sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Hose Pablo - Google Translate

TRANSLATE 2

ka să n-o lungesc prea mult
mamei îi povestisem de ce
am aplicat la copywriter entuziasmat
vroiam să lucrez cu tine în oficiu

ma’ nu mă înţelesese şi ea
în continuare îşi făcea griji că mă droghez
aşa cu iarbă sau pastile pe care le-a găsit
în scurtă nu m-a înţeles mama a plâns

toată familia a stat astăzi în casă
tata mama surorile mele n-au
cheltuit niciun leu aşa au stat
toată ziua la televizor erau happy family

mă îndreptasem spre casa ta
iar lângă era stadionul zimbru
stătea cea mai frumoasă zi de primăvară
mă clătinam parkă dragostea mă legăna

nu te gândeşti la mine niciodată la mine
tu vrei în munţi să te îmbraci cu rochia
aia verde să urci o stâncă să bei bere
m-am apropiat de casele cu bilete era închis

două bilete la meciul dacia chiş vs steaua buc
aşa ca două inele de cununie ca două inele
să le pun într-un plic cu menţiunea
îmi pare rău mai mult de atât nu pot

ziua continua să stea agăţată perfect aşa
aţi apelat nr/ul xxxxxxxx0069 reveniţi mai târziu
eram aşa fericit plimbându-mă pe lângă casa ta
te iubeam cu frică aşa era chiar fain / patetic

text me you fucking whore
spunea partea diabolică partea stângă
să fii happy anyway să râzi tu anyway
spunea Dumnezeu ocolind băltoacele

două bilete la meciul de pe stadion
lucruri cu adevărat fericite
umărul tău rotund luminos şi moale
capul de mi l-aş rezema acolo / de el

plimbările fac minuni scot
căcatul dospit cu anii în tine
din autobuz văzusem zona industrială
singurul loc unde dragostea nu are acoperire

peste oraş venise groaznic şi creepy
norii cenuşii primăvăratici să ne spele
să ne spună că atunci când iubeşti
ţi-e frică aşa prosteşte şi nu ştiu cum de nori

peste oraş venise norii groaznici şi creepy
tu ai comentat pe bloooog
tu ai mers la admiral la TEDx female party
peste oraşul nostru happy venise ceva ca de plumb

ca o furnicuţă apeşi butoanele la calc
ridici etaje corporative zâmbeşti aşa
în locul unde păşeşti creşte iarba
ca în Okami eu acasă mă uit la praful împietrit

scăldătoarele voluptoase unde
intrăm şi lăsăm soarele să ne spele
Dumnezeu a spus la început Da apoi Nu
Şi eu n-am să fiu cu tine m-am resemnat

ca să n-o lungesc p mult
biletele la meci le iau în una din zile
ţi le trimit poate la job
dac-o să plece norii / plecăm şi noi la meci



marți, 5 decembrie 2017

Augustin Cupşa - Aşa să crească iarba pe noi

Şi atunci, Tobă l-a plesnit direct peste faţă, el s-a încovoiat sub puterea loviturii, dar şi-a ridicat capul şi ne-a întors o privire în care învingea mândria, n-a scos nici un pâs, nici măcar un icnet, a stat să-l pocnească Tobă şi s-a ţinut pe picioare până când ploaia de pumni şi de picioare s-a înteţit, iar Tobă nu s-a oprit nici după ce el s-a prăbuşit la pământ. L-a tăvălit prin iarbă, şi Tomi tot n-a scos un sunet, de parcă îşi înghiţise limba, nu mi-a cerut ajutorul, n-a schiţat nici un gest şi nu s-a văicărit. Doar după ce Tobă s-a urcat peste el şi l-a încărcat bine cu pumni, el s-a uitat după mine, şi cu ochii lui negri şi căutătura aia care nu ştiusem niciodată ce înseamnă, s-a rugat de mine, ca şi cum ar fi vrut să spună: Eu nu sunt aici pentru că aşa vreau şi n-am făcut ce-am făcut pentru că aşa mi-a venit mie, ci pentru că cineva aşa m-a pus să fac şi dacă iau bătaie acum, iau pentru că aşa trebuiau să fie lucrurile. Am ghicit însă că Tobă îl bătea cu sete nu neapărat pentru că dăduse drumul la păsări şi-şi bătuse joc de zdroaba noastră, nu numai pentru banii noştri pierduţi după o zi de stat în soare. Îl lovea pentru toate mizeriile din lume, pentru alea de care avusese parte, şi pentru alea pe care şi le închipuia că i s-au întâmplat, îl lovea pentru că el urma să rămână iarăşi repetent, şi pentru că radicalii se puseseră în calea lui ca o ştachetă prea înaltă, iar el nu putea să o sară ca să încheie onorabil cursa, pentru că iarăşi maică-sa avea să şteargă cu el pe jos, pentru că iarăşi urma să vadă toată strada cum îl tăvăleşte şi-l nenoroceşte cu furtunul de cauciuc, şi, mai ales, pentru că taică-su era la volan, în cabina lui de tir, făcând autostrăzile fără capăt, oriunde prin lume, dar nu lângă el când trebuia, nici să-l scape şi nici măcar să-l bată.


vineri, 17 noiembrie 2017

Cristina Stancu - Teritorii

în autobuz cineva încearcă să te convingă
că numele lui e elvis.
apoi uit că există.
de ce îi fac asta:

nevoia de a-şi zâmbi înţelegător de parcă în sufragerie
aş îmbrăţişa aerul cu gesturi care ar speria invitaţii.

(cineva a zis că-i amintesc de o tipă olga.
a cunoscut-o în rusia cînd era un securist împuţit.
îmi vorbea despre olga şi plângea despre olga.
o femeie mi-a spus că-l cunoaşte pe singurul
porumbel alb din cişmigiu.
de ce mi se povestesc astfel de lucruri.)

*** 

la doi ani am înghiţit o monedă
şi mătuşa a trebuit să-mi bage mâna pe gât.
la  trei ani am plecat de acasă
m-au găsit peste câteva ore pe un teren părăsit
ascunsă sub o remorcă.
la patru ani am adormit cu un pui de găină
în braţe şi până dimineaţă
din el rămăsese o pată pe cearşaf.
la şapte ani am aflat că oamenii mor la fel ca pisicile.
tata mi-a spus că aici a văzut un vierme în cadavrul
bunicului şi că în fiecare încăpere a murit cineva.
tot ei au plantat şi copacii.

*** 

o glumă spune că suntem boli mortale incurabile
cu transmitere sexuală.
copiii care se nasc cu maladia lobstein sau osteogeneza imperfecta
trăiesc câteva zeci de minute fiindcă oasele lor
sunt aţă putredă. nu putem da
uninstall. pentru tumoare
noi suntem cancerul:

structurile microscopice ale lacrimilor uscate
seamănă cu peisajele apocaliptice. canale săpate
de-a lungul unui teritoriu care nu mai susţine viaţa.
unele specii de cârtiţe îşi freacă trupul cu lacrimi
pentru a se proteja de agresivitatea celorlalte.
spre deosebire de ele violenţa noastră dispare
numai atunci când credem că suntem la fel.






vineri, 28 iulie 2017

Adio, arme

- Unde-i Bonello ? am întrebat din nou.
Piani se uită la mine.
- A plecat, tenente. Vrea să se predea.
N-am spus nimic.
- I-era frică să nu fim ucişi.
Am rămas cu sticla de vin în mînă, fără să zic nimic.
- Vedeţi dumneavoastră, tenente, noi oricum nu credem în război.
- Păi şi-atunci de ce nu te-ai dus şi tu cu el?
- Nu voiam să vă las singur.
- Şi unde s-a dus?
- Nu ştiu, tenente. A plecat, pur şi simplu.
- Bine. Tai tu salamul?
Piani mă privi prin lumina difuză.
-L-am tăiat deja cît am stat de vorbă.


Hemingway - Adio, arme

luni, 12 iunie 2017

Alin Ioan - Cer de rigips, nori de glet

partea dreaptă

ne-am întâlnit din întâmplare în birt, m-a rugat să iau loc la masă,
era singur, nu aştepta pe nimeni.
mi-a oferit o ţigară, a comandat o bere,
apoi mi-a spus sec: mă lasă partea dreaptă,
anafura mă-sii, şi a izbucnit în râs. uite, mâna dreaptă
am avut-o ruptă din cot, la picior am avut accidentul acela oribil la piscină,
dacă mai ţii minte,
pe braţ m-am ars urât şi mi-a rămas cicatricea asta albicioasă
care te trimite cu gândul la un tatuaj scos cu laserul. ce să mai vorbesc
despre plămânul drept care s-a oprit
odată cu ceasul de mână când m-am îmbolnăvit de pneumonie
în urmă cu vreo doi ani, ochiul drept este mai mic decât cel stâng
şi văd din ce în ce mai neclar cu el.
îl priveam tăcut de parcă aş fi avut în faţă un mulaj de ipsos folosit în licee
la orele de biologie, cu organele, ţesuturile roşiatice, vinişoare, capilare, oasele craniului, jumătate de creier,
la vedere pe partea dreaptă.
am adăugat, ca să ne descreţim puţin frunţile, ar trebui să citeşti doar autori cu viziuni de stânga, să contrabalansezi oarecum problema.

în noaptea aceea, cât mai rămăsese din ea, am visat mult.
îmi aduc aminte doar atât:
m-am trezit să merg la baie şi când am dat să mă privesc în oglindă
am realizat că jumătatea dreaptă a feţei nu mi se vedea.
m-am panicat şi sudoarea acră a început să şiroiască pe oglindă
unde stătea scris pe partea lipsă a feţei următorul text: „uite, orice realitate care merită osteneala ţi se dezvăluie prin intermediul cuvintelor, restul lasă-l maimuţelor sau muşcatelor”.

în timp ce scriam m-am trezit să merg la baie a bătut cineva la uşă. era administratorul care mi-a spus că vrea să verifice în baia mare dacă nu cumva am vreo ţeavă spartă în masca de sub chiuvetă. ne-am aplecat pe rând cu o lanternă să depistăm de unde vine problema. şi a avut dreptate, ţeava de apă rece din partea dreaptă a coloanei era spartă, ploua cu firmituri de nedumerire scăldate în lumina călduţă a lanternei ca un ochi de găină pe peretele mucegăit de dincolo de ţevi.



*** 

urcăm în tramvai, fiică-mea mă ţine strâns de mână
căutăm să ne aşezăm,
apoi, în timp ce desenează cu degetul pe fereastra aburită
o lume mai bună, privesc clădirile aureolate artificial. cu câteva locuri mai în spate
o femeie îşi urlă poemul la mobil: “am fost la medic şi are polipi,
cum nu ştii ce sunt ăia?
e carnea aceea ce creşte în nas,
da, ca nişte plămâni micuţi,
ca nişte boabe de fasole,
trebuie scoşi.”

la următoarea staţie ne trezim cu o rubedenie,
o femeie trecută de cincizeci de ani, care începe să vomite pe noi
aceeaşi poveste cu fiul cel mare care doreşte partea lui de avere,
“vrea să vând garsoniera şi să-i dau bani”, cu măritişul fiicei, cu eterna obsesie
a generaţiei lor, cărora tinereţea li s-a consumat în comunism,
că nepoţii nu mănâncă destul. o privesc hipnotizat, îi văd maxilarul cum se încleştează
după fiecare cuvânt.
acum vorbeşte despre morţi, despre locurile de veci din cimitir,
despre cutare care doreşte să-i cumpere locul, “vezi, doamne, să fie îngropată
lângă concubinul ei,
dar eu nu-l dau şi gata.” aş vrea să-I spun să se oprească, să nu ne încarce,
dar nu reuşesc să-mi deschid gura. frica de moarte e înlocuită cu spaima
că va rămâne un hoit după mine. nu vreau să împovărez pe nimeni,
cu atât mai puţin pe fiică-mea care în timp ce mă gândesc la asta
dă veselă din picioare
şi mă întreabă la ce staţie coborâm.

aş vrea să existe un loc în care să ne retragem
să murim
ca elefanţii.