luni, 12 iunie 2017

Alin Ioan - Cer de rigips, nori de glet

partea dreaptă

ne-am întâlnit din întâmplare în birt, m-a rugat să iau loc la masă,
era singur, nu aştepta pe nimeni.
mi-a oferit o ţigară, a comandat o bere,
apoi mi-a spus sec: mă lasă partea dreaptă,
anafura mă-sii, şi a izbucnit în râs. uite, mâna dreaptă
am avut-o ruptă din cot, la picior am avut accidentul acela oribil la piscină,
dacă mai ţii minte,
pe braţ m-am ars urât şi mi-a rămas cicatricea asta albicioasă
care te trimite cu gândul la un tatuaj scos cu laserul. ce să mai vorbesc
despre plămânul drept care s-a oprit
odată cu ceasul de mână când m-am îmbolnăvit de pneumonie
în urmă cu vreo doi ani, ochiul drept este mai mic decât cel stâng
şi văd din ce în ce mai neclar cu el.
îl priveam tăcut de parcă aş fi avut în faţă un mulaj de ipsos folosit în licee
la orele de biologie, cu organele, ţesuturile roşiatice, vinişoare, capilare, oasele craniului, jumătate de creier,
la vedere pe partea dreaptă.
am adăugat, ca să ne descreţim puţin frunţile, ar trebui să citeşti doar autori cu viziuni de stânga, să contrabalansezi oarecum problema.

în noaptea aceea, cât mai rămăsese din ea, am visat mult.
îmi aduc aminte doar atât:
m-am trezit să merg la baie şi când am dat să mă privesc în oglindă
am realizat că jumătatea dreaptă a feţei nu mi se vedea.
m-am panicat şi sudoarea acră a început să şiroiască pe oglindă
unde stătea scris pe partea lipsă a feţei următorul text: „uite, orice realitate care merită osteneala ţi se dezvăluie prin intermediul cuvintelor, restul lasă-l maimuţelor sau muşcatelor”.

în timp ce scriam m-am trezit să merg la baie a bătut cineva la uşă. era administratorul care mi-a spus că vrea să verifice în baia mare dacă nu cumva am vreo ţeavă spartă în masca de sub chiuvetă. ne-am aplecat pe rând cu o lanternă să depistăm de unde vine problema. şi a avut dreptate, ţeava de apă rece din partea dreaptă a coloanei era spartă, ploua cu firmituri de nedumerire scăldate în lumina călduţă a lanternei ca un ochi de găină pe peretele mucegăit de dincolo de ţevi.



*** 

urcăm în tramvai, fiică-mea mă ţine strâns de mână
căutăm să ne aşezăm,
apoi, în timp ce desenează cu degetul pe fereastra aburită
o lume mai bună, privesc clădirile aureolate artificial. cu câteva locuri mai în spate
o femeie îşi urlă poemul la mobil: “am fost la medic şi are polipi,
cum nu ştii ce sunt ăia?
e carnea aceea ce creşte în nas,
da, ca nişte plămâni micuţi,
ca nişte boabe de fasole,
trebuie scoşi.”

la următoarea staţie ne trezim cu o rubedenie,
o femeie trecută de cincizeci de ani, care începe să vomite pe noi
aceeaşi poveste cu fiul cel mare care doreşte partea lui de avere,
“vrea să vând garsoniera şi să-i dau bani”, cu măritişul fiicei, cu eterna obsesie
a generaţiei lor, cărora tinereţea li s-a consumat în comunism,
că nepoţii nu mănâncă destul. o privesc hipnotizat, îi văd maxilarul cum se încleştează
după fiecare cuvânt.
acum vorbeşte despre morţi, despre locurile de veci din cimitir,
despre cutare care doreşte să-i cumpere locul, “vezi, doamne, să fie îngropată
lângă concubinul ei,
dar eu nu-l dau şi gata.” aş vrea să-I spun să se oprească, să nu ne încarce,
dar nu reuşesc să-mi deschid gura. frica de moarte e înlocuită cu spaima
că va rămâne un hoit după mine. nu vreau să împovărez pe nimeni,
cu atât mai puţin pe fiică-mea care în timp ce mă gândesc la asta
dă veselă din picioare
şi mă întreabă la ce staţie coborâm.

aş vrea să existe un loc în care să ne retragem
să murim
ca elefanţii.


joi, 1 iunie 2017

9 august

Căci uneori, în vis, prin faţa ochilor îmi trec zeci de mii de trupuri care nu vor mai păşi niciodată pe acest pământ, oameni la fel de nevinovaţi ca acele victime de demult, a căror moarte trebuia să îmbuneze un zeu de odinioară, iar atunci, în bezna sau în limpezimea visului, mi se pare că eu însumi sunt preotul ivit din trecutul tenebros al rasei noastre pentru a rosti cuvintele ritualice care fac să coboare lama pumnalului. Ne spunem că am devenit o rasă civilizată şi că vorbim cu oroare pioasă de vremurile când un zeu al recoltei cerea un trup omenesc pentru nevoile sale obscure. Dar oare zeul pe care atâţia romani l-au slujit, în vremuri apuse şi chiar în vremurile noastre, nu este cumva la fel de întunecat şi de temut precum cel din vechime? Deşi nu voiam decât să-l distrug, i-am fost preot. Deşi nu voiam decât să-i slăbesc puterea, i-am făcut pe plac. Şi totuşi nu l-am distrus şi nici nu i-am slăbit puterea. Doarme un somn agitat în inimile oamenilor, aşteptând să se trezească sau să fie trezit. Am descoperit că nu e mare diferenţă între cruzimea care sacrifică o singură viaţă nevinovată în numele unei frici fără nume şi iluminarea care sacrifică mii de vieţi în numele unei frici căreia i-am dat nume.

John Williams - Augustus


vineri, 24 martie 2017

Some intoxicating pride in the hour

Then I heard Henry and Katie’s voices, and I went to the back bedroom window. This looked out onto the garden, where a gravel path that needed weeding went up a little hill. Henry and Katie were there. Katie was scratching in the gravel with a stick—some message of love, I guess. Henry had one of those broad-winged planes—talismanic planes, really—made of balsa wood and propelled by a rubber band. He twisted the band by turning the propeller, and I could see his lips moving as he counted. Then, when the rubber was taut, he set his feet apart in the gravel, like a marksman—Katie watched none of this—and sent the plane up. The wings of the plane were pale in the early dark, and then I saw it climb out of the shade up to where the sun washed it with yellow light. With not much more force than a moth, it soared and circled and meandered and came slowly down again into the shade and crashed on the peony hedge. ‘I got it up again!’ I heard Henry shout. ‘I got it up into the light.’ Katie went on writing her message in the dirt. And then, like some trick in the movies, I saw myself as my son, standing in a like garden and sending up out of the dark a plane, an arrow, a tennis ball, a stone—anything—while my sister drew hearts in the gravel. The memory of how deep this impulse to reach into the light had been completely charmed me, and I watched the boy send the plane up again and again.


John Cheever - The Trouble With Marcie

miercuri, 25 ianuarie 2017

the psychotic streak, in the German mind

They want to be the agents, not the victims, of history. They identify with God's power and believe they are godlike. That is their basic madness. They are overcome by some archetype; their egos have expanded psychotically so that they cannot tell where they begin and the godhead leaves off. It is not hubris, not pride; it is inflation of the ego to its ultimate — confusion between him who worships and that which is worshiped. Man has not eaten God; God has eaten man.

What they do not comprehend is man's helplessness. I am weak, small, of no consequence to the universe. It does not notice me; I live on unseen. But why is that bad? Isn't it that way? Whom the gods notice they destroy. Be small... and you will escape the jealousy of the great.


P K Dick - The Man in the High Castle

joi, 6 octombrie 2016

sergio leone

sergio leone, îţi place să înoţi, mie îmi place mai mult să plutesc.
cînd înot, tot dînd aşa din mîini şi picioare, eu foarte repede obosesc,
corpul şi capul mereu trebuie întoarse aşa încît nu pot să mă uit
cum se cuvine la pădurea de stejari de lîngă mal, sau la depărtările
abisale ale mării şi la plaja de dinapoi, care, după ce mă satur de
plutit, ea e promisiunea pe gratis a căsuţei, şi îmi zice cumva că
picioarele mele de pămîntean firav pot să facă lucruri minunate
acolo, mă rog, mîinile, capul, nu cu picioarele, dar numai dacă vin
înapoi, că dacă nu altfel mor. anxietatea, apăsările de acasă din oraş,
lasă-le pe o creangă alături de tricou, deasupra la ghiozdanul cu
mîncare şi apă, fii răbdător şi pluteşte, cu picioarele călcînd încet apa
tulbure, că eşti în lac, cu mîinile întinse şi mişcate fie ca şerpii adormiţi,
fie ca lopeţile cu care nu trebuie să aduni mare povară, şi cu un ghem
de aer ţinut în coşul pieptului – eu asta consider sincer o mare sursă
de fericire şi realizare, şi cred că fiecare om dacă îl întrebi, tu ce de înoţi?,
puţini or să răspundă că pentru făcutul şi menţinerea condiţiei fizice din
moment ce pentru practica asta banală există piscinele triste şi închise
în care nici ochii nu poţi să-i ţii deschişi cum trebuie din cauza substanţelor
chimice; deci la întrebarea tu de ce înoţi?, omul adevărat o să spună, deşi
mai bine zis e că o să gîndească, o să intuiască într-un colţ mic dar nu
neînsemnat al sufletului şi minţii, pt că uneori e nu imposibil, dar totuşi
greu de articulat sentimentul cutare, chiar dacă e unul foarte cinstit şi
apărut direct din gîndul nefiltrat al cărnii; o să spună deci omul că înot,
adică plutesc, pentru că atunci capăt senzaţia cea mai apropiată de zbor,
şi eu mă simt cel mai bine atunci, şi cred cu tărie că şi restul lumii se
bagă în apă din cauza asta, pentru că timpul petrecut acolo în tihnă,
într-o stare relativă de negreutate, poate să-ţi dea negreşit ceva din
cum poate să fie o pasăre în aer, sau mai multe păsări, un stol negru şi
neopintit de materie solidă, care nu de puţine ori te face să-l urmăreşti
cu privirea din senin, cînd mergi pe stradă şi ridici capul sau cînd scoţi
puţin capul şi mîinile pe geam, ca să arunci nişte firimituri, sau să faci
orice altă treabă care nu prevestea deloc faptul că urma să priveşti cu
melancolie calmă la păsări. şi, la fel ca omul de dinainte, şi eu mă simt
cel mai bine atunci, cînd plutesc, dar mai nou am observat că mă mai
simt bine la un lucru total diferit, şi anume atunci cînd sunt însetat şi
îmi pun suc într-un pahar, sau beau cu poftă chiar din sticlă – şi trebuie
să fie suc, nu apă, prefer fanta galben de portocale, ori şi mai bine santal
sănătos de merişoare la cutie de un litru, pe care din auchan îl iau cu 6
roni şi 28 – şi în timp ce beau şi trag aşa cu mare nesaţ şi cu sucţiune
puternică din lichid, parcă pot să ies din corpul meu şi mă pun cumva
la o distanţă mică de mine, îndeajuns ca să mă văd cum mă comport
fizic, şi să mă înţeleg mai bine în secundele alea de incredibilă detaşare şi
linişte, şi cred că cel mai bun indiciu că îmi place enorm ce se întîmplă,
e că am ochii larg deschişi şi măriţi, cu pleoapele căscate aproape forţat,
lăsînd globii albi şi ce e în mijlocul lor să-mi fie vizibili într-un mod pe care
unii l-ar considera comic, ca la copiii care se prostesc şi vor să se sperie
unii pe alţii ca fantomele, dar la mine totul e pur şi simplu un gest venit
de la sine, o reacţie organică de mulţumire, ca să-i zic aşa, pentru faptul
duios că eu, om plăpînd şi proletar care, ca toţi oamenii, vreau oaze după
oaze de linişte, am reuşit iată, să-mi găsesc un răgaz în care să mă umplu
cu vitalitate de care îmi place mie, care în cazul de faţă vine de la furnicăturile
chimice proprii sucului pe care îl beau. şi e şi ceva artificial în tot ritualul
ăsta, de ce să mint, e ceva de secvenţă de film lent şi pretenţios de artă,
care nu reuşeşte să mascheze cum aş fi vrut copia după iconicul de bandă
desenată cu ritm şi personaje intenţionat nebune, dar ce să fac dacă o viaţă
întreagă m-am uitat numai la filme din astea, şi nu numai filmele, şi lecturile,
şi muzica şi tot m-au făcut să pun un aşa filtru mai de carnaval noir cu buget
redus asupra tuturor interacţiunilor mele cu ceilalţi plus trăirilor interioare
cu mine, trăiri şi interacţiuni despre care ce să zic, să zic că le regret? nu le
regret, atîta doar că mi se pare că relativ târziu m-a interesat să văd cum ar
fi şi alte moduri de a privi lucrurile, deşi poate mă vait ca o femeie şi fac prea
multă dramă din asta, şi ce vreau să zic de fapt e că poate m-am maturizat
cumva diferit de cum s-au aşteptat sau au vrut alţii din jurul meu, şi dacă a
fost aşa, şi în mare a fost, poate uneori am făcut intenţionat devierea de la
traseu, dintr-un sentiment de rebeliune infantilă, pe care şi acum îl am, şi
cumva cred că îl moştenesc în parte de la bunică-meu, el fiind un om foarte
turbulent şi dificil la viaţa lui, dar şi foarte abil să-şi impună şi să-şi facă auzite
în cel mai percutant mod pasiunile vieţii, cum zicea şi updike, dacă îţi aduni
curajul să fii tu însuţi şi să faci ce vrei în viaţă, alţii o să aibe de suferit după
tine, lucru pe care aplicat lui bunică-meu îl admir acum mai mult retroactiv,
săracul fiind mort de o grămadă de vreme, şi tipul ăsta de caracter mă
enerva şi pe mine nu de puţine ori cînd trăia; dar şi dacă e aşa ce, dacă e să
fiu aşa şi eu, înseamnă că trebuie să-mi pară rău de asta, acum la 30 de ani?,
să-mi pară rău că ce, că sunt leneş şi că n-am viaţă interesantă, că găsesc
bucurii naive în ritualul cu băutul sucului cu ochii făcuţi mari, să-mi fie ruşine
de asta? uite că n-o să îmi fie, dar adevărul e că vreau să încerc cît pot să nu
fac nici bravadă de egoist şi să mă bat cu pumnul în piept că stilul meu de
viaţă şi îndeletnicirile mele mă fac pe mine să fiu mai unic sau mai special
decît alţii, că excentricităţile mele, atîtea cîte sunt – căci cu siguranţă sunt,
pentru că eu fiind poet, ar fi anormal să nu am nişte nebunii în cap, deşi
uneori mă gîndesc că poate nu am chiar aşa cum cred eu şi e doar un pretext
să fac iar fac bravadă, şi implicit show şi o anume formă de poezie din bravadă,
că ce excentricităţi reale, vizibile să am? că gay din acela flamboiant nu sunt,
substanţe rele nu consum, militant şi agitator nu sunt, sunt foarte laş şi
submisiv în realitate, la concerturi nu mă duc, nu am obiceiuri care să
facă să iau cu împrumut bani de la oameni şi să nu îi mai dau înapoi, de
îmbrăcat mă îmbrac normal, cu tricouri, în fine – deci că prin toate carenţele
mele, reale sau exagerate, aş vrea să-mi justific eu mie un tip de comportament
în lume nu neapărat nociv, distructiv, dar, după cum pot eu să-l intuiesc în mine,
mult mai rău, şi anume previzibil într-un mod pasiv-insidios de care simt că mai
nou mă folosesc totuşi conştient să împart în jur apatie şi o formă de respingere,
o atitudine de lasă-mă în pace că nu am chef, atitudine de care n-are cum să
nu-mi pară rău că am dobîndit-o, că am fost şi eu copil şi încă mai ştiu că viaţa
poate fi şi caldă şi luminoasă, şi nu doar plină de frămîntări negre de om bătut
în cap. am spus mai înainte de bunică-meu, şi acum mi-am mai amintit cîte ceva.
ce om! ţin minte ca odată urma să mă duc la ştrand cu prietenii mei de pe stradă,
băieţi de vară, era una din verile cînd încă eram mic, de generală mică, şi peste
vară stăteam mai mult la bunici, deşi erau la cît, un sfert de oră de mers de unde
stăteam eu la bloc, şi era printre primele dăţi cînd mă duceam cu prietenii la
ştrand, unde se ajungea pe jos pe un drum lung de pădure, cu multe porţiuni de
urcat abrubt dar per total un drum frumos, plin de cărări răcoroase de tip tunel,
înconjurate de pomi de toate felurile şi cu băncuţe de lemn din loc în loc, ca
să poţi sta atunci cînd oboseşti. şi chiar înainte să ies din casă şi să plec – eram
super entuziasmat apropo – a avut loc o fază foarte întunecată, nu traumati
zantă, atenţie, doar cumva şocantă aşa, care zguduie destul de bine firea unui
copil nedeprins încă cum trebuie cu schimbările de comportament ale oamenilor
care au ajuns cu nervii zdruncinaţi din cauza vieţii lungi şi încercate, fază deci
la care am luat parte eu şi cu bunică-meu în principal, şi parcă era şi bunică-mea
lîngă, dar bătălia s-a dat între noi, bărbaţii, şi s-a întîmplat din cauza faptului că
tolba pe care o luam cu mine şi în care îmi puneam mîncare şi apă, nu reuşeam
s-o închid cum trebuie, avea un buton de metal şi o curea care venea îmbinată
acolo pe care n-aveam răbdare, în bucuria plecării, s-o rezolv. era apropo, o
tolbă de piele, nu foarte comodă, că avea curele subţiri de atîrnat pe umăr, şi
semăna mult cu o poşetă, dar altfel drăguţă ea, care mi s-a oferit în pripă de
către bunici, fiind probabil a lor de mai demult, a lui de fapt, fiindcă eu încă nu
eram deprins cu îndeletniciri mai tehnice cum ar fi să mă interesez de ce lucruri
mi-ar trebui pentru o drumeţie cu prietenii, lucrurile astea le lăsam pentru alţii
ca să le descurce, şi ca să fiu sincer şi acum fac asta, singura scuză jalnică, dar
ce să fac? pe care aş avea-o e că sunt poet. şi am decis în entuziasmul şi graba
mea, să las tolba cu încuietoarea cu buton de metal neîncuiată şi s-o atîrn doar
pe umăr, că urma s-o ţin eu închisă cu mîna tot drumul, lucru care l-a enervat
spontan şi îngrozitor pe bunică-meu, care probabil voia să să mă descurc la
toate şi s-a crizat cînd a văzut că nu pot să fac nici atîta lucru şi că în loc să fac
ceva bine şi temeinic, adopt căi defetiste, improvizînd nimicuri, şi dintr-o dată
a tunat ca un samurai dîrz în faţa ruşinii etalate de vlăstarul mai molatec, a
tunat tare stai, închide-o tu singur acuma, încruntîndu-se oribil în acelaşi timp,
arătînd cu degetul fix spre tolbă şi reducîndu-ne astfel la tăcere şi pe mine şi
pe bunică-mea, punîndu-ne pe toţi, inclusiv pe el, într-o bulă din aceea nereală
fizic, dar reală metaforic, făcută din multă tensiune şi spectre ale unor viitoare
represalii fizice, sau hai nu fizice, dar în orice caz, mai cu ton şi mai ridicat şi
cu înjurături, de care el nu se sfia, că aşa m-am speriat în momentul acela şi
aşa m-am blocat, fix aşa cum se blocau victimele criminalului nebun din no
country for old men, care la început îi făcea cu vorbe fără niciun gest violent,
îi punea să aleagă cap sau pajură înainte să dea cu banul fatal, şi reuşea să-i
ţină într-o expectativă atît de ruptă tonal de orice conversaţie de complezenţă
ar fi avut cu cîteva secunde înainte, că oricît încercau ei să se scoată şi să
revină la normalitate, tot nu reuşeau şi pînă la urmă erau nevoiţi să aleagă
cap sau pajură. a fost cred că printre cele cîteva prime faze din copilărie care
m-au scos din trăirile ca de basm ale trăirilor obişnuite de atunci, şi mi-au
deschis o crăpătură, că fereastră e prea nepercutant zis, către un tip de
existenţă mai predispus frînturilor, mai saturat de opinteli apărute în cale
fără motiv, care făceau contrast clar cu monotonia dulce, lină, previzibilă,
fără şocuri şi traume, care e de dorit să fie cunoscută de către fiecare copil,
dacă nu vrea să ajungă rău. mai tîrziu am mai avut o fază similară, deşi fără
ţipetele şi înjurăturile nimănui, dar tot aşa, distrugătoare de atmosfere
idilice, şi a avut loc cînd m-am dus cu nişte colegi pe un deal din apropierea
blocurilor unde stau, şi eu aveam o misiune de la altă bunică, care stătea
la bloc, şi la care stăteam în perioada şcolii, să culeg cimbrişor pentru ceai,
şi cînd am ajuns sus pe deal eu m-am culcat şi tăvălit puţin melancolic,
intenţionat livresc aş putea spune, în iarbă, moment în care, de la prafuri
şi polenuri cred, mi s-au declanşat nişte reacţii alergice şi am intrat într-o
stare de letargie foarte incomodă, pt că nu era doar moleşeală, ci şi
începuseră să mă mănînce ochii şi faţa, care mi s-au umflat, nu grotesc,
dar vizibil. pe lîngă asta, colegii au început să rîdă între ei şi au decis să se
ducă în altă parte, pe alt deal, şi rîzînd, s-au îndepărtat de mine, vociferînd
că ha ha, n-o să ai ceai mîine, plus alte răutăţi. eu am mai stat puţin întins
pe iarbă, şi într-adevăr, realitatea era că nu prea era cimbrişor pe dealul
acela, numit mărul dulce la noi în codlea, aşa că ce am hotărît, să mă duc
pe nişte drumuri de pădure, pînă la casa bunicilor de care am zis mai
înainte, şi am ajuns într-un final acolo – pe aceeaşi bucată de drum care
ducea spre ştrand apropo, doar că înapoi – într-un hal jalnic, văicărindu
mă eu celeilalte bunici că uite, nu am găsit ceai şi că m-am şi umflat la
faţă din cauza tăvălitului prin iarbă. am plecat desigur înapoi cu nişte
ceai primit de la bunica de la casă, şi cînd îmi amintesc de asta acum,
parcă mă ia aşa o tristeţe şi o sfîrşeală şi mai că-mi vine să plîng, nu
neapărat din cauza că s-au dus bunicii de la casă, că toată lumea se duce,
mai ales bătrînii, dar tot scenariul ăla cu mine, punct minuscul de praf
prost şi naiv aruncat în gura universului neiertător îmi urcă o anume
emoţie cu umbră de regret în gît, făcîndu-mă să întreb dacă nu cumva
toate eşecurile astea pe care le-am păţit, şi mici, şi mari, şi cînd eram
mic, şi mai tîrziu, mă fac să mă înduioşez şi să găsesc acum refugiu fetal
şi alinare în nişte ipostaze destul de cretine, cum e cea cu băutul sucului
cu ochii mari, mă fac pe mine să mă uit la mine cu o dragoste ale cărei
energii aş putea probabil să le îndrept mai cu folos în alte părţi şi spre
alţi oameni, în loc să-mi plîng eu acum de milă, că asta e pînă la urmă,
e plîngere de milă, şi pentru ce, pentru o fire şi un tip de sensibilitate
pe care le-am avut acum peste 20 de ani? dar chiar nu văd că mă învîrt
într-o buclă mentală întreţinută obsesiv de mine, din care n-am cum să
scap dacă nu fac puţin efort să mă detaşez, să ies din mintea mea, cum
ar fi şi normal? şi nu doar normal, ci şi sănătos ar fi. bunică-meu m-a
mirosit el de la bun început că vitalitatea nu e cum trebuie în mine, şi
de exemplu, eu cînd veneam de la liceu şi mă duceam la ei, că liceul
dădea fix în strada lor, şi, cu vitalitatea mea greşită aşa cum era, sau cu
germenii mocniţi ai unei depresii aiurea? mă puneam să dorm şi cîte 6-7
ore ziua, de la ora două, şi pînă seara, cînd mă trezeam nu bine, ci greu,
cu senzaţie neplăcută de abia trezeală dintr-un somn greu, cu nisip în
ochi şi cu membrele anchilozate, cu nasu în pernă şi cu mîinile strîngînd
trist un odor inexistent sub pernă, într-o poziţie de om supărat parcă pe
destin, sau dacă nu supărat, atunci sigur resemnat şi chircit faţă de toate
întîmplările trecute şi viitoare; şi uneori bunică-meu mai intra peste
somnul meu în cameră şi declara tare, gata, ce dormi atata, hai că ai
teme de făcut, fă ceva, nu mai dormi, şi îmi aprindea lumina în camera
întunecată, şi pe urmă pleca în treaba lui, eu de cele mai multe ori
continuînd, fireşte, să dorm somnul ăla greu de inimă pietroasă,
alimentînd deci mai departe părerea lui cum că nu eram tocmai ok.
mă întreb dacă nu seamănă asta cu o fază pe care o am acum, de fapt
o am de multă vreme, şi anume că în fiecare noapte caut să am un somn
lung şi liniştit, anormal de lung însă, minim 9-10 ore, dacă e 10 ore e per
fect, dacă e 9, e ok, dar dacă mă uit la ceas în noapte, şi calculînd compulsiv
văd că mai a rămas sub 9 ore, mă frustrez şi intru într-o stare neplăcută,
şi normal că a doua zi mă trezesc prost, trezit de alarmă şi şi mai frustrat.
şi mă întreb dacă dorinţa mea pentru un somn cît mai lung, cît mai liniştit
şi cît mai pe întuneric – că şi acum am un fel de jaluzea specială de plastic
gros pe exteriorul geamului, care face total întuneric cînd o las de tot jos –
mă întreb dacă prin asta nu vreau în subconştient cumva să mă pregătesc
eu de moarte, deşi dacă mă întrebi acum dacă sunt pregătit să mor şi dacă
mi-e frică de moarte, o să răspund instant şi cu frica mascată de lăcomia
şi disperarea leneşului pe cale de a fi abandonat, că nu, nu sunt pregătit,
şi că da, mi-e frică de mor, pentru că eu mai vreau să fac atîtea lucruri, să
mănînc cutare şi cutare mîncări, să mă joc jocuri, să văd filme, să scriu
poezii, să mai cunosc sufletul oamenilor atît cît poate şi vrea sufletul meu
etc, deci eu, resemnat în subconştient cu vitalitatea mea slabă, m-am hotărît,
tot în subconştient, să caut somnul din ce în ce mai lung, tot mai lung, pînă
cînd la un moment dat o să se lege o zi întreagă de somn cu altă zi întreagă
de somn, şi încet încet or să mi se stopeze toate funcţiile vitale, şi o să capăt
ceea ce mi-a fost dat, şi anume o moarte lentă şi nedureroasă, pentru un om
trist şi inactiv. eu acum, cum am şi zis, am învăţat sau mi-am amintit să am
un respect mai mult pentru bunică-meu şi ce a fost el, şi fuck, nu vreau să
dau nimic înapoi şi să zic că dacă n-ar fi fost aşa, ar fi fost altcumva, că
atîta lucru ştiu şi eu despre cum să nu încerci să retrăieşti fizic trecutul,
oricît ai simţi că vrei, şi deci îmi place să mi-l amintesc ca pe un samurai
cu caracter dificil atunci cînd se simţea călcat pe sabie, dar şi incredibil
de frumos la suflet atunci cînd se găsea în ambianţe plăcute lui. mă bucur
nespus, deşi parcă prea rar mă gîndesc la asta, că poate datorită interacţiu
nilor ăstora cu el mai ales, pe lîngă alţii, am ajuns eu o fire deşi etern
inadaptată, totuşi introspectivă, totuşi înclinată către tot felul de analize,
înclinată spre poezia cea frumoasă în cele din urmă, mă bucur că iată, eu
vin de la muncă seara la ora 10 şi ceva, aproape 11, şi pot să mă uit la un
perete de bloc, şi pe perete să văd umbra la o plantă – plantă căreia pot
să-i spun că e şi araucaria dacă vreau, chiar dacă în realitate e o janghină
de arbust ofilit, dar eu vreau araucaria – umbră  care mi se pare mai
specială decît celelalte umbre din jur, din cauză că seamănă cu o pasăre,
un cocoş înfoiat, sau un păun negru, dar mai degrabă cocoş. şi lucrul ăsta
mă binedispune foarte mult chiar înainte să intru în scara mea. şi eu cred,
şi mai toată lumea din familie zice asta, că de la el am prins lucrul ăsta cu
poezia, că el era abonat la o grămadă de reviste culturale, şi citea mult, şi
compunea şi el cît putea, cum putea, cu rime de obicei şi cu mult context
politic; odată a compus o scrisoare foarte literară şi turbulentă, adresată
vecinului său de lîngă, chiar de lîngă, adică casa fix de lîngă, pt că acela
i-ar fi adus o injurie verbală cînd erau pe cîmp, şi el simţindu-se rănit şi cu
sufletul făcut ţăndări, a compus o scrisoare direct din inima lui, şi dacă asta
nu e poezie, nu ştiu ce e. ce-mi pare realmente rău, şi uneori şi sufăr pe
dinăuntru, e că n-a mai trăit să mă vadă şi pe mine la facultate, să mă
vadă că am scos şi eu nişte cărţi, şi mă jur că tot mai des mă gîndesc acum,
chiar acum, ieri, azi, mîine, la cît de mult mi-ar fi plăcut să-l iau, din toate
rudele mele, doar pe el cu mine pe la toate evenimentele unde se citesc
azi poezii, unde se lansează cărţi, că mă gîndesc că tare i-ar fi plăcut, deşi
nu ştiu cît de mult ar fi fost receptiv la toate formele de poezie pe care
tinerii le scriu azi, probabil că multe i-ar fi trecut peste cap, dar poate că
s-ar fi bucurat că e acolo cu mine şi că eu l-am invitat, eu, nepotu-său,
din toată nevitalitatea mea şi din tot somnul meu al morţii, am reuşit iată
să-mi fac nişte caracter de om nu neapărat super citit şi realizat în viaţă,
dar totuşi interesat şi animat de ceva ce-l interesează pe el, şi să mergem
amîndoi să ne rîdem, sau să ne întristăm sau să nu înţelegem nimic din
ce se recită acolo, dar s-o facem împreună, că aşa e frumos şi ne bucură
pe amîndoi. acum dacă aş putea să-l revăd cumva, prin magie sau prin
dumnezeu, ca să închei poetic aş face cumva o parafrază la un cîntec
drag mie, şi chiar dacă nu e total cuvîntarea mea, eu tot vreau s-o spun,
pentru că dacă nu spun simt că mi se balonează mintea în cap, dacă ar fi
deci să-l văd iar i-aş zice că pot să-ţi zic sigur că dragostea mea pentru
tine va fi încă puternică, va fi acolo sus, numai după ce băieţii de vară
departe se vor fi dus.