Azi m-am trezit foarte devreme, la 8 jumate, ca să merg cu bunica mea la penny pentru cumpărături, şi chiar după ce am băgat căruţul prin portiţa aceea mică pentru căruţuri, am auzit salut, am zis şi eu salut, ca de obicei fără să ştiu cui şi speriat de lipsa mea de prezenţă de spirit, şi cel care mi-a zis era Luci, zis şi Puţoi mai demult, cînd eram mici. E înalt, mai înalt ca mine, l-am recunoscut imediat, şi asta m-a bucurat, i-am întins mîna, l-am întrebat ce face, şi seninătatea şi vitalitatea plus zîmbetul lui puţin fanatic cu care mi-a zis 'la servici' m-au bucurat şi mai mult, după care mi-am văzut de drum printre raioane, continuînd să mă gîndesc în sinea mea că uite, ce frumos am crescut totuşi noi şi ce bine ne-am calmat, şi este foarte bine că am depăşit stadiul acela instabil şi violent (firesc cît de cît, dar...) al copilăriei (fiindcă, din cîte îmi amintesc, au fost momente cînd între prietenii mei şi prietenii lui Luci s-a putut simţi foarte palpabil duşmănia aia prostească, de gaşcă vs. gaşcă, pură şi absolut distrugătoare, pe care numai o minte de copil lăsat în voia lui o poate amplifica pînă la acţiunea propriu-zisă - cel mai bine ţin minte cum într-o iarnă eram o grămadă de copii pe acoperişul clădirii casei de apă, pe care poţi ajunge uşor fiindcă spatele îi este înfipt într-un fel de deal, şi eram toţi acolo şi munceam de zor la făcut bulgări şi cazemate - bulgări şi cazemate care erau pentru 'cînd vine Puţoi, lasă că vede el', şi ţin minte că lucram cu aşa o înverşunare, că la un mom. dat mi se pare că a dispărut motivaţia, de fapt a dispărut fără să dispară, căci noi - aveam în jur de 10 ani, ca să aproximez - nouă, de fapt, parcă începea să ne pară rău de toată munca aceea, şi deşi Puţoi nu mai venea şi ştiam că nu mai vine, tot voiam să facem ceva rău cu toate proiectilele şi fortificaţiile deja în stoc), şi în fine, m-am umplut cumva de o căldură care, o mare parte este şi acum în mine şi parcă îmi pare rău că n-am mai stat să vorbim, eu şi Luci. Era o povestire cînd eram la şcoală, scrisă de scriitorul Edmondo di Amicis, şi povestea se chema Coressi sau Prietenul meu Coressi, şi la sfîrşit - personajul principal, din cîte îmi aduc aminte vag, era bogat, şi Coressi, un fel de prieten de-al lui era mai sărac, fiu de ţărani, dar fericit - şi la sfîrşit personajul principal îi strigă "Ferice de tine Coressi!", şi parcă am avut şi eu sentimente similare astăzi, să-i spun la fel, ferice de tine Luci. Cît am umblat prin penny market l-am mai prins cu privirea pe Luci, care însă el nu m-a mai prins, însă nici nu trebuia, fiindcă muncea de zor la rafturi, încărca şi orînduia produsele, şi activitatea pe care o făcea era cu adevărat cu dedicaţie. Chiar cu cîteva secunde înainte să ajung la casă, apare Luci în spatele meu, grăbit, şi-i cere supraveghetorului care era în faţa mea, cheia pentru toaletă, căci cineva avea nevoie urgent să meargă. Era foarte aproape de mine şi m-am simţit puţin stîngaci şi ruşinat de faptul că chiar am arătat cumva această stare, fofilîndu-mă, uitîndu-mă în jos şi în lături, prefăcîndu-mă că nu mai am nimic să-i spun şi că orice prelungire a regăsirii noastre în penny market ar fi nelalocul ei. Sau nu m-am prefăcut, probabil aşa credeam atunci pe bune, lucru care acum mi se pare foarte trist.
