luni, 22 ianuarie 2018

William Evans - Still Can't Do My Daughter's Hair

ŞTII CĂ TE IUBESC MAI MULT DECÎT ORICE, DAR CHIAR ŞI AŞA EI TOT POT SĂ TE OMOARE

e fraza pe care mama o lasă agăţată
de capătul fiecărei conversaţii, ca un sufix
la numele unui băiat al cărui tată
a rămas, din vină proprie, o fantomă. mă gîndesc
că se uită iar la ştiri, pentru că
am văzut cum negrii postează rugăciuni pe net
pentru fratele cuiva, pe care eu o să-l cunosc
doar prin alţi oameni care, la rîndul lor,
nu l-au cunoscut. cred că toate rugăciunile astea
se înalţă prea sus pentru ca noi, bucăţi frînte de azimă,
să le putem atinge, dar nu îndeajuns de sus
pentru dumnezeu, şi îmi tot zic că asta are de-a face
cu schimbarea climei sau cu densitatea aerului sau
cu scepticii care n-au văzut în viaţa lor un trup negru
plutind deasupra caldarîmului, dar mama
n-a pomenit vreodată de rugăciuni
pentru că noi nu prea suntem cu religia. şi totuşi, dacă
pămîntul chiar ar vrea să mă ia, ea tot s-ar îmbrăca
în cea mai puţin decolorată rochie Neagră
pentru că suntem americani adevăraţi şi îngropăm
atît de mult din ceea ce suntem doar pentru
a supravieţui, aşa că mai contează oare
dacă şi corpul trebuie să dispară?



ASOCIAŢIA DE LOCATARI NU NE PERMITE SĂ CREŞTEM MURE ÎN CURTE

dar îmi amintesc vara cînd vocea mea a îngropat
băiatul care nu mai eram şi am petrecut zile

întregi pe trei acri plini de mărăcini la bunica mea,
unde murele apăreau mereu în iulie

odată cu cancerul ei. ţineam în braţe
coşul jerpelit de nuiele, palmele mele

pline de aşchii. bunica nu mă lăsa
niciodată să le culeg de unul singur –

tu să le laşi acolo dacă le vezi roşii sau mov.
înseamnă că nu-s coapte. şi ştiam

că e felul ei de a-mi spune s-o termin
cu băieţii mai mari de la colţul străzii, cu maşina

lor zgomotoasă, cu fumul subţire
prelins pe lîngă uşi. bunica ştia bine

ce-mi poate pielea, ştia că dacă nu pot să-mi scot
seminţele dintre dinţi cu limba, sigur găsesc

ceva mai ascuţit. odată, unul din băieţii ăia
i-a vorbit urît, şi ea şi-a lăsat plăcintele să ardă

şi s-a dus afară să-i arate cum stă treaba, cu mîinile
încă pătate de roadele culese dimineaţa.

în septembrie, boala avea s-o ducă pe bunica
spre alte zări. bărbaţi albi cu buldozere

au venit pe pămîntul ei, şi fumul motoarelor
a înghiţit toţi anii. cînd au început să toarne

beton peste cîmp, am ştiut că era un mormînt
pentru bărbatul care aş fi putut să devin,

pentru minciuna că tot ce deţii îţi aparţine,
că nici măcar aşchiile din palme n-au fost vreodată
ale mele.



William Evans - Still Can't do My Daughter's Hair (Button Poetry, 2017)



sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Hose Pablo - Google Translate

TRANSLATE 2

ka să n-o lungesc prea mult
mamei îi povestisem de ce
am aplicat la copywriter entuziasmat
vroiam să lucrez cu tine în oficiu

ma’ nu mă înţelesese şi ea
în continuare îşi făcea griji că mă droghez
aşa cu iarbă sau pastile pe care le-a găsit
în scurtă nu m-a înţeles mama a plâns

toată familia a stat astăzi în casă
tata mama surorile mele n-au
cheltuit niciun leu aşa au stat
toată ziua la televizor erau happy family

mă îndreptasem spre casa ta
iar lângă era stadionul zimbru
stătea cea mai frumoasă zi de primăvară
mă clătinam parkă dragostea mă legăna

nu te gândeşti la mine niciodată la mine
tu vrei în munţi să te îmbraci cu rochia
aia verde să urci o stâncă să bei bere
m-am apropiat de casele cu bilete era închis

două bilete la meciul dacia chiş vs steaua buc
aşa ca două inele de cununie ca două inele
să le pun într-un plic cu menţiunea
îmi pare rău mai mult de atât nu pot

ziua continua să stea agăţată perfect aşa
aţi apelat nr/ul xxxxxxxx0069 reveniţi mai târziu
eram aşa fericit plimbându-mă pe lângă casa ta
te iubeam cu frică aşa era chiar fain / patetic

text me you fucking whore
spunea partea diabolică partea stângă
să fii happy anyway să râzi tu anyway
spunea Dumnezeu ocolind băltoacele

două bilete la meciul de pe stadion
lucruri cu adevărat fericite
umărul tău rotund luminos şi moale
capul de mi l-aş rezema acolo / de el

plimbările fac minuni scot
căcatul dospit cu anii în tine
din autobuz văzusem zona industrială
singurul loc unde dragostea nu are acoperire

peste oraş venise groaznic şi creepy
norii cenuşii primăvăratici să ne spele
să ne spună că atunci când iubeşti
ţi-e frică aşa prosteşte şi nu ştiu cum de nori

peste oraş venise norii groaznici şi creepy
tu ai comentat pe bloooog
tu ai mers la admiral la TEDx female party
peste oraşul nostru happy venise ceva ca de plumb

ca o furnicuţă apeşi butoanele la calc
ridici etaje corporative zâmbeşti aşa
în locul unde păşeşti creşte iarba
ca în Okami eu acasă mă uit la praful împietrit

scăldătoarele voluptoase unde
intrăm şi lăsăm soarele să ne spele
Dumnezeu a spus la început Da apoi Nu
Şi eu n-am să fiu cu tine m-am resemnat

ca să n-o lungesc p mult
biletele la meci le iau în una din zile
ţi le trimit poate la job
dac-o să plece norii / plecăm şi noi la meci



marți, 5 decembrie 2017

Augustin Cupşa - Aşa să crească iarba pe noi

Şi atunci, Tobă l-a plesnit direct peste faţă, el s-a încovoiat sub puterea loviturii, dar şi-a ridicat capul şi ne-a întors o privire în care învingea mândria, n-a scos nici un pâs, nici măcar un icnet, a stat să-l pocnească Tobă şi s-a ţinut pe picioare până când ploaia de pumni şi de picioare s-a înteţit, iar Tobă nu s-a oprit nici după ce el s-a prăbuşit la pământ. L-a tăvălit prin iarbă, şi Tomi tot n-a scos un sunet, de parcă îşi înghiţise limba, nu mi-a cerut ajutorul, n-a schiţat nici un gest şi nu s-a văicărit. Doar după ce Tobă s-a urcat peste el şi l-a încărcat bine cu pumni, el s-a uitat după mine, şi cu ochii lui negri şi căutătura aia care nu ştiusem niciodată ce înseamnă, s-a rugat de mine, ca şi cum ar fi vrut să spună: Eu nu sunt aici pentru că aşa vreau şi n-am făcut ce-am făcut pentru că aşa mi-a venit mie, ci pentru că cineva aşa m-a pus să fac şi dacă iau bătaie acum, iau pentru că aşa trebuiau să fie lucrurile. Am ghicit însă că Tobă îl bătea cu sete nu neapărat pentru că dăduse drumul la păsări şi-şi bătuse joc de zdroaba noastră, nu numai pentru banii noştri pierduţi după o zi de stat în soare. Îl lovea pentru toate mizeriile din lume, pentru alea de care avusese parte, şi pentru alea pe care şi le închipuia că i s-au întâmplat, îl lovea pentru că el urma să rămână iarăşi repetent, şi pentru că radicalii se puseseră în calea lui ca o ştachetă prea înaltă, iar el nu putea să o sară ca să încheie onorabil cursa, pentru că iarăşi maică-sa avea să şteargă cu el pe jos, pentru că iarăşi urma să vadă toată strada cum îl tăvăleşte şi-l nenoroceşte cu furtunul de cauciuc, şi, mai ales, pentru că taică-su era la volan, în cabina lui de tir, făcând autostrăzile fără capăt, oriunde prin lume, dar nu lângă el când trebuia, nici să-l scape şi nici măcar să-l bată.


vineri, 17 noiembrie 2017

Cristina Stancu - Teritorii

în autobuz cineva încearcă să te convingă
că numele lui e elvis.
apoi uit că există.
de ce îi fac asta:

nevoia de a-şi zâmbi înţelegător de parcă în sufragerie
aş îmbrăţişa aerul cu gesturi care ar speria invitaţii.

(cineva a zis că-i amintesc de o tipă olga.
a cunoscut-o în rusia cînd era un securist împuţit.
îmi vorbea despre olga şi plângea despre olga.
o femeie mi-a spus că-l cunoaşte pe singurul
porumbel alb din cişmigiu.
de ce mi se povestesc astfel de lucruri.)

*** 

la doi ani am înghiţit o monedă
şi mătuşa a trebuit să-mi bage mâna pe gât.
la  trei ani am plecat de acasă
m-au găsit peste câteva ore pe un teren părăsit
ascunsă sub o remorcă.
la patru ani am adormit cu un pui de găină
în braţe şi până dimineaţă
din el rămăsese o pată pe cearşaf.
la şapte ani am aflat că oamenii mor la fel ca pisicile.
tata mi-a spus că aici a văzut un vierme în cadavrul
bunicului şi că în fiecare încăpere a murit cineva.
tot ei au plantat şi copacii.

*** 

o glumă spune că suntem boli mortale incurabile
cu transmitere sexuală.
copiii care se nasc cu maladia lobstein sau osteogeneza imperfecta
trăiesc câteva zeci de minute fiindcă oasele lor
sunt aţă putredă. nu putem da
uninstall. pentru tumoare
noi suntem cancerul:

structurile microscopice ale lacrimilor uscate
seamănă cu peisajele apocaliptice. canale săpate
de-a lungul unui teritoriu care nu mai susţine viaţa.
unele specii de cârtiţe îşi freacă trupul cu lacrimi
pentru a se proteja de agresivitatea celorlalte.
spre deosebire de ele violenţa noastră dispare
numai atunci când credem că suntem la fel.






vineri, 28 iulie 2017

Adio, arme

- Unde-i Bonello ? am întrebat din nou.
Piani se uită la mine.
- A plecat, tenente. Vrea să se predea.
N-am spus nimic.
- I-era frică să nu fim ucişi.
Am rămas cu sticla de vin în mînă, fără să zic nimic.
- Vedeţi dumneavoastră, tenente, noi oricum nu credem în război.
- Păi şi-atunci de ce nu te-ai dus şi tu cu el?
- Nu voiam să vă las singur.
- Şi unde s-a dus?
- Nu ştiu, tenente. A plecat, pur şi simplu.
- Bine. Tai tu salamul?
Piani mă privi prin lumina difuză.
-L-am tăiat deja cît am stat de vorbă.


Hemingway - Adio, arme