit). În fine, aici or să rămînă toate clipurile, sper, care sunt următoarele:

1.


Aici vedem cum maşina în care sunt tinerii intră în cadru, încet, prin stînga, şi începe să meargă pe o cărare îngustă, rar umblată şi mărginită de copaci, totul pe o muzică incidentală stranie şi puţin ascuţită, oarecum în crescendo, şi e foarte interesantă alegerea lui Raimi de a se folosi într-un mod cît se poate de propice doar de această sfîntă treime, în ceea ce priveşte reuşita scenei respective: 1 - filmatul aparent neperturbat din spate, la aceeaşi viteză cu maşina; 2 - sunetul pe care maşina îl face DOAR la atingerea cu vegetaţia cu care vine în contact; 3 - absenţa desăvîrşită a vociferărilor dinăuntrul maşinii; acest ultim punct lasă, inspirat, loc pentru muzica pe cît de uşor făcută, pe atît de potrivită pentru scenă, iar scena, la rîndul ei, va da tonul întregului film. Ce-mi place mult, e că la un moment dat, de lentila camerei încep să se izbească crengi înfrunzite sau desfrunzite, ceea ce nu poate spune decît următoarele lucruri: intenţia lui Sam Raimi nu e doar aceea de a filma totul într-un mod inedit, nu vrea să atingă ceea ce se cheamă form over content, şi nici să epateze sau să se dea rotund prin spargerea celui de-al patrulea zid şi să facă nu ştiu ce proiect experimental de cinema, nu, dimpotrivă, în scena asta devine clar faptul că CAMERA este un personaj în sine, un personaj principal, esenţial, însă, ca să zic aşa, nevăzut în mod concret de noi spectatorii, şi, da, devine un personaj intruziv pentru personajele din film, dar despre asta o să spun sub următorul clip, care are directă legătură cu faptul.

Ce e iarăşi foarte interesant e că la un moment dat încep să se audă nişte bătăi suspecte, peste muzica stranie, şi imediat cadrul cu mersul maşinii se întrerupe şi camera e pusă lîngă un leagăn rudimentar care bate în peretele din faţă al cabanei. Cadrul e fix şi foarte frumos, aşa, cum în partea dreaptă vedem leagănul în plan apropiat, care se tot mişcă, mînuit de cine ştie ce forţă (că vîntul nu bate), şi în partea stîngă vedem maşina cum parchează lîngă un copac, dar atenţie, în niciun moment nu e acoperită de vreo scîndură a leagănului în mişcare, asta numai ca să vedeţi cîte se pot întîmpla într-un cadru FIX: leagăn malefic legănîndu-se cu zgomot malefic, maşină parcînd, oameni ieşind din maşină şi uitîndu-se apoi spre cabana cu care e clar ceva în neregulă, pentru că nimeni nu spune nimic, stă un moment cu braţele încrucişate (femeile, mai ales), şi încearcă să-şi dea seama ce este cu leagănul. Tot aici vedem că lui Sam Raimi îi plac mult shot-urile POV, adică point of view, mai exact point of view al personajelor, ceea ce dă o senzaţie de autenticism modului de filmare, pentru că noi atunci cînd mergem, de regulă cîmpul vizual se tot zdruncină, şi lucrul ăsta îl putem observa şi la finalul clipului 1, anume că tipul cel blond, pe măsură ce se îndepărtează de ceilalţi din grup, se tot uită, ba înainte, ba înapoi, şi lucrul ăsta e redat prin acele POV shots, care, combinate cu bătăile la fel de constante ale leagănului + apropierea de cabană, accentuează şi mai şi atmosfera de nelinişte din film.

2.


Înaintea a ce se întîmplă în acest al doilea clip, are loc o scenă faţă de care Sam Raimi şi-a exprimat regretul şi după cîţiva ani a spus că mai bine n-ar fi băgat-o: este o scenă în care o tînără fată din grupul celor veniţi cu maşina, iese afară din cabană, fiindcă i se pare că a auzit ceva, şi se avîntă departe, în pădure, şi la un moment dat încep s-o încolăcească liane şi crengi, care o şi violează (e destul de grafică scena, deşi nu hardcore porn, dar constă într-o secundă în care vedem cum o creangă/rădăcină malefică intră cu viteză între picioarele ei, şi fata reacţionează ca atare). Dacă ar fi să ne punem în mintea lui Raimi, fie şi mai superficial, am ghici de ce nu e mulţumit de scenă, sau măcar am specula cel puţin două motive destul de plauzibile: 1 - poate a considerat pe urmă că e o scenă prea gratuită, sexistă, deşi mi s-ar părea aiurea, pentru că filmul are lucruri mult mai visceral redate decît un viol relativ soft-fantastic; sau 2 - poate i s-a părut prea clişeu, fiindcă avem următorul scenariu extratipic multor filme horror: de obicei o fată proastă trebuie să verifice neapărat un zgomot făcut în afara spaţiului de siguranţă, şi la un moment dat o să iasă singură şi o să moară, pentru că e proastă. Şi în scena asta, exact asta se întîmplă, dar nu putem să fim chiţibuşari în ultimul hal, pentru că a pretinde o maximă reacţie realistă din partea personajelor, în ceea ce priveşte The Evil Dead 1, nu prea are rost, şi ajungi să te întrebi dacă nu asta a fost intenţia producătorilor şi a regizorilor, să pună aşteptările de plauzibilitate ale spectatorilor în cui. Că a regretat pe urmă, o fi altă treabă, poate s-a maturizat regizoral, şi a fost influenţat retroactiv, doar aşa mă gîndesc.

Acum, despre clipul 2: spuneam în clipul 1 că voi dezvălui de ce camera devine un personaj intruziv pentru personaje, şi răspunsul este că inamicul personificat de spiritul rău care vrea să îi omoare pe tineri, este de-a lungul întregului film un POV shot, adică nu "vedem" inamicul propriu-zis, ci vedem prin ochii lui, cum se mişcă şi pe unde se mişcă. Şi, mă rog, atunci cînd totuşi îl vedem, îl vedem în pielea personajelor pe care le posedă, moment în care se creează nişte privelişti foarte demonice şi groteşti, dar în majoritatea timpului, ni se prezintă sub forma unui urmăritor first person, lucru care avea să devină un fel de trade-mark al seriei, şi mult perfecţionat şi polizat în cele două continuări. Şi modul în care s-au filmat scenele prin ochii demonului a fost de fapt Sam Raimi care a montat o cameră de filmat pe o roabă şi împingea roaba prin pădure, căci, după cum se poate observa, cînd demonul înaintează pe lîngă crengi şi copaci, mişcarea e cît de cît fluidă, se simte o roată rotundă dedesubt, nu avem senzaţia aceea de shaky-cam violent, care e din ce în ce mai adoptată ca tehnică în ziua de azi (uneori deranjant de mişcător, vezi filmele lui Paul Greengrass, mai exact Bourne Ultimatum, sau un film prost, gen Battle Los Angeles, care numa mişcări din astea din cameră ştie, dar personaje şi poveste, zero). Deci la începutul clipului, vedem cum spiritul se îndreaptă spre fata violată de copaci, care cumva reuşeşte să scape şi fuge de spirit. Şi aici urmează lucrul care îmi place mie foarte mult, şi consider că e o dovadă foarte relevantă a măiestriei lui Sam Raimi în ceea ce priveşte execuţia unui fir narativ care să te ţină efectiv în scaun şi să nu te facă să spui că te uiţi la un film cu noduri* inegale şi plictisitor: vedem cum cadrul devine fix şi de data asta fata se apropie de cameră, nu mai fuge de, deci nu mai vedem prin ochii spiritului rău. Fata se împleticeşte, cade în iarbă şi se întoarce încet să se uite înapoi, să vadă dacă mai e urmărită. Aţi observat desigur că atunci cînd suntem în ochii demonului, se aud şi nişte sunete ciudate, un fel de vaiete de oameni chinuiţi care suferă în iad; ăsta de fapt este glasul demonului, care, atunci cînd fata e la pămînt, nu se mai aude, totul e cufundat în liniştea deplină a pădurii, ceea ce e un procedeu binevenit pentru amplificarea tensiunii în scenă - adică într-un moment se aud numai vaiete satanice şi fata e urmărită, şi brusc, în următorul moment, prin intermediul unei manevre de tranziţie instantă (choppy) la următorul cadru, e linişte, e frică, e aşteptare. Şi ce vedem? Adică ce vede fata care se întoarce încet, speriată? Vede cum nu departe de ea se rupe un copac şi cade, clar sub greutatea demonului. Aici, spre deosebire de scena cu violul comis de copaci, metoda de sperietură e chiar bine executată, şi e cu atît mai bine executată, cu cît elementul de sperietură nu sare brusc şi mare în ecran, în mod previzibil, ci are loc în plan îndepărtat, ca să dea senzaţia de ameninţare de care nu scapi, şi trebuie să te ridici şi să fugi dacă vrei să scapi de ea, lucru pe care fata îl şi face, că doar nu e să stea şi să fie prinsă de forţele întunericului.

3.


În clipul 3 vedem pur şi simplu o foarte bine executată scenă horror, şi ca execuţie seamănă puţin cu ce am prezentat eu în clipul 1, combinat cu clipul 2, adică lucruri multe care se întîmplă într-un cadru continuu + clasicul POV shot care ne arată ce vede răutatea din iad. De data asta, observăm totuşi că demonul e în corpul unui personaj, pentru că are mîini care apucă un lanţ - lanţul chepengului de la beci, deci de data asta avem de-a face cu un rău mai mult corporal, cu o ameninţare care ar trebui să fie mai puţin ameninţătoare acum că se poate vedea, însă felul în care e filmată scena, ne arată contrariul. Acţiunea se petrece într-o cameră a cabanei, şi vedem cum două personaje, un tip şi o tipă discută şi se uită cînd şi cînd la creatura pe care au băgat-o în pivniţă, creatură care-i stresează permanent cu prezenta şi cu răgetele ei, şi este vizibil faptul că este satisfăcută de acest procedeu, fiindcă la finalul clipului se retrage încet şi rîzînd în întunecimea spaţiului în care e închisă. E o scenă în care e folosit maxim eficient sunetul, adică gîlgîiturile monstrului + reacţiile oamenilor care-şi fac planuri deşarte pentru a scăpa, sugerează clar că prezenţa malefică, deşi captivă, îşi exercită destul de palpabil influenţa şi teroarea în inimile slabe ale tinereilor care nu ştiu exact ce şi cum.

4.


Aici Sam Raimi ne arată că este pur şi simplu un maestru al tehnicii, şi ceea ce ni se arată sunt cîteva cadre pur utilitare, pur factice, pe cît de reci şi aparent brute ca redare, pe atît de sugestive şi percutante pentru noi, publicul, care avem impresia că nu mai ne uităm la un simplu film, ci la un fel de transpunere a cîtorva scene iconice dintr-un roman grafic, să zicem din The Walking Dead sau Watchmen (adică scene în care, dacă aţi văzut pe undeva, acţiunile personajelor sunt redate cas şi cum actul/gestul comis de un personaj anume, trebuie să transcendă limitele patrulaterului în care e încadrat; prin desen se sugerează un dinamism aparte, filmic, atipic mediului static în care se întîmplă lucrurile): Ash o tîrăşte pe femeia posedată şi căzută pe jos, de-a lungul podelei; camera urmăreşte traseul tîrîturii şi se opreşte strategic pe figura zdrenţăroasă a demonului ţinut în pivniţă. Apoi începe măiestria tehnică a lui Sam Raimi, adică Ash o duce pe fată undeva într-un hambar, şi în cîteva cadre fixe, de durată scurtă, lipite sacadat, vedem cum Ash face mecanic şi hotărît cîteva lucruri care sunt menite să-l înlănţuiască strîns pe demonul care a intrat în fată. Că tot am pomenit de mecanic, aceasta este o scenă care ne lămureşte bine prin mijloace minime, că avem de-a face cu un mediu ostil, septic şi plin de fiare, în care corpul uman este deosebit de fragil şi expus pericolelor fizice, intruziv-corporale, din jur. Toate acestea sunt sugerate de aspectul şi sunetele făcute de ustensilele de care Ash se foloseşte pentru a lega demonul: lanţurile păcăne strident în liniştea nopţii, roţile scrîşnesc, prevestind o tortură cel puţin medievală, iar drujba dinspre final îl reifică brutal pe cel nevoit să o folosească întru o rudimentară dar absolut necesară exorcizare. Mai mult, dacă faza cu drujba e un omagiu la Texas Chainsaw Massacre, e unul destul de reuşit, adică zgomotul făcut de maşinărie e inconfundabil, şi ascultîndu-l parcă şi vedeam ultima scenă din Texas, cînd Leatherface urlă şi agită maniacal aparatul deasupra capului, în mijlocul autostrăzii.

5.


Nu mă mai lungesc cu descrieri exhaustive în ceea ce priveşte clipul 5 şi următoarele două, vă las pe voi să deduceţi appeal-ul filmic care reiese din ele, însă în ceea ce priveşte clipul 5, să fiţi atenţi la minutul 1:54, cînd Ash e filmat cumva perpendicular, camera e pusă fix deasupra capului, şi în timp ce el merge, îl urmăreşte şi camera, şi la un moment dat trec prin raza vizuală nişte grinzi, ei bine, am văzut odată un documentar despre film şi am înţeles că acele sunete gen MUA MUA, care se aud cînd trece camera peste grinzi, e chiar sunetul înregistrat de cameră, în apropierea grinzilor, deci să se deducă de aici ce mişto poate fi o improvizaţie naturalistă de genul.

6.


00:32 -> Camera de filmat fixată pe puşcă.
00:48 -> Monstrul care se ridică în plan apropiat, şi despre care n-aveai niciun habar ca se va ridica.

7.


Şi în fine, finalul bătăliei cu monştri, care poate părea de un kitsch şi de o ridiculozitate crase, dar pînă acum, spectatorul mai mult ca sigur că s-a obişnuit cu ceea ce filmul i-a servit timp de aproape o oră şi jumătate, deci nu mai strîmbi din nas şi nu-ţi rămîne decît să te bucuri de concluzia absolut dementă, alcătuită din cîteva cadre cu stop-motion demonic nu foarte dătător pe spate, dar totuşi bine făcut (Ray Harryhausen ar fi mîndru, altfel zis), şi mult mult sînge care vine pe faţa lui Ash, faţă care, la cum arată, parcă nici n-ar putea să ceară altceva mai bine decît sînge. Recunosc că m-am rîs copios la faza cînd din mîneca unui demon lungit pe podea iese ceea ce pare a fi pilaf galben, dar aşa, foarte ostentativ, ca şi cum filmmakerii s-au gîndit "hai să băgăm şi un cadru cu pilaf, dacă tot am mers pînă aici cu ingredientele maximei implauzibilităţi."

Prin urmare, am demonstrat de ce îmi place The Evil Dead 1, şi consider că am fost foarte la obiect cu aspectele care merită analizate. E un film bun, care are "şi altceva" pe lîngă momentele în care se comit omoruri, iar filmele de după, mai exact seria Vineri 13, exact prin asta se remarcă, adică e plină de momente cu omoruri, dar în afară de asta, e foarte subţire la poveste şi execuţie (deşi seria a ajuns să aibă vreo 10 filme, nu 3 precum Evil Dead, dar asta se explică, pentru că munca depusă în Evil Dead se vede de la o poştă că e mai asiduă decît cea dintr-un film ordinar cu un killer mascat, în care scenele cu sînge se filmează dintr-un punct ori static, singular, care ia de obicei evenimentul numai din profilul personajelor, pe cînd la Evil Dead nu ştii la ce să te aştepţi, nu ştii cum şi unde se gîndeşte Sam Raimi să poziţioneze obiectivul, ca să facă din scena cu omorul, ceva mai mult decît o scenă cu omorul).

Mai vreau să mă refer puţin la titlu în sine, "The Evil Dead", care la o primă observaţie poate părea prea fără substanţă şi supărător de hazliu pentru un film care a fost promovat ca fiind o piatră de hotar în materie de groază. Dar eu cred că nici nu putea fi ales un titlu mai bun, şi că intenţionat conferă filmului acea natură de apoteoză a prostului gust, atît de mult dus la extrem încît la un moment dat devine altceva, devine o veritabilă piesă de artă, o artă a exagerării încadrată totuşi de o estetică recognoscibilă, coerentă, vizionară, dacă poate fi spus aşa; şi putem specula liniştiţi pe marginea a ceea ce înseamna "Evil Dead", adică ne putem întreba: se referă titlul la o singură entitate, sau la mai multe? "Is this evil... dead?" sau "Those are the evil dead", oricum, are o sonoritate foarte bună pentru ceea ce e, de o mie de ori mai bună decît Within the Woods, care era şi el destul de explicit, adică ştiai la ce să te aştepţi, dar parcă prea...

Şi mai vreau să menţionez şi filmul Equinox, din 1970, un film cu o premisă şi un fir narativ similare, dar care arată foaaaarte ieftin, şi actorii joacă foaaarte prost, dar cu siguranţă, după cum se tot zice, stă măcar puţin la baza lui the Evil Dead, şi îl recomand şi pe acesta, pentru că este interesant să urmăreşti o geneză de film, de carte, de ce o fi.

Iar The Evil Dead 1 este pînă la urmă şi un foarte bun manual de făcut filme, adică eu spun că dacă vrei să faci cu adevărat un film, te uiţi mai puţin în cărţi, şi te uiţi în schimb la filmele altora, cît mai mult, cum a zis şi Tarantino, I never went to film school, I went to movies, şi Dumnezeu îmi este martor că dacă aş face vreodată un film, s-ar găsi în el multe influenţe din Sam Raimi, şi l-aş cita fără să-mi fie ruşine, pentru că eu unul ţin mult la acest gen de film care, din păcate, e foarte cu indiferenţă tratat la Hollywood, în sensul că la Oscaruri (nu că aş avea, Doamne fereşte, pretenţia să ia tot, să fie nr.1), cei 5000 şi ceva de votanţi vor opta mereu pentru filme mai de inspiraţie livrească, ca să zic aşa, gen Atonement sau The Reader, şi nu pot se recunoască pe deplin producţii total originale şi, în general, filme chiar bune, care te ţin, cum e District 9, din 2009, de Neil Blomkamp, sau multe altele.

Dedesubt ataşez torrentul cu trilogia, şi să ştiţi că şi următoarele două filme sunt foarte bune, 2-ul este un fel de semi sequel, semi remake al primului, mai mult comic decît horror, şi se vede că Sam Raimi a mai perfecţionat multe tehnici de-a lungul anilor, iar 3-ul este un film clasic după părerea mea, fiindcă aici găsim un Sam Raimi şi un Bruce Campbell mult mai conştienţi de legătura pe care au stabilit-o cu publicul fan în primele două părţi, aşa că aici se străduiesc să facă o treabă foarte bună, şi chiar o fac, jur. După partea a 3-a, adică după Army of Darkness, Raimi a trecut la alt nivel de făcut filme, a făcut westernul The Quick and the Dead cu Sharon Stone şi Russel Crowe, în care, dacă ai văzut Evil Dead 1, 2, şi 3, sigur găseşti elemente filmice similare (cum ar fi de ex. camera-glonţ care se mişcă cu viteză şi destul de stabil, spre ţinta pe care o s-o omoare) şi din cauza asta nu poţi decît să zîmbeşti şi să zici "ăsta e stilul lui Sam Raimi şi îmi place". Şi în 2013 o să iasă şi un remake al primului film, dar sunt foarte sceptic în ceea ce-l priveşte, pentru că am tot dreptul să fiu.

Trilogia Evil Dead

___________________________________________
*acel moment în care conflictul se intensifică şi în care catastrofa devine iminentă, mai puţin în cadrul unui incident neprevăzut, Anne Ubersfeld, Termeni cheie ai analizei teatrului, Institutul European, 1999, p.58





ps: Bogdan Coşa, să ştii că printre dvd-urile alea din holder e şi trilogia Evil Dead, şi dacă cumva ai citit, te rog să te uiţi la ele, pt că tot ce am scris aici e adevărat, şi merită.