Metode 2

mă duc în china după tine
ce băiat ești dacă îți pun mîna la pantaloni mă lași faci urît
n-am treabă cu tine la prima uitătură mai în altă parte
îți bag și un creion în cur și-mi pare foarte rău
în america mi se dă foc undeva
pe niște străzi în timp ce privesc în sus
la niște blocuri frumoase mă doare și mă fac frigăruie
de ce/ți aduce aminte asta
zici uite tabloul acela făcut de un artist mare
mă piș pe el tot tu te superi
îmi place și mie sub un copac și nici așa nu pot să adorm cum trebuie
că imediat visez cum deraiază tot
cînd îți zic să mă ții bine înseamnă că vreau să te trag în jos cu mine
dai te rog niște bani nu fac nimica cu ei și ți-i dau înapoi
super repede îți dau și o mașinuță că știu că am rămas dator
de la un pariu și tu o dai mai departe la primul țigan
care trece prin fața scării și mai zici că ești pocăit mai bine
mureai cînd te-am strîns atunci un pic de gît cu fularul în scară
și te-ai tăvălit pe jos țipînd după aer a venit și maică-ta
i-am zis ce o mai fi cu bicicletele alea care vi s-au furat
pe una am recuperat-o i s-a dus puțin vopseaua de pe cadru
pe cealaltă nu îl mai văd din cînd în cînd pe flăcău
pedalînd în capătul îngust al străzii are o pereche
de pantaloni albaștri de trening cu dungi albe ține mîinile
drepte și strînse bine pe ghidon e ca atunci cînd privesc
un tramvai care ia o curbă imposibil de strînsă undeva pe industriilor
și nu înțeleg cum face și altceva nu am
și eu mă tot uit la el și-mi place.

***
ce să facă și omu la casa lui pune un afiș pe care scrie
aici nu se servesc peturi de bere sucuri încît eu mă duc înăuntru
și zic destul de tare că n-am niciunul și că să mă lași în pace
că îs așa obosit că mie rău și sunt atîtea lucruri rele
odată ai ținut în mînă felia de pîine cu ceva pe ea
și nu mi-a plăcut deloc cum ai ținut-o parcă era o lespede
pusă în batjocură pe două bețe unul subțire unul putred mă întreb
așa e și sufletul meu pe lume ai mai zis și turcia
de mi-a venit să vomit așa cum zici george
îmi vine să tot arunc pături peste pături
grele și prăfuite de catifea movalie
peste același grup de oameni de care știu că mereu
o să-mi fie mare frică.

***

dau comandă de un tetris din acela vechi de plastic
îl iau un pic să mă joc apoi nu-mi mai trebuie așa fac rost
și de un jaf de casetofon și bag o casetă cu madonna
și după o țîră de ascultare chiar n-am ce face
ne luăm și la bătaie pe stradă și tot eu dau cu capul de asfalt
mă numesc paul și la un carnaval m-am costumat în domnișoară
eu în cosmonaut eu în zorro și eu în turc cu gura acoperită
și cu din ăla rotund de cîrpe în cap
în timp ce eu am fost bine alții au dus-o mai rău ba chiar
unii au murit dar ce să fac merg înainte că viața e frumoasă.

***

faza aia cu extinctorul în gura ăluia în nasul lui
de o grămadă de ori o știi da
nu mi-a plăcut adică mi-o fi plăcut atunci dar acum mă duc
și eu înspre alte locuri
nici ca monica care odată a făcut ochii mari de broască
și a zis nu faci rost de niște filme cu isus
nici ca mine odată una mi-a dat cu o piatră în spatele capului
că am acum probleme toată viața mea
atunci ca cine e unul ferdinand zis și freddy handicapatul
care zicea două lucruri zicea hai salut și cîte bude am spălat
eu în irlanda în 2007 atîtea suflete de copii sărmani și negri
și-au găsit în sfîrșit liniștea în timpul unui somn
venit neobișnuit de lin sub cerul senin și încă cald
de început de octombrie.

Braided Creek (Ted Kooser & Jim Harrison)

Republicanii sunt de părere că peste tot în lume

oamenii de culoare se distrează mai mult

decît o fac ei. În mare parte e adevărat.

Toată lumea a crezut că urma să mor

cînd aveam douăzeci, treizeci, patruzeci, cincizeci.

N-o pot duce aşa la nesfîrşit.

Vîslesc de-a lungul lacului

în timp ce toate libelulele şi-o trag.

Încetaţi. E duminică.

Odată, într-o primăvară pe cînd eram foarte săraci

m-am dus la rîu şi am prins

un păstrăv mare. Ziua aceea

ne-a schimbat vieţile: mîncam, beam, cîntam, dansam.

Un cîntec vechi din tinereţea mea:

„O să trăiesc, trăiesc, trăiesc,

pînă cînd o să mor”. Poate că totuşi nu.

Cu ce comori şi minunăţii aş fi răsplătit dacă

aş da în vileag locul sufletului omenesc? Cum zicea şi Nixon,

Ştiu cum să cîştig războiul dar n-o să spun.

De fiecare dată cînd ies afară, întreaga lume

e diferită. Asta mi s-a întîmplat

toată viaţa.

Atunci cînd mi-am găsit urmele în zăpadă

le-am urmat, crezînd că m-ar putea ajuta

să ajung înapoi de unde venisem. Dar au cotit brusc

în direcţia greşită, şi au rămas aşa.

Nimic de făcut.

Nicăieri de mers.

Molia s-a înecat

în paharul cu whisky.

Raiul pe pămînt.

Cuib de şoareci din vîrful cizmei mele,

atît de mult am lipsit?

De ce mă port atît de rău?

De-aia. E încă

un răspuns bun.

Timp de trei luni am fost paralizat

de la brîu în sus. Picioarele nu mă ascultau.

Toate păsările au devenit maronii. Am căzut

dintr-un copac în care nu mă urcasem.

În cabana mea

să scriu un poem înseamnă

să arunc un ou peste rîul îngust

direct în copaci.

Ciocănitoareo,

de ce atît de mult efort

pentru atît de puţin?

Cînd m-a părăsit

am ieşit afară în furtună,

sperînd să fiu carbonizat de fulgere.

M-au ratat, mai întîi la stînga, apoi la dreapta.

Niciodată n-am învăţat din experienţă.

Ce mai e de văzut? mă întrebi.

Ce-ai zice de nouăzeci de miliarde de galaxii.

Ce a pierdut vîntul

de caută fremătînd

sub fiecare frunză?

Îmbătrînesc.

Încă îmi plac femeile, dar mai mult

îmi place mîncarea mexicană.

Dormind pe partea dreaptă mă gîndesc

la Dumnezeu. Pe stînga, la sex.

Pe spate sforăi cu cîinele meu.

Coşmarul din care, recunoscători,

ne trezim, e viaţa altcuiva.

Oglinzile m-au înfăţişat mereu

într-un fel greşit. La fel şi alţi oameni.

La fel şi eu. Să terminăm cu asta chiar acum.

Pe un cîmp – o păşune imensă

şi pustie, fără copaci –

au căzut frunze. M-am speriat.

Cu cîtă grijă îşi reazămă ursul bărbia

de vasul pentru păsări, rotindu-şi un ochi înspre geamul meu

să vadă dacă îi este permis să ia din seminţe.

Pe biroul meu

două lucruri absolut monumentale:

bandă adezivă şi biscuiţi săraţi.

Liniştea din mijlocul zilei e diferită

de cea a nopţii.

Nu pot să zic cum.

Oamenii de ştiinţă spun că luna se îndepărtează

cu jumătate de centimetru în fiecare an. Voi lupta

cu mîinile goale împotriva acestui terorism cosmic.

Zăpadă proaspătă adunată grămadă

pe firele de telefon. Dacă vrei să mă suni,

vorbeşte încet.

Braided Creek - A Conversation in Poetry - Ted Kooser & Jim Harrison

2003 @ Copper Canyon Press  

William Evans - Still Can't Do My Daughter's Hair

ŞTII CĂ TE IUBESC MAI MULT DECÎT ORICE, DAR CHIAR ŞI AŞA EI TOT POT SĂ TE OMOARE

e fraza pe care mama o lasă agăţată

de capătul fiecărei conversaţii, ca un sufix

la numele unui băiat al cărui tată

a rămas, din vină proprie, o fantomă. mă gîndesc

că se uită iar la ştiri, pentru că

am văzut cum negrii postează rugăciuni pe net

pentru fratele cuiva, pe care eu o să-l cunosc

doar prin alţi oameni care, la rîndul lor,

nu l-au cunoscut. cred că toate rugăciunile astea

se înalţă prea sus pentru ca noi, bucăţi frînte de azimă,

să le putem atinge, dar nu îndeajuns de sus

pentru dumnezeu, şi îmi tot zic că asta are de-a face

cu schimbarea climei sau cu densitatea aerului sau

cu scepticii care n-au văzut în viaţa lor un trup negru

plutind deasupra caldarîmului, dar mama

n-a pomenit vreodată de rugăciuni

pentru că noi nu prea suntem cu religia. şi totuşi, dacă

pămîntul chiar ar vrea să mă ia, ea tot s-ar îmbrăca

în cea mai puţin decolorată rochie Neagră

pentru că suntem americani adevăraţi şi îngropăm

atît de mult din ceea ce suntem doar pentru

a supravieţui, aşa că mai contează oare

dacă şi corpul trebuie să dispară?

ASOCIAŢIA DE LOCATARI NU NE PERMITE SĂ CREŞTEM MURE ÎN CURTE

dar îmi amintesc vara cînd vocea mea a îngropat

băiatul care nu mai eram şi am petrecut zile

întregi pe trei acri plini de mărăcini la bunica mea,

unde murele apăreau mereu în iulie

odată cu cancerul ei. ţineam în braţe

coşul jerpelit de nuiele, palmele mele

pline de aşchii. bunica nu mă lăsa

niciodată să le culeg de unul singur –

tu să le laşi acolo dacă le vezi roşii sau mov.

înseamnă că nu-s coapte. şi ştiam

că e felul ei de a-mi spune s-o termin

cu băieţii mai mari de la colţul străzii, cu maşina

lor zgomotoasă, cu fumul subţire

prelins pe lîngă uşi. bunica ştia bine

ce-mi poate pielea, ştia că dacă nu pot să-mi scot

seminţele dintre dinţi cu limba, sigur găsesc

ceva mai ascuţit. odată, unul din băieţii ăia

i-a vorbit urît, şi ea şi-a lăsat plăcintele să ardă

şi s-a dus afară să-i arate cum stă treaba, cu mîinile

încă pătate de roadele culese dimineaţa.

în septembrie, boala avea s-o ducă pe bunica

spre alte zări. bărbaţi albi cu buldozere

au venit pe pămîntul ei, şi fumul motoarelor

a înghiţit toţi anii. cînd au început să toarne

beton peste cîmp, am ştiut că era un mormînt

pentru bărbatul care aş fi putut să devin,

pentru minciuna că tot ce deţii îţi aparţine,

că nici măcar aşchiile din palme n-au fost vreodată

ale mele.

William Evans - Still Can't do My Daughter's Hair (Button Poetry, 2017)

Hose Pablo - Google Translate

TRANSLATE 2

ka să n-o lungesc prea mult

mamei îi povestisem de ce

am aplicat la copywriter entuziasmat

vroiam să lucrez cu tine în oficiu

ma’ nu mă înţelesese şi ea

în continuare îşi făcea griji că mă droghez

aşa cu iarbă sau pastile pe care le-a găsit

în scurtă nu m-a înţeles mama a plâns

toată familia a stat astăzi în casă

tata mama surorile mele n-au

cheltuit niciun leu aşa au stat

toată ziua la televizor erau happy family

mă îndreptasem spre casa ta

iar lângă era stadionul zimbru

stătea cea mai frumoasă zi de primăvară

mă clătinam parkă dragostea mă legăna

nu te gândeşti la mine niciodată la mine

tu vrei în munţi să te îmbraci cu rochia

aia verde să urci o stâncă să bei bere

m-am apropiat de casele cu bilete era închis

două bilete la meciul dacia chiş vs steaua buc

aşa ca două inele de cununie ca două inele

să le pun într-un plic cu menţiunea

îmi pare rău mai mult de atât nu pot

ziua continua să stea agăţată perfect aşa

aţi apelat nr/ul xxxxxxxx0069 reveniţi mai târziu

eram aşa fericit plimbându-mă pe lângă casa ta

te iubeam cu frică aşa era chiar fain / patetic

text me you fucking whore

spunea partea diabolică partea stângă

să fii happy anyway să râzi tu anyway

spunea Dumnezeu ocolind băltoacele

două bilete la meciul de pe stadion

lucruri cu adevărat fericite

umărul tău rotund luminos şi moale

capul de mi l-aş rezema acolo / de el

plimbările fac minuni scot

căcatul dospit cu anii în tine

din autobuz văzusem zona industrială

singurul loc unde dragostea nu are acoperire

peste oraş venise groaznic şi creepy

norii cenuşii primăvăratici să ne spele

să ne spună că atunci când iubeşti

ţi-e frică aşa prosteşte şi nu ştiu cum de nori

peste oraş venise norii groaznici şi creepy

tu ai comentat pe bloooog

tu ai mers la admiral la TEDx female party

peste oraşul nostru happy venise ceva ca de plumb

ca o furnicuţă apeşi butoanele la calc

ridici etaje corporative zâmbeşti aşa

în locul unde păşeşti creşte iarba

ca în Okami eu acasă mă uit la praful împietrit

scăldătoarele voluptoase unde

intrăm şi lăsăm soarele să ne spele

Dumnezeu a spus la început Da apoi Nu

Şi eu n-am să fiu cu tine m-am resemnat

ca să n-o lungesc p mult

biletele la meci le iau în una din zile

ţi le trimit poate la job

dac-o să plece norii / plecăm şi noi la meci

Augustin Cupşa - Aşa să crească iarba pe noi

Şi atunci, Tobă l-a plesnit direct peste faţă, el s-a încovoiat sub puterea loviturii, dar şi-a ridicat capul şi ne-a întors o privire în care învingea mândria, n-a scos nici un pâs, nici măcar un icnet, a stat să-l pocnească Tobă şi s-a ţinut pe picioare până când ploaia de pumni şi de picioare s-a înteţit, iar Tobă nu s-a oprit nici după ce el s-a prăbuşit la pământ. L-a tăvălit prin iarbă, şi Tomi tot n-a scos un sunet, de parcă îşi înghiţise limba, nu mi-a cerut ajutorul, n-a schiţat nici un gest şi nu s-a văicărit. Doar după ce Tobă s-a urcat peste el şi l-a încărcat bine cu pumni, el s-a uitat după mine, şi cu ochii lui negri şi căutătura aia care nu ştiusem niciodată ce înseamnă, s-a rugat de mine, ca şi cum ar fi vrut să spună: Eu nu sunt aici pentru că aşa vreau şi n-am făcut ce-am făcut pentru că aşa mi-a venit mie, ci pentru că cineva aşa m-a pus să fac şi dacă iau bătaie acum, iau pentru că aşa trebuiau să fie lucrurile. Am ghicit însă că Tobă îl bătea cu sete nu neapărat pentru că dăduse drumul la păsări şi-şi bătuse joc de zdroaba noastră, nu numai pentru banii noştri pierduţi după o zi de stat în soare. Îl lovea pentru toate mizeriile din lume, pentru alea de care avusese parte, şi pentru alea pe care şi le închipuia că i s-au întâmplat, îl lovea pentru că el urma să rămână iarăşi repetent, şi pentru că radicalii se puseseră în calea lui ca o ştachetă prea înaltă, iar el nu putea să o sară ca să încheie onorabil cursa, pentru că iarăşi maică-sa avea să şteargă cu el pe jos, pentru că iarăşi urma să vadă toată strada cum îl tăvăleşte şi-l nenoroceşte cu furtunul de cauciuc, şi, mai ales, pentru că taică-su era la volan, în cabina lui de tir, făcând autostrăzile fără capăt, oriunde prin lume, dar nu lângă el când trebuia, nici să-l scape şi nici măcar să-l bată.

Cristina Stancu - Teritorii

în autobuz cineva încearcă să te convingă

că numele lui e elvis.

apoi uit că există.

de ce îi fac asta:

nevoia de a-şi zâmbi înţelegător de parcă în sufragerie

aş îmbrăţişa aerul cu gesturi care ar speria invitaţii.

(cineva a zis că-i amintesc de o tipă olga.

a cunoscut-o în rusia cînd era un securist împuţit.

îmi vorbea despre olga şi plângea despre olga.

o femeie mi-a spus că-l cunoaşte pe singurul

porumbel alb din cişmigiu.

de ce mi se povestesc astfel de lucruri.)

*** 

la doi ani am înghiţit o monedă

şi mătuşa a trebuit să-mi bage mâna pe gât.

la  trei ani am plecat de acasă

m-au găsit peste câteva ore pe un teren părăsit

ascunsă sub o remorcă.

la patru ani am adormit cu un pui de găină

în braţe şi până dimineaţă

din el rămăsese o pată pe cearşaf.

la şapte ani am aflat că oamenii mor la fel ca pisicile.

tata mi-a spus că aici a văzut un vierme în cadavrul

bunicului şi că în fiecare încăpere a murit cineva.

tot ei au plantat şi copacii.

*** 

o glumă spune că suntem boli mortale incurabile

cu transmitere sexuală.

copiii care se nasc cu maladia lobstein sau osteogeneza imperfecta

trăiesc câteva zeci de minute fiindcă oasele lor

sunt aţă putredă. nu putem da

uninstall. pentru tumoare

noi suntem cancerul:

structurile microscopice ale lacrimilor uscate

seamănă cu peisajele apocaliptice. canale săpate

de-a lungul unui teritoriu care nu mai susţine viaţa.

unele specii de cârtiţe îşi freacă trupul cu lacrimi

pentru a se proteja de agresivitatea celorlalte.

spre deosebire de ele violenţa noastră dispare

numai atunci când credem că suntem la fel.

@Tracus Arte, 2017

Adio, arme

- Unde-i Bonello ? am întrebat din nou.
Piani se uită la mine.
- A plecat, tenente. Vrea să se predea.
N-am spus nimic.
- I-era frică să nu fim ucişi.
Am rămas cu sticla de vin în mînă, fără să zic nimic.
- Vedeţi dumneavoastră, tenente, noi oricum nu credem în război.
- Păi şi-atunci de ce nu te-ai dus şi tu cu el?
- Nu voiam să vă las singur.
- Şi unde s-a dus?
- Nu ştiu, tenente. A plecat, pur şi simplu.
- Bine. Tai tu salamul?
Piani mă privi prin lumina difuză.
-L-am tăiat deja cît am stat de vorbă.


Hemingway - Adio, arme

Alin Ioan - Cer de rigips, nori de glet

partea dreaptă

ne-am întâlnit din întâmplare în birt, m-a rugat să iau loc la masă,

era singur, nu aştepta pe nimeni.

mi-a oferit o ţigară, a comandat o bere,

apoi mi-a spus sec: mă lasă partea dreaptă,

anafura mă-sii, şi a izbucnit în râs. uite, mâna dreaptă

am avut-o ruptă din cot, la picior am avut accidentul acela oribil la piscină,

dacă mai ţii minte,

pe braţ m-am ars urât şi mi-a rămas cicatricea asta albicioasă

care te trimite cu gândul la un tatuaj scos cu laserul. ce să mai vorbesc

despre plămânul drept care s-a oprit

odată cu ceasul de mână când m-am îmbolnăvit de pneumonie

în urmă cu vreo doi ani, ochiul drept este mai mic decât cel stâng

şi văd din ce în ce mai neclar cu el.

îl priveam tăcut de parcă aş fi avut în faţă un mulaj de ipsos folosit în licee

la orele de biologie, cu organele, ţesuturile roşiatice, vinişoare, capilare, oasele craniului, jumătate de creier,

la vedere pe partea dreaptă.

am adăugat, ca să ne descreţim puţin frunţile, ar trebui să citeşti doar autori cu viziuni de stânga, să contrabalansezi oarecum problema.

în noaptea aceea, cât mai rămăsese din ea, am visat mult.

îmi aduc aminte doar atât:

m-am trezit să merg la baie şi când am dat să mă privesc în oglindă

am realizat că jumătatea dreaptă a feţei nu mi se vedea.

m-am panicat şi sudoarea acră a început să şiroiască pe oglindă

unde stătea scris pe partea lipsă a feţei următorul text: „uite, orice realitate care merită osteneala ţi se dezvăluie prin intermediul cuvintelor, restul lasă-l maimuţelor sau muşcatelor”.

în timp ce scriam m-am trezit să merg la baie a bătut cineva la uşă. era administratorul care mi-a spus că vrea să verifice în baia mare dacă nu cumva am vreo ţeavă spartă în masca de sub chiuvetă. ne-am aplecat pe rând cu o lanternă să depistăm de unde vine problema. şi a avut dreptate, ţeava de apă rece din partea dreaptă a coloanei era spartă, ploua cu firmituri de nedumerire scăldate în lumina călduţă a lanternei ca un ochi de găină pe peretele mucegăit de dincolo de ţevi.

*** 

urcăm în tramvai, fiică-mea mă ţine strâns de mână

căutăm să ne aşezăm,

apoi, în timp ce desenează cu degetul pe fereastra aburită

o lume mai bună, privesc clădirile aureolate artificial. cu câteva locuri mai în spate

o femeie îşi urlă poemul la mobil: “am fost la medic şi are polipi,

cum nu ştii ce sunt ăia?

e carnea aceea ce creşte în nas,

da, ca nişte plămâni micuţi,

ca nişte boabe de fasole,

trebuie scoşi.”

la următoarea staţie ne trezim cu o rubedenie,

o femeie trecută de cincizeci de ani, care începe să vomite pe noi

aceeaşi poveste cu fiul cel mare care doreşte partea lui de avere,

“vrea să vând garsoniera şi să-i dau bani”, cu măritişul fiicei, cu eterna obsesie

a generaţiei lor, cărora tinereţea li s-a consumat în comunism,

că nepoţii nu mănâncă destul. o privesc hipnotizat, îi văd maxilarul cum se încleştează

după fiecare cuvânt.

acum vorbeşte despre morţi, despre locurile de veci din cimitir,

despre cutare care doreşte să-i cumpere locul, “vezi, doamne, să fie îngropată

lângă concubinul ei,

dar eu nu-l dau şi gata.” aş vrea să-I spun să se oprească, să nu ne încarce,

dar nu reuşesc să-mi deschid gura. frica de moarte e înlocuită cu spaima

că va rămâne un hoit după mine. nu vreau să împovărez pe nimeni,

cu atât mai puţin pe fiică-mea care în timp ce mă gândesc la asta

dă veselă din picioare

şi mă întreabă la ce staţie coborâm.

aş vrea să existe un loc în care să ne retragem

să murim

ca elefanţii.

9 august

Căci uneori, în vis, prin faţa ochilor îmi trec zeci de mii de trupuri care nu vor mai păşi niciodată pe acest pământ, oameni la fel de nevinovaţi ca acele victime de demult, a căror moarte trebuia să îmbuneze un zeu de odinioară, iar atunci, în bezna sau în limpezimea visului, mi se pare că eu însumi sunt preotul ivit din trecutul tenebros al rasei noastre pentru a rosti cuvintele ritualice care fac să coboare lama pumnalului. Ne spunem că am devenit o rasă civilizată şi că vorbim cu oroare pioasă de vremurile când un zeu al recoltei cerea un trup omenesc pentru nevoile sale obscure. Dar oare zeul pe care atâţia romani l-au slujit, în vremuri apuse şi chiar în vremurile noastre, nu este cumva la fel de întunecat şi de temut precum cel din vechime? Deşi nu voiam decât să-l distrug, i-am fost preot. Deşi nu voiam decât să-i slăbesc puterea, i-am făcut pe plac. Şi totuşi nu l-am distrus şi nici nu i-am slăbit puterea. Doarme un somn agitat în inimile oamenilor, aşteptând să se trezească sau să fie trezit. Am descoperit că nu e mare diferenţă între cruzimea care sacrifică o singură viaţă nevinovată în numele unei frici fără nume şi iluminarea care sacrifică mii de vieţi în numele unei frici căreia i-am dat nume.

John Williams - Augustus

Some intoxicating pride in the hour

Then I heard Henry and Katie’s voices, and I went to the back bedroom window. This looked out onto the garden, where a gravel path that needed weeding went up a little hill. Henry and Katie were there. Katie was scratching in the gravel with a stick—some message of love, I guess. Henry had one of those broad-winged planes—talismanic planes, really—made of balsa wood and propelled by a rubber band. He twisted the band by turning the propeller, and I could see his lips moving as he counted. Then, when the rubber was taut, he set his feet apart in the gravel, like a marksman—Katie watched none of this—and sent the plane up. The wings of the plane were pale in the early dark, and then I saw it climb out of the shade up to where the sun washed it with yellow light. With not much more force than a moth, it soared and circled and meandered and came slowly down again into the shade and crashed on the peony hedge. ‘I got it up again!’ I heard Henry shout. ‘I got it up into the light.’ Katie went on writing her message in the dirt. And then, like some trick in the movies, I saw myself as my son, standing in a like garden and sending up out of the dark a plane, an arrow, a tennis ball, a stone—anything—while my sister drew hearts in the gravel. The memory of how deep this impulse to reach into the light had been completely charmed me, and I watched the boy send the plane up again and again.

John Cheever - The Trouble With Marcie

the psychotic streak, in the German mind

They want to be the agents, not the victims, of history. They identify with God's power and believe they are godlike. That is their basic madness. They are overcome by some archetype; their egos have expanded psychotically so that they cannot tell where they begin and the godhead leaves off. It is not hubris, not pride; it is inflation of the ego to its ultimate — confusion between him who worships and that which is worshiped. Man has not eaten God; God has eaten man.

What they do not comprehend is man's helplessness. I am weak, small, of no consequence to the universe. It does not notice me; I live on unseen. But why is that bad? Isn't it that way? Whom the gods notice they destroy. Be small... and you will escape the jealousy of the great.

P K Dick - The Man in the High Castle

sergio leone

sergio leone, îţi place să înoţi, mie îmi place mai mult să plutesc.

cînd înot, tot dînd aşa din mîini şi picioare, eu foarte repede obosesc,

corpul şi capul mereu trebuie întoarse aşa încît nu pot să mă uit

cum se cuvine la pădurea de stejari de lîngă mal, sau la depărtările

abisale ale mării şi la plaja de dinapoi, care, după ce mă satur de

plutit, ea e promisiunea pe gratis a căsuţei, şi îmi zice cumva că

picioarele mele de pămîntean firav pot să facă lucruri minunate

acolo, mă rog, mîinile, capul, nu cu picioarele, dar numai dacă vin

înapoi, că dacă nu altfel mor. anxietatea, apăsările de acasă din oraş,

lasă-le pe o creangă alături de tricou, deasupra la ghiozdanul cu

mîncare şi apă, fii răbdător şi pluteşte, cu picioarele călcînd încet apa

tulbure, că eşti în lac, cu mîinile întinse şi mişcate fie ca şerpii adormiţi,

fie ca lopeţile cu care nu trebuie să aduni mare povară, şi cu un ghem

de aer ţinut în coşul pieptului – eu asta consider sincer o mare sursă

de fericire şi realizare, şi cred că fiecare om dacă îl întrebi, tu ce de înoţi?,

puţini or să răspundă că pentru făcutul şi menţinerea condiţiei fizice din

moment ce pentru practica asta banală există piscinele triste şi închise

în care nici ochii nu poţi să-i ţii deschişi cum trebuie din cauza substanţelor

chimice; deci la întrebarea tu de ce înoţi?, omul adevărat o să spună, deşi

mai bine zis e că o să gîndească, o să intuiască într-un colţ mic dar nu

neînsemnat al sufletului şi minţii, pt că uneori e nu imposibil, dar totuşi

greu de articulat sentimentul cutare, chiar dacă e unul foarte cinstit şi

apărut direct din gîndul nefiltrat al cărnii; o să spună deci omul că înot,

adică plutesc, pentru că atunci capăt senzaţia cea mai apropiată de zbor,

şi eu mă simt cel mai bine atunci, şi cred cu tărie că şi restul lumii se

bagă în apă din cauza asta, pentru că timpul petrecut acolo în tihnă,

într-o stare relativă de negreutate, poate să-ţi dea negreşit ceva din

cum poate să fie o pasăre în aer, sau mai multe păsări, un stol negru şi

neopintit de materie solidă, care nu de puţine ori te face să-l urmăreşti

cu privirea din senin, cînd mergi pe stradă şi ridici capul sau cînd scoţi

puţin capul şi mîinile pe geam, ca să arunci nişte firimituri, sau să faci

orice altă treabă care nu prevestea deloc faptul că urma să priveşti cu

melancolie calmă la păsări. şi, la fel ca omul de dinainte, şi eu mă simt

cel mai bine atunci, cînd plutesc, dar mai nou am observat că mă mai

simt bine la un lucru total diferit, şi anume atunci cînd sunt însetat şi

îmi pun suc într-un pahar, sau beau cu poftă chiar din sticlă – şi trebuie

să fie suc, nu apă, prefer fanta galben de portocale, ori şi mai bine santal

sănătos de merişoare la cutie de un litru, pe care din auchan îl iau cu 6

roni şi 28 – şi în timp ce beau şi trag aşa cu mare nesaţ şi cu sucţiune

puternică din lichid, parcă pot să ies din corpul meu şi mă pun cumva

la o distanţă mică de mine, îndeajuns ca să mă văd cum mă comport

fizic, şi să mă înţeleg mai bine în secundele alea de incredibilă detaşare şi

linişte, şi cred că cel mai bun indiciu că îmi place enorm ce se întîmplă,

e că am ochii larg deschişi şi măriţi, cu pleoapele căscate aproape forţat,

lăsînd globii albi şi ce e în mijlocul lor să-mi fie vizibili într-un mod pe care

unii l-ar considera comic, ca la copiii care se prostesc şi vor să se sperie

unii pe alţii ca fantomele, dar la mine totul e pur şi simplu un gest venit

de la sine, o reacţie organică de mulţumire, ca să-i zic aşa, pentru faptul

duios că eu, om plăpînd şi proletar care, ca toţi oamenii, vreau oaze după

oaze de linişte, am reuşit iată, să-mi găsesc un răgaz în care să mă umplu

cu vitalitate de care îmi place mie, care în cazul de faţă vine de la furnicăturile

chimice proprii sucului pe care îl beau. şi e şi ceva artificial în tot ritualul

ăsta, de ce să mint, e ceva de secvenţă de film lent şi pretenţios de artă,

care nu reuşeşte să mascheze cum aş fi vrut copia după iconicul de bandă

desenată cu ritm şi personaje intenţionat nebune, dar ce să fac dacă o viaţă

întreagă m-am uitat numai la filme din astea, şi nu numai filmele, şi lecturile,

şi muzica şi tot m-au făcut să pun un aşa filtru mai de carnaval noir cu buget

redus asupra tuturor interacţiunilor mele cu ceilalţi plus trăirilor interioare

cu mine, trăiri şi interacţiuni despre care ce să zic, să zic că le regret? nu le

regret, atîta doar că mi se pare că relativ târziu m-a interesat să văd cum ar

fi şi alte moduri de a privi lucrurile, deşi poate mă vait ca o femeie şi fac prea

multă dramă din asta, şi ce vreau să zic de fapt e că poate m-am maturizat

cumva diferit de cum s-au aşteptat sau au vrut alţii din jurul meu, şi dacă a

fost aşa, şi în mare a fost, poate uneori am făcut intenţionat devierea de la

traseu, dintr-un sentiment de rebeliune infantilă, pe care şi acum îl am, şi

cumva cred că îl moştenesc în parte de la bunică-meu, el fiind un om foarte

turbulent şi dificil la viaţa lui, dar şi foarte abil să-şi impună şi să-şi facă auzite

în cel mai percutant mod pasiunile vieţii, cum zicea şi updike, dacă îţi aduni

curajul să fii tu însuţi şi să faci ce vrei în viaţă, alţii o să aibe de suferit după

tine, lucru pe care aplicat lui bunică-meu îl admir acum mai mult retroactiv,

săracul fiind mort de o grămadă de vreme, şi tipul ăsta de caracter mă

enerva şi pe mine nu de puţine ori cînd trăia; dar şi dacă e aşa ce, dacă e să

fiu aşa şi eu, înseamnă că trebuie să-mi pară rău de asta, acum la 30 de ani?,

să-mi pară rău că ce, că sunt leneş şi că n-am viaţă interesantă, că găsesc

bucurii naive în ritualul cu băutul sucului cu ochii făcuţi mari, să-mi fie ruşine

de asta? uite că n-o să îmi fie, dar adevărul e că vreau să încerc cît pot să nu

fac nici bravadă de egoist şi să mă bat cu pumnul în piept că stilul meu de

viaţă şi îndeletnicirile mele mă fac pe mine să fiu mai unic sau mai special

decît alţii, că excentricităţile mele, atîtea cîte sunt – căci cu siguranţă sunt,

pentru că eu fiind poet, ar fi anormal să nu am nişte nebunii în cap, deşi

uneori mă gîndesc că poate nu am chiar aşa cum cred eu şi e doar un pretext

să fac iar fac bravadă, şi implicit show şi o anume formă de poezie din bravadă,

că ce excentricităţi reale, vizibile să am? că gay din acela flamboiant nu sunt,

substanţe rele nu consum, militant şi agitator nu sunt, sunt foarte laş şi

submisiv în realitate, la concerturi nu mă duc, nu am obiceiuri care să mă

facă să iau cu împrumut bani de la oameni şi să nu îi mai dau înapoi, de

îmbrăcat mă îmbrac normal, cu tricouri, în fine – deci că prin toate carenţele

mele, reale sau exagerate, aş vrea să-mi justific eu mie un tip de comportament

în lume nu neapărat nociv, distructiv, dar, după cum pot eu să-l intuiesc în mine,

mult mai rău, şi anume previzibil într-un mod pasiv-insidios de care simt că mai

nou mă folosesc totuşi conştient să împart în jur apatie şi o formă de respingere,

o atitudine de lasă-mă în pace că nu am chef, atitudine de care n-are cum să

nu-mi pară rău că am dobîndit-o, că am fost şi eu copil şi încă mai ştiu că viaţa

poate fi şi caldă şi luminoasă, şi nu doar plină de frămîntări negre de om bătut

în cap. am spus mai înainte de bunică-meu, şi acum mi-am mai amintit cîte ceva.

ce om! ţin minte ca odată urma să mă duc la ştrand cu prietenii mei de pe stradă,

băieţi de vară, era una din verile cînd încă eram mic, de generală mică, şi peste

vară stăteam mai mult la bunici, deşi erau la cît, un sfert de oră de mers de unde

stăteam eu la bloc, şi era printre primele dăţi cînd mă duceam cu prietenii la

ştrand, unde se ajungea pe jos pe un drum lung de pădure, cu multe porţiuni de

urcat abrubt dar per total un drum frumos, plin de cărări răcoroase de tip tunel,

înconjurate de pomi de toate felurile şi cu băncuţe de lemn din loc în loc, ca

să poţi sta atunci cînd oboseşti. şi chiar înainte să ies din casă şi să plec – eram

super entuziasmat apropo – a avut loc o fază foarte întunecată, nu traumati

zantă, atenţie, doar cumva şocantă aşa, care zguduie destul de bine firea unui

copil nedeprins încă cum trebuie cu schimbările de comportament ale oamenilor

care au ajuns cu nervii zdruncinaţi din cauza vieţii lungi şi încercate, fază deci

la care am luat parte eu şi cu bunică-meu în principal, şi parcă era şi bunică-mea

lîngă, dar bătălia s-a dat între noi, bărbaţii, şi s-a întîmplat din cauza faptului că

tolba pe care o luam cu mine şi în care îmi puneam mîncare şi apă, nu reuşeam

s-o închid cum trebuie, avea un buton de metal şi o curea care venea îmbinată

acolo pe care n-aveam răbdare, în bucuria plecării, s-o rezolv. era apropo, o

tolbă de piele, nu foarte comodă, că avea curele subţiri de atîrnat pe umăr, şi

semăna mult cu o poşetă, dar altfel drăguţă ea, care mi s-a oferit în pripă de

către bunici, fiind probabil a lor de mai demult, a lui de fapt, fiindcă eu încă nu

eram deprins cu îndeletniciri mai tehnice cum ar fi să mă interesez de ce lucruri

mi-ar trebui pentru o drumeţie cu prietenii, lucrurile astea le lăsam pentru alţii

ca să le descurce, şi ca să fiu sincer şi acum fac asta, singura scuză jalnică, dar

ce să fac? pe care aş avea-o e că sunt poet. şi am decis în entuziasmul şi graba

mea, să las tolba cu încuietoarea cu buton de metal neîncuiată şi s-o atîrn doar

pe umăr, că urma s-o ţin eu închisă cu mîna tot drumul, lucru care l-a enervat

spontan şi îngrozitor pe bunică-meu, care probabil voia să să mă descurc la

toate şi s-a crizat cînd a văzut că nu pot să fac nici atîta lucru şi că în loc să fac

ceva bine şi temeinic, adopt căi defetiste, improvizînd nimicuri, şi dintr-o dată

a tunat ca un samurai dîrz în faţa ruşinii etalate de vlăstarul mai molatec, a

tunat tare stai, închide-o tu singur acuma, încruntîndu-se oribil în acelaşi timp,

arătînd cu degetul fix spre tolbă şi reducîndu-ne astfel la tăcere şi pe mine şi

pe bunică-mea, punîndu-ne pe toţi, inclusiv pe el, într-o bulă din aceea nereală

fizic, dar reală metaforic, făcută din multă tensiune şi spectre ale unor viitoare

represalii fizice, sau hai nu fizice, dar în orice caz, mai cu ton şi mai ridicat şi

cu înjurături, de care el nu se sfia, că aşa m-am speriat în momentul acela şi

aşa m-am blocat, fix aşa cum se blocau victimele criminalului nebun din no

country for old men, care la început îi făcea cu vorbe fără niciun gest violent,

îi punea să aleagă cap sau pajură înainte să dea cu banul fatal, şi reuşea să-i

ţină într-o expectativă atît de ruptă tonal de orice conversaţie de complezenţă

ar fi avut cu cîteva secunde înainte, că oricît încercau ei să se scoată şi să

revină la normalitate, tot nu reuşeau şi pînă la urmă erau nevoiţi să aleagă

cap sau pajură. a fost cred că printre cele cîteva prime faze din copilărie care

m-au scos din trăirile ca de basm ale trăirilor obişnuite de atunci, şi mi-au

deschis o crăpătură, că fereastră e prea nepercutant zis, către un tip de

existenţă mai predispus frînturilor, mai saturat de opinteli apărute în cale

fără motiv, care făceau contrast clar cu monotonia dulce, lină, previzibilă,

fără şocuri şi traume, care e de dorit să fie cunoscută de către fiecare copil,

dacă nu vrea să ajungă rău. mai tîrziu am mai avut o fază similară, deşi fără

ţipetele şi înjurăturile nimănui, dar tot aşa, distrugătoare de atmosfere

idilice, şi a avut loc cînd m-am dus cu nişte colegi pe un deal din apropierea

blocurilor unde stau, şi eu aveam o misiune de la altă bunică, care stătea

la bloc, şi la care stăteam în perioada şcolii, să culeg cimbrişor pentru ceai,

şi cînd am ajuns sus pe deal eu m-am culcat şi tăvălit puţin melancolic,

intenţionat livresc aş putea spune, în iarbă, moment în care, de la prafuri

şi polenuri cred, mi s-au declanşat nişte reacţii alergice şi am intrat într-o

stare de letargie foarte incomodă, pt că nu era doar moleşeală, ci şi

începuseră să mă mănînce ochii şi faţa, care mi s-au umflat, nu grotesc,

dar vizibil. pe lîngă asta, colegii au început să rîdă între ei şi au decis să se

ducă în altă parte, pe alt deal, şi rîzînd, s-au îndepărtat de mine, vociferînd

că ha ha, n-o să ai ceai mîine, plus alte răutăţi. eu am mai stat puţin întins

pe iarbă, şi într-adevăr, realitatea era că nu prea era cimbrişor pe dealul

acela, numit mărul dulce la noi în codlea, aşa că ce am hotărît, să mă duc

pe nişte drumuri de pădure, pînă la casa bunicilor de care am zis mai

înainte, şi am ajuns într-un final acolo – pe aceeaşi bucată de drum care

ducea spre ştrand apropo, doar că înapoi – într-un hal jalnic, văicărindu

mă eu celeilalte bunici că uite, nu am găsit ceai şi că m-am şi umflat la

faţă din cauza tăvălitului prin iarbă. am plecat desigur înapoi cu nişte

ceai primit de la bunica de la casă, şi cînd îmi amintesc de asta acum,

parcă mă ia aşa o tristeţe şi o sfîrşeală şi mai că-mi vine să plîng, nu

neapărat din cauza că s-au dus bunicii de la casă, că toată lumea se duce,

mai ales bătrînii, dar tot scenariul ăla cu mine, punct minuscul de praf

prost şi naiv aruncat în gura universului neiertător îmi urcă o anume

emoţie cu umbră de regret în gît, făcîndu-mă să întreb dacă nu cumva

toate eşecurile astea pe care le-am păţit, şi mici, şi mari, şi cînd eram

mic, şi mai tîrziu, mă fac să mă înduioşez şi să găsesc acum refugiu fetal

şi alinare în nişte ipostaze destul de cretine, cum e cea cu băutul sucului

cu ochii mari, mă fac pe mine să mă uit la mine cu o dragoste ale cărei

energii aş putea probabil să le îndrept mai cu folos în alte părţi şi spre

alţi oameni, în loc să-mi plîng eu acum de milă, că asta e pînă la urmă,

e plîngere de milă, şi pentru ce, pentru o fire şi un tip de sensibilitate

pe care le-am avut acum peste 20 de ani? dar chiar nu văd că mă învîrt

într-o buclă mentală întreţinută obsesiv de mine, din care n-am cum să

scap dacă nu fac puţin efort să mă detaşez, să ies din mintea mea, cum

ar fi şi normal? şi nu doar normal, ci şi sănătos ar fi. bunică-meu m-a

mirosit el de la bun început că vitalitatea nu e cum trebuie în mine, şi

de exemplu, eu cînd veneam de la liceu şi mă duceam la ei, că liceul

dădea fix în strada lor, şi, cu vitalitatea mea greşită aşa cum era, sau cu

germenii mocniţi ai unei depresii aiurea? mă puneam să dorm şi cîte 6-7

ore ziua, de la ora două, şi pînă seara, cînd mă trezeam nu bine, ci greu,

cu senzaţie neplăcută de abia trezeală dintr-un somn greu, cu nisip în

ochi şi cu membrele anchilozate, cu nasu în pernă şi cu mîinile strîngînd

trist un odor inexistent sub pernă, într-o poziţie de om supărat parcă pe

destin, sau dacă nu supărat, atunci sigur resemnat şi chircit faţă de toate

întîmplările trecute şi viitoare; şi uneori bunică-meu mai intra peste

somnul meu în cameră şi declara tare, gata, ce dormi atata, hai că ai

teme de făcut, fă ceva, nu mai dormi, şi îmi aprindea lumina în camera

întunecată, şi pe urmă pleca în treaba lui, eu de cele mai multe ori

continuînd, fireşte, să dorm somnul ăla greu de inimă pietroasă,

alimentînd deci mai departe părerea lui cum că nu eram tocmai ok.

mă întreb dacă nu seamănă asta cu o fază pe care o am acum, de fapt

o am de multă vreme, şi anume că în fiecare noapte caut să am un somn

lung şi liniştit, anormal de lung însă, minim 9-10 ore, dacă e 10 ore e per

fect, dacă e 9, e ok, dar dacă mă uit la ceas în noapte, şi calculînd compulsiv

văd că mai a rămas sub 9 ore, mă frustrez şi intru într-o stare neplăcută,

şi normal că a doua zi mă trezesc prost, trezit de alarmă şi şi mai frustrat.

şi mă întreb dacă dorinţa mea pentru un somn cît mai lung, cît mai liniştit

şi cît mai pe întuneric – că şi acum am un fel de jaluzea specială de plastic

gros pe exteriorul geamului, care face total întuneric cînd o las de tot jos –

mă întreb dacă prin asta nu vreau în subconştient cumva să mă pregătesc

eu de moarte, deşi dacă mă întrebi acum dacă sunt pregătit să mor şi dacă

mi-e frică de moarte, o să răspund instant şi cu frica mascată de lăcomia

şi disperarea leneşului pe cale de a fi abandonat, că nu, nu sunt pregătit,

şi că da, mi-e frică de mor, pentru că eu mai vreau să fac atîtea lucruri, să

mănînc cutare şi cutare mîncări, să mă joc jocuri, să văd filme, să scriu

poezii, să mai cunosc sufletul oamenilor atît cît poate şi vrea sufletul meu

etc, deci eu, resemnat în subconştient cu vitalitatea mea slabă, m-am hotărît,

tot în subconştient, să caut somnul din ce în ce mai lung, tot mai lung, pînă

cînd la un moment dat o să se lege o zi întreagă de somn cu altă zi întreagă

de somn, şi încet încet or să mi se stopeze toate funcţiile vitale, şi o să capăt

ceea ce mi-a fost dat, şi anume o moarte lentă şi nedureroasă, pentru un om

trist şi inactiv. eu acum, cum am şi zis, am învăţat sau mi-am amintit să am

un respect mai mult pentru bunică-meu şi ce a fost el, şi fuck, nu vreau să

dau nimic înapoi şi să zic că dacă n-ar fi fost aşa, ar fi fost altcumva, că

atîta lucru ştiu şi eu despre cum să nu încerci să retrăieşti fizic trecutul,

oricît ai simţi că vrei, şi deci îmi place să mi-l amintesc ca pe un samurai

cu caracter dificil atunci cînd se simţea călcat pe sabie, dar şi incredibil

de frumos la suflet atunci cînd se găsea în ambianţe plăcute lui. mă bucur

nespus, deşi parcă prea rar mă gîndesc la asta, că poate datorită interacţiu

nilor ăstora cu el mai ales, pe lîngă alţii, am ajuns eu o fire deşi etern

inadaptată, totuşi introspectivă, totuşi înclinată către tot felul de analize,

înclinată spre poezia cea frumoasă în cele din urmă, mă bucur că iată, eu

vin de la muncă seara la ora 10 şi ceva, aproape 11, şi pot să mă uit la un

perete de bloc, şi pe perete să văd umbra la o plantă – plantă căreia pot

să-i spun că e şi araucaria dacă vreau, chiar dacă în realitate e o janghină

de arbust ofilit, dar eu vreau araucaria – umbră  care mi se pare mai

specială decît celelalte umbre din jur, din cauză că seamănă cu o pasăre,

un cocoş înfoiat, sau un păun negru, dar mai degrabă cocoş. şi lucrul ăsta

mă binedispune foarte mult chiar înainte să intru în scara mea. şi eu cred,

şi mai toată lumea din familie zice asta, că de la el am prins lucrul ăsta cu

poezia, că el era abonat la o grămadă de reviste culturale, şi citea mult, şi

compunea şi el cît putea, cum putea, cu rime de obicei şi cu mult context

politic; odată a compus o scrisoare foarte literară şi turbulentă, adresată

vecinului său de lîngă, chiar de lîngă, adică casa fix de lîngă, pt că acela

i-ar fi adus o injurie verbală cînd erau pe cîmp, şi el simţindu-se rănit şi cu

sufletul făcut ţăndări, a compus o scrisoare direct din inima lui, şi dacă asta

nu e poezie, nu ştiu ce e. ce-mi pare realmente rău, şi uneori şi sufăr pe

dinăuntru, e că n-a mai trăit să mă vadă şi pe mine la facultate, să mă

vadă că am scos şi eu nişte cărţi, şi mă jur că tot mai des mă gîndesc acum,

chiar acum, ieri, azi, mîine, la cît de mult mi-ar fi plăcut să-l iau, din toate

rudele mele, doar pe el cu mine pe la toate evenimentele unde se citesc

azi poezii, unde se lansează cărţi, că mă gîndesc că tare i-ar fi plăcut, deşi

nu ştiu cît de mult ar fi fost receptiv la toate formele de poezie pe care

tinerii le scriu azi, probabil că multe i-ar fi trecut peste cap, dar poate că

s-ar fi bucurat că e acolo cu mine şi că eu l-am invitat, eu, nepotu-său,

din toată nevitalitatea mea şi din tot somnul meu al morţii, am reuşit iată

să-mi fac nişte caracter de om nu neapărat super citit şi realizat în viaţă,

dar totuşi interesat şi animat de ceva ce-l interesează pe el, şi să mergem

amîndoi să ne rîdem, sau să ne întristăm sau să nu înţelegem nimic din

ce se recită acolo, dar s-o facem împreună, că aşa e frumos şi ne bucură

pe amîndoi. acum dacă aş putea să-l revăd cumva, prin magie sau prin

dumnezeu, ca să închei poetic aş face cumva o parafrază la un cîntec

drag mie, şi chiar dacă nu e total cuvîntarea mea, eu tot vreau s-o spun,

pentru că dacă nu spun simt că mi se balonează mintea în cap, dacă ar fi

deci să-l văd iar i-aş zice că pot să-ţi zic sigur că dragostea mea pentru

tine va fi încă puternică, va fi acolo sus, numai după ce băieţii de vară

departe se vor fi dus.