Alex Văsieș - Caseta neagră

Dacă n-ai fi făcut atîta scandal, dacă n-ai fi aruncat cu măștile egiptene să mă nimerească în plex, am fi rămas acasă.

Diminețile cu soare pe cearșaf n-ar fi trecut pe lîngă noi ca mașinile de ocazie cînd te-ntorci să cauți în ghiozdan.

Prietenii noștri ar fi trebuit să facă eforturi ca să-și dea seama ce se întîmplă, să audă mereu alte variante, cînd ieșeam pe rînd în baruri, din aceleași bucurii, fredonînd una, două, aceleași melodii, retardați pe un dj set cu proiecții tribale.

Cu mutre de copii care au avut ceva greu de rezolvat la școală.

Mergem pe insulă ca să ne ajute cineva.

Tu ieși devreme din cameră, și te întorci tîrziu cu o aură ciudată la care nu știu cum să-i vorbesc.

Pentru cîteva ore dai căldură și formă unei lumi străine, unde vreau să mă strecor prin pătratul gălbui de fereastră, și nu-l nimeresc, pentru că vin dintr-o altă noapte. Cu lentile aburite de la un frig mai periculos, cu oase grele și mari pe care aș încerca degeaba să le trec în camera ce ai pregătit-o.

Dimineți vitale blocate pe caseta neagră.

Mergem pe insulă ca să facem ședințe, dar ajungem obosiți și ne pierdem unul de altul

printre căsuțe de oameni care s-au vindecat. Cu fețe bronzate, întinerite, trec ei peste rîu cînd e umflat și plouă, vorbindu-și frumos și egal pe o vreme ca asta.

Alții se trezesc lîngă ocean în fiecare zi și n-au  de ce să se grăbească. Se uită la corola în formă de pîlnie din care se ridică soarele - îmblînzindu-i, luminîndu-i cu măsură, cît să le îndulcească mesele de peste zi și dragostea stricată și sistemul de recompense.

cei agitați

cei agitați

trebuie dezarmați,

 

dau la radio-n mașină

stau alături de regină:

 

salut, despre cum să nu mai fiu trist

în lume, fă-mi te rog un referat gros,

insistă pe partea unde e bine să merg

pe stradă zîmbind discret în colțu gurii,

stînd numa cu capul în jos.

 

sean bean și rutger hauer – cine e mai bun

în rol de autostopist maniac; nu puțini

ar spune că primul, care încă de la scena

aparent banală cu ruperea telefonului în

mașină afișează o figură foarte credibil

pătrunsă de melancolie. firește, eu îl prefer

pe al doilea, în mare parte pentru ochii albaștri

în care găsesc o doză admisă, benignă,

de nebunie.

 

unii vor să vadă cum pămîntul începe

să se curbeze de la 11 mii de metri,

și asta poate fi fantastic și de-ajuns

într-o viață. ieșind lent dintr-un coridor

roșu închis, inundat cu fum de gheață,

mă așez pe scaun, privesc puțin deasupra

obiectivului, și aștept nemișcat să mă

atingă primele raze de soare, apoi strîng

pumnii și îi ridic ușor, să intre dramatic în

cadru, apoi strîng și din ochi cît pot eu de tare.

 

cînd banda luminoasă încadrează ochii,

lăsînd restul feței într-o nuanță încinsă

de abur pămîntiu, atunci o să cînt și eu

tremurînd de emoție, că împotriva cerului

vreau să fiu.

salut

salut, nu mai merge, mă împiedici sau mă ajuți

să mă duc la sfîntul isus hristos ca să mă pocăiesc.

și dacă investiția, ca toate de pînă acum, iese

prost, tu fă ca mcavoy în last king of scotland

și să-mi zici, chiar și după, dacă mă pripesc.

 

ești bine, să știi că am vorbit multă vreme despre

fericire drept anexă a înduioșării, generată de momente

atît de scurte și rare în viață că e foarte puțin probabil

să fii pe fază și să le asimilezi cum trebuie: cînd dintr-un

lucru, o întîmplare, nu rămîne decît tristețea, tu să nu

faci bravadă cu asta, încearcă să nu-ți pui masca măcinatului,

dar nici s-o lași să fiarbă-n tine, pentru că e previzibil și obscen.

 

multe, peste 80 la sută din fetele porno care au lucrat

fie și o singură dată cu max hardcore, au declarat că

a fost oribil. o prietenă dintr-ale mamei și-a adunat pe bune

mîinile în față și a început să zgrepțăne aerul în timp

ce-mi zicea alarmată să nu mai mănînc portocale fiindcă

șobolanii își pun gheruțele pe coajă în timpul transportului.

 

mie îmi vine să plîng și nu pot decît să întreb cum se face

că numai uitarea, pe care niciun zeu nu poate să ți-o dea,

e cea mai bună pentru atunci cînd vrei liniște. continuă

să nu fii căcănar; dă 5 lei pentru homlessul din stația de autobuz

de sub castanul verde, bine îngrijit, zglobiu. ba nu-i da. uită-te

la mine și cîntă: împotriva cerului vreau să fiu.

Our friends, the plausibles

A.H. To insist that a storyteller stick to the facts is just as ridiculous as to demand of a representative painter that he show objects accurately. What's the ultimate in representative painting? Color photography. Don't you agree? There's quite a difference, you see, between the creation of a film and the making of a documentary. In the documentary the basic material has been created by God, whereas in the fiction film the director is the god; he must create life. And in the process of that creation, there are lots of feelings, forms of expression, and viewpoints that have to be juxtaposed. We should have total freedom to do as we like, just so long as it's not dull. A critic who talks to me about plausibility is a dull fellow.

F.T. It's sometimes said that a critic, by the very nature of his work, is unimaginative, and in a way, that makes sense, since imagination may be a deterrent to his objectivity. Anyway, that lack of imagination might account for a predilection for films that are close to real life. On seeing The Bicycle Thief, for instance, he's likely to think this is just the sort of thing he might have written himself, but that thought couldn't possibly occur to him in connection with North by Northwest. This being so, he's bound to attribute all kinds of merit to The Bicycle Thief and none whatever to North by Northwest.

A.H. Since you mention it, I might tell you that The New Yorker critic described that picture as "unconsciously funny". And yet I made North by Northwest with tongue in cheek; to me it was one big joke. When Cary Grant was on Mount Rushmore, I would have liked to put him inside Lincoln's nostril and let him have a sneezing fit.

By the way, since we're being so critical of the critics, what line were you in when we met for the first time?

F.T. I was a film critic. What else?


Francois Truffaut & Helen G. Scott - Hitchcock: A Definitive Study of Alfred Hitchcock, Simon & Schuster; Revised edition (October 2, 1985)

The Monster Problem

Romero embraced the political reputation of Night of the Living Dead. It was hard enough to have a hit movie, so why complain? If people thought he was making a statement, he would give them that. The zombies this time prowl a shopping mall and are comments on the rampant consumerism of American Capitalism. The movie suggests the living shoppers are more brain-dead than the zombies.

Romero applies a mercilessly satiric touch. The politics in Night of the Living Dead was an accident, but Dawn of the Dead's political statement was not. "Because of the critics, I knew we can't do a zombie movie for the fuck of it," Romero says. "It has to talk about the times, have a social point."

While Night of the Living Dead maintained a somber tone of nihilistic doom, Dawn of the Dead laughed at itself merrily. The cannibalism and ripping of limbs was disgusting, knowing, and outrageously over-the-top. It was actually a much closer reflection of Romero's sensibility than the grim dread of Night of the Living Dead. He was not a gloomy guy. For the European version, Romero said that Argento took out jokes that he thought wouldn't work with an Italian audience. But the real noticeable change is the look of the movie, the black-and-white severity of the earlier zombie movie replaced by garish and bold hues. The vietnam veteran and makeup guru Tom Savini assisted on the effects, but the bloody fingerprints of Argento are all over the movie.

The reviews were the best of his career, and a stark contrast in tone with the notices for Romero's last zombie film. Roger Ebert, who was so dismissive of Night of the Living Dead, called the new movie "brilliantly crafted, funny, droll, and savagely merciless in its satiric view of the American consumer society. Nobody even said art had to be in good taste."

Notice the use of the term "art". By making a second political zombie movie, Romero proved that Night was no fluke. He was an auteur with a vision, except his particular one involved the ripping off of limbs. The fact that both movies were deeply collaborative and that the idea that Romero was the sole author distorted as much as it illuminated did not change his reputation. Romero would be a master of horror for the rest of his career. Martin remains his favorite movie. As for Dawn of the Dead, he just laughs at the acclaim. "People thought it was such a subtle commentary," he says, "but I don't know what they were talking about. It was a pie in the face."


Shock Value: How a Few Eccentric Outsiders Gave Us Nightmares, Conquered Hollywood, and Invented Modern Horror, Jason Zinoman @Penguin Press, 2011