joi, 10 martie 2016

cei agitați

cei agitați
trebuie dezarmați,
 
dau la radio-n mașină
stau alături de regină:
 
salut, despre cum să nu mai fiu trist
în lume, fă-mi te rog un referat gros,
insistă pe partea unde e bine să merg
pe stradă zîmbind discret în colțu gurii,
stînd numa cu capul în jos.
 
sean bean și rutger hauer – cine e mai bun
în rol de autostopist maniac; nu puțini
ar spune că primul, care încă de la scena
aparent banală cu ruperea telefonului în
mașină afișează o figură foarte credibil
pătrunsă de melancolie. firește, eu îl prefer
pe al doilea, în mare parte pentru ochii albaștri
în care găsesc o doză admisă, benignă,
de nebunie.
 
unii vor să vadă cum pămîntul începe
să se curbeze de la 11 mii de metri,
și asta poate fi fantastic și de-ajuns
într-o viață. ieșind lent dintr-un coridor
roșu închis, inundat cu fum de gheață,
mă așez pe scaun, privesc puțin deasupra
obiectivului, și aștept nemișcat să mă
atingă primele raze de soare, apoi strîng
pumnii și îi ridic ușor, să intre dramatic în
cadru, apoi strîng și din ochi cît pot eu de tare.
 
cînd banda luminoasă încadrează ochii,
lăsînd restul feței într-o nuanță încinsă
de abur pămîntiu, atunci o să cînt și eu
tremurînd de emoție, că împotriva cerului
vreau să fiu.