vineri, 28 iulie 2017

Adio, arme

- Unde-i Bonello ? am întrebat din nou.
Piani se uită la mine.
- A plecat, tenente. Vrea să se predea.
N-am spus nimic.
- I-era frică să nu fim ucişi.
Am rămas cu sticla de vin în mînă, fără să zic nimic.
- Vedeţi dumneavoastră, tenente, noi oricum nu credem în război.
- Păi şi-atunci de ce nu te-ai dus şi tu cu el?
- Nu voiam să vă las singur.
- Şi unde s-a dus?
- Nu ştiu, tenente. A plecat, pur şi simplu.
- Bine. Tai tu salamul?
Piani mă privi prin lumina difuză.
-L-am tăiat deja cît am stat de vorbă.


Hemingway - Adio, arme

luni, 12 iunie 2017

Alin Ioan - Cer de rigips, nori de glet

partea dreaptă

ne-am întâlnit din întâmplare în birt, m-a rugat să iau loc la masă,
era singur, nu aştepta pe nimeni.
mi-a oferit o ţigară, a comandat o bere,
apoi mi-a spus sec: mă lasă partea dreaptă,
anafura mă-sii, şi a izbucnit în râs. uite, mâna dreaptă
am avut-o ruptă din cot, la picior am avut accidentul acela oribil la piscină,
dacă mai ţii minte,
pe braţ m-am ars urât şi mi-a rămas cicatricea asta albicioasă
care te trimite cu gândul la un tatuaj scos cu laserul. ce să mai vorbesc
despre plămânul drept care s-a oprit
odată cu ceasul de mână când m-am îmbolnăvit de pneumonie
în urmă cu vreo doi ani, ochiul drept este mai mic decât cel stâng
şi văd din ce în ce mai neclar cu el.
îl priveam tăcut de parcă aş fi avut în faţă un mulaj de ipsos folosit în licee
la orele de biologie, cu organele, ţesuturile roşiatice, vinişoare, capilare, oasele craniului, jumătate de creier,
la vedere pe partea dreaptă.
am adăugat, ca să ne descreţim puţin frunţile, ar trebui să citeşti doar autori cu viziuni de stânga, să contrabalansezi oarecum problema.

în noaptea aceea, cât mai rămăsese din ea, am visat mult.
îmi aduc aminte doar atât:
m-am trezit să merg la baie şi când am dat să mă privesc în oglindă
am realizat că jumătatea dreaptă a feţei nu mi se vedea.
m-am panicat şi sudoarea acră a început să şiroiască pe oglindă
unde stătea scris pe partea lipsă a feţei următorul text: „uite, orice realitate care merită osteneala ţi se dezvăluie prin intermediul cuvintelor, restul lasă-l maimuţelor sau muşcatelor”.

în timp ce scriam m-am trezit să merg la baie a bătut cineva la uşă. era administratorul care mi-a spus că vrea să verifice în baia mare dacă nu cumva am vreo ţeavă spartă în masca de sub chiuvetă. ne-am aplecat pe rând cu o lanternă să depistăm de unde vine problema. şi a avut dreptate, ţeava de apă rece din partea dreaptă a coloanei era spartă, ploua cu firmituri de nedumerire scăldate în lumina călduţă a lanternei ca un ochi de găină pe peretele mucegăit de dincolo de ţevi.



*** 

urcăm în tramvai, fiică-mea mă ţine strâns de mână
căutăm să ne aşezăm,
apoi, în timp ce desenează cu degetul pe fereastra aburită
o lume mai bună, privesc clădirile aureolate artificial. cu câteva locuri mai în spate
o femeie îşi urlă poemul la mobil: “am fost la medic şi are polipi,
cum nu ştii ce sunt ăia?
e carnea aceea ce creşte în nas,
da, ca nişte plămâni micuţi,
ca nişte boabe de fasole,
trebuie scoşi.”

la următoarea staţie ne trezim cu o rubedenie,
o femeie trecută de cincizeci de ani, care începe să vomite pe noi
aceeaşi poveste cu fiul cel mare care doreşte partea lui de avere,
“vrea să vând garsoniera şi să-i dau bani”, cu măritişul fiicei, cu eterna obsesie
a generaţiei lor, cărora tinereţea li s-a consumat în comunism,
că nepoţii nu mănâncă destul. o privesc hipnotizat, îi văd maxilarul cum se încleştează
după fiecare cuvânt.
acum vorbeşte despre morţi, despre locurile de veci din cimitir,
despre cutare care doreşte să-i cumpere locul, “vezi, doamne, să fie îngropată
lângă concubinul ei,
dar eu nu-l dau şi gata.” aş vrea să-I spun să se oprească, să nu ne încarce,
dar nu reuşesc să-mi deschid gura. frica de moarte e înlocuită cu spaima
că va rămâne un hoit după mine. nu vreau să împovărez pe nimeni,
cu atât mai puţin pe fiică-mea care în timp ce mă gândesc la asta
dă veselă din picioare
şi mă întreabă la ce staţie coborâm.

aş vrea să existe un loc în care să ne retragem
să murim
ca elefanţii.


joi, 1 iunie 2017

9 august

Căci uneori, în vis, prin faţa ochilor îmi trec zeci de mii de trupuri care nu vor mai păşi niciodată pe acest pământ, oameni la fel de nevinovaţi ca acele victime de demult, a căror moarte trebuia să îmbuneze un zeu de odinioară, iar atunci, în bezna sau în limpezimea visului, mi se pare că eu însumi sunt preotul ivit din trecutul tenebros al rasei noastre pentru a rosti cuvintele ritualice care fac să coboare lama pumnalului. Ne spunem că am devenit o rasă civilizată şi că vorbim cu oroare pioasă de vremurile când un zeu al recoltei cerea un trup omenesc pentru nevoile sale obscure. Dar oare zeul pe care atâţia romani l-au slujit, în vremuri apuse şi chiar în vremurile noastre, nu este cumva la fel de întunecat şi de temut precum cel din vechime? Deşi nu voiam decât să-l distrug, i-am fost preot. Deşi nu voiam decât să-i slăbesc puterea, i-am făcut pe plac. Şi totuşi nu l-am distrus şi nici nu i-am slăbit puterea. Doarme un somn agitat în inimile oamenilor, aşteptând să se trezească sau să fie trezit. Am descoperit că nu e mare diferenţă între cruzimea care sacrifică o singură viaţă nevinovată în numele unei frici fără nume şi iluminarea care sacrifică mii de vieţi în numele unei frici căreia i-am dat nume.

John Williams - Augustus


vineri, 24 martie 2017

Some intoxicating pride in the hour

Then I heard Henry and Katie’s voices, and I went to the back bedroom window. This looked out onto the garden, where a gravel path that needed weeding went up a little hill. Henry and Katie were there. Katie was scratching in the gravel with a stick—some message of love, I guess. Henry had one of those broad-winged planes—talismanic planes, really—made of balsa wood and propelled by a rubber band. He twisted the band by turning the propeller, and I could see his lips moving as he counted. Then, when the rubber was taut, he set his feet apart in the gravel, like a marksman—Katie watched none of this—and sent the plane up. The wings of the plane were pale in the early dark, and then I saw it climb out of the shade up to where the sun washed it with yellow light. With not much more force than a moth, it soared and circled and meandered and came slowly down again into the shade and crashed on the peony hedge. ‘I got it up again!’ I heard Henry shout. ‘I got it up into the light.’ Katie went on writing her message in the dirt. And then, like some trick in the movies, I saw myself as my son, standing in a like garden and sending up out of the dark a plane, an arrow, a tennis ball, a stone—anything—while my sister drew hearts in the gravel. The memory of how deep this impulse to reach into the light had been completely charmed me, and I watched the boy send the plane up again and again.


John Cheever - The Trouble With Marcie

miercuri, 25 ianuarie 2017

the psychotic streak, in the German mind

They want to be the agents, not the victims, of history. They identify with God's power and believe they are godlike. That is their basic madness. They are overcome by some archetype; their egos have expanded psychotically so that they cannot tell where they begin and the godhead leaves off. It is not hubris, not pride; it is inflation of the ego to its ultimate — confusion between him who worships and that which is worshiped. Man has not eaten God; God has eaten man.

What they do not comprehend is man's helplessness. I am weak, small, of no consequence to the universe. It does not notice me; I live on unseen. But why is that bad? Isn't it that way? Whom the gods notice they destroy. Be small... and you will escape the jealousy of the great.


P K Dick - The Man in the High Castle