Excursie la cîmp, Mircea Nedelciu

Da, zic.
Apoi s-a mai potolit. A revenit. A zis, într-adevăr mi-am permis această referinţă în comunicarea mea cu tine. Tu, consecvent, ai ripostat: Nu! Imaginea unor trupuri scheletice, albe, pe pajiştea de la marginea iazului a ajuns la tine nu direct, ci printr-o imagine dintr-un film de Fellini care ţi-a revenit în memorie. În asta constă deformarea. Apoi: Dacă ai fi trăit acum o sută de ani, nu mi-ai mai fi invocat altceva decît poate o imagine reprezentînd infernul, pe care-ai fi întîlnit-o pe peretele bisericii din sate. În fond, mi-e egal, a spus el. Ştiu de ce mă acuzi şi ai toată dreptatea. Poate toţi suferim de asta. Şi ştii de ce? Pentru că îmbogăţindu-ne, nu devenim mai bogaţi, ci mai scindaţi şi, nemaiputînd stăpîni multitudinea de ţăndări în care ne-am scindat, nu mai tronăm peste ele, ci alergăm ameţind de la una la alta şi astfel acestea ne subjugă, şi poate de aceea căile de comunicare între noi sînt rupte. Pentru că eu adresîndu-mă ţie nu ştiu în care colţ al scindatei tale personalităţi să te caut, iar tu nu ştii la rîndu-ţi din care colţ al scindatei mele personalităţi să aştepţi să-ţi vină o replică.
Da, zic, aşa a zis.
Americanu îşi trece mîna prin păr şi zîmbeşte trist - un astfel de zîmbet seamănă mult cu o scuză sau chiar cu un scîncet, ceea ce e prea mult pe chipul unui bărbat tînăr:
- Mintea mea să rămînă independentă - spune el - supremaţia în ea s-o deţină faptul bine stabilit că e ceva normal să mă plimb pe malul acestui rîu, fără haine. Să intru în apă imediat ce văd acolo un peşte zbătîndu-se, să-l prind cu o dexteritate normală, să ies cu el pe uscat, să-l frig la un foc înteţit de ierburi de cîmpie, să-l mănînc servindu-mă de unghii, să plec mai departe spre a căuta alt rîu, alt peşte, alte ierburi etc. Extazul de dinaintea diviziunii muncii.

(din vol de proză scurtă apărut la ed Compania, 2003)