marți, 19 noiembrie 2013

Lăcomie



 de Philip Schultz

În oraşul meu de lîngă ocean
lumea trage din răsputeri
să strîngă frunzele,
să ţină şcoala de vară,
şi să nu se închidă librăria.
În fiecare zi
tot mai mulţi bărbaţi
se adună la gară
aşteptînd să li se dea de lucru.
Teoria spune că
latino-americanii ar munci
pe bani mai puţini
şi de-asta sunt aleşi primii,
în timp ce albii şi negrii
încearcă să-şi evite privirile
atinse de spaimă.
Santos, meşterul nostru,
care nu vrea decît
ce-i pot da mîinile,
se mîndreşte cu jumătatea lui de acru
din Guatemala,
unde are de gînd s-o ia mai uşor
la bătrîneţe.
E chiar admirabil
că omul vrea să facă toată treaba asta
cu demnitate, dar pînă şi el ştie
că acum nimeni nu mai iese la pensie,
şi că toţi ajung să muncească mai mult.
Taică-meu a vrut pentru el
o viaţă ceva mai bună decît
cea cu care s-a ales.
Nu-i plăcea să se ştie un tip
fără educaţie, încolţit,
chinuit de amărăciune,
ci pe cale de a se îmbogăţi.
Era convins de dreptul lui de a fi bogat.
Fericirea, mă gîndeam,
nu era decît o iluzie necesară.
Acum cred că totul se rezumă la
acele clipe preţioase de alinare,
la visuri cu Guatemala.
Uneori, în nopţile de iarnă,
înconjurat de liniştea impunătoare
a vilelor pustii –
simple căbănuţe, cîndva,
în care oamenii trăiau cum puteau,
deţinute acum de bănci
şi de bogaţii nepăsători –
obişnuiesc să privesc pe geam,
căutînd bătaia slabă a vreunui televizor,
mereu lovindu-mă, spre surprinderea mea,
de figura caraghioasă, plină de pori
a propriei reflexii
absorbite
de bunăstare.


******************************************

Founder and director of the Writers Studio in New York, Schultz grew up in Rochester, New York. He earned a BA from San Francisco State University and an MA from the Iowa Writers Workshop. He is the author of numerous poetry collections, among them Like Wings (1978), winner of the American Academy and Institute of Arts and Letters Award in literature; Deep Within the Ravine (1984), awarded the Academy of American Poets Lamont Prize; The Holy Worm of Praise (2002); Living in the Past (2004); the Pulitzer Prize–winning Failure (2007); and The God of Loneliness: Selected and New Poems (2010).

Schultz’s work delves into personal history, family, the city, and immigrant and Jewish experience. In Failure, Schultz wrote of his father, the son of Lithuanian immigrants, who attempted a series of unforgettable and unsuccessful business ventures when Shultz was growing up, ultimately leaving his son and wife in impoverished circumstances at the time of his early death. Schultz has observed in interviews that it took him many years to write about his father with honesty.

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

wkd: shitting pants

Image and video hosting by TinyPic 2013 © Kirkman, Adlard, Rathburn.

duminică, 10 noiembrie 2013

praf / cu mănuşi verzi cu galben



am apucat ţigle
cîte 2 de pe toboganul
din scînduri
cu rafie jos la capăt
ca să fie amortizare
şi am zis
ce inginerie.

m-am uitat apoi
spre gura de pod
şi din cauza prafului
nu am văzut cum trebuie prietenii
sau am crezut că-i văd mişcîndu-se
şi de fapt erau porţiuni negre peste care
particulele se înghesuiau în raze
făcînd fantomă
şi m-am gîndit puţin
la sănătate
dar am respirat la fel
şi n-am cerut mască
şi nici ochii nu i-am închis
că n-am avut fricuţă.

stînd pe grămada
de pietriş ud
cu ramuri de măr spărgînd cerul senin
ca un fulger gri închis:
sunt bărbatul fericit am zis
şi fără fricuţă sunt.

şi fără depresie depresia dacă vrea
apare şi între două blocuri ea /
pe lumină cînd scoţi cîinele
şi e praf la greu în jur şi de teamă
îţi vine parcă numa să expiri
şi cred că ăsta e semnul – toracele ţi se face
pungă aspirată peste măruntaie
şi nici din ciorba bună
a bunicii nu mai poţi să bagi
de blocaj ce ai în piept.

odată la un interviu a venit vorba de praf
adică m-a întrebat cumva capcană
dacă îmi place să stau mult cu geamul deschis
şi eu am zis că da
şi femeia a făcut o remarcă uşor ironică
din care se înţelegea că-mi place să stau în praf
şi n-am luat jobul
dar nu cred că din cauza aia

pt că şi acum eu tot aşa stau
şi cred că am
da cred că am
o viaţă bună.

vineri, 8 noiembrie 2013

Părul soţiei tale

- Părul soţiei tale e o minune vie, a spus Murray şi m-a privit atent în faţă, ca şi cum voia să comunice un respect tot mai profund pentru mine, întemeiat pe aceste informaţii noi.
- Da, aşa e, am zis eu.
- Are păr expresiv.
- Cred că ştiu ce vrei să spui.
- O preţuieşti pe femeia asta, aşa sper.
- Absolut.
- Fiindcă o femeie ca ea nu apare doar din întîmplare.
- Ştiu.
- E probabil bună cu copiii. Mai mult decît atît, sunt sigur, e extraordinar s-o ai în preajmă într-o tragedie de familie. E tipul de femeie care preia controlul, arată forţă şi hotărîre.
- De fapt, ea se pierde cu firea. S-a pierdut cu firea cînd a murit mama ei.
- Cine n-ar fi păţit la fel?
- S-a pierdut cu firea cînd Steffie a telefonat din tabără şi i-a spus că şi-a fracturat un os de la mînă. A trebuit să mergem cu maşina toată noaptea. M-am pomenit pe un drum forestier. Babette plîngea.
- Fiica ei, departe, printre străini, în suferinţă. Cine n-ar fi plîns?
- Nu fiica ei. Fiica mea.
- Nici măcar nu era fiica ei.
- Nu.
- Formidabil. Îmi place la nebunie.



DeLillo, White Noise

luni, 4 noiembrie 2013

Zeul singurătăţii

de Philip Schultz


Începe o duminică rece de februarie în Long Island
şi aştept, alături de încă şapte bărbaţi
să se deschidă uşile de la Toys R Us
într-un mall din capătul estic al insulei.
Suntem aici pentru un joc video japonez
care e foarte greu de găsit. Săptămîna trecută,
un magazin din Manhattan m-a lăsat cu ochii în soare 
după trei ore de aşteptat. Azi am ajuns primul;
înfofolit pînă la refuz, tremuram în lumina zorilor
şi citeam din noua ediţie tradusă a Eneidei, pe care
am ascuns-o cînd ceilalţi au sosit, tropăind din ghete,
frecîndu-şi mîinile goale, glumind despre
somnul lor compromis din cauza pramatiilor de-acasă.
„Băiatu meu şi-a rupt doi dinţi din faţă
la o partidă de hochei,”, spune rîzînd unul
în pantaloni scurţi. „Aşa că primeşte cadou.” Ai mei
o să-mi sară-n braţe de bucurie, îşi vor aminti dimineaţa asta
cît or trăi. „Cumpăr jocul pentru fiu-meu mai mare,
tocmai s-a întors din Irak,”, zice altul în salopetă de lucru,
din capătul celălalt al cozii. „Toată ziua se joacă chestii de genul
în camera lui. Da nu-mi fac probleme, o să-şi revină el,
îşi merită odihna.” Oamenii ăştia repară ţevi,
toarnă betoane fără niciun stres pentru ca alţii să-şi trăiască visurile.
Aşteaptă aşa, în frig, încă de pe vremea lui Enea
care a vărsat rîuri de sînge pentru Roma lui. Vergiliu a înţeles
că odată ce moartea vine, nu se mai duce, că ăsta e de fapt
zeul singurătăţii. Prin geam, un vînzător strigă, „Mai avem cinci bucăţi.”
Şi parcă ceilalţi nu mai ştiu cum să-şi ţină mîinile,
şi le încrucişează la piept sau le lasă atîrnînd pe lîngă corp,
golaşe, inutile. Să fie din cauza faptului că mîinile şi-aduc aminte
ce-au ţinut odată, ce promisiuni au făcut? Ştiu foarte bine
momentul în care băieţii mei vor fi destul de mari pentru război.
Curînd, trei dintre noi vor aştepta vizavi, în faţa magazinului Target,
pentru că asta trebuie să facă bărbaţii pentru fiii lor.



asta, şi cu încă o poezie, traduse de mine, apar în nr. 3 / 2013 din Zona Nouă.