Cînd m-am întors prima oară de la
Godzilla şi m-am dus la mătuşa Anca să-mi dea cămaşă pentru o nuntă la care
trebuia să merg a doua zi, m-am dus deci la mătuşa Anca şi după ce am ieşit pe
poartă, n-am apucat să cobor 2 secunde pe stradă, că m-am întîlnit cu Stoia
beat. La început n-am ştiut cine e pentru că eu văd şi puţin în ceaţă fără
ochelari, dar cînd am văzut că e Stoia, puţin puţin m-am bucurat, pentru că
ştiam că în mega rarele noastre întîlniri, el tot mă recunoaşte, şi mă
recunoaşte chiar şi aşa praf, şi Stoia mereu e praf. Am vorbit puţin cu el,
părea bucuros că mă revede, dar la un punct mi s-a făcut frică, fiindcă Stoia
după ce a dat noroc cu mine a zis „Da ce-i cu mîna asta? Nu prea… nu prea…” şi a
făcut un gest din care s-a înţeles că nu prea merg la sală şi nu prea fac munci
fizice, ceea ce e adevărat, şi m-a cuprins frica fiindcă eu îl ştiu pe Stoia şi
de bătăuş, şi chiar în secunda următoare mi-a spus cu o mîndrie jumătate prostească,
jumătate modestă, m-a întrebat de fapt, că nu am auzit de scandalul de ieri de
pe stradă? Şi pe urmă mi-a ilustrat prin gesturi şi vorbe sacadate cum l-a
pocnit pe unul şi l-a lăsat inconştient, eu dînd între timp din cap, aprobînd
şi mirîndu-mă subtil, să nu pară că sunt prea judecător faţă de ce a făcut el. Apoi
mi-a zis că are o greutate care şi-o menţine undeva la 73 de kile, am făcut şi
eu un comentariu legat de greutatea mea, ca să dispară atmosfera de agresiune
şi să intru pe un cîmp comun cu el, şi am intrat cumva, a început să îmi spună
că atît el cît şi frati-său, sunt cu drogurile şi cu alcoolul, dar că el bea şi
ceaiuri diverse, care îl ajută să se purifice după o ingerare de drog. M-am
despărţit greu de Stoia în sensul că se tot uita la mine, nu se întorcea odată
să plece în sus, ci tot mai trăgea de vorbă, vorbă din aceea de duh terminat
care nu mai are în el decît lăudăroşenie pe baza actelor fizice de tipul „Eu
sunt simplu, eu ţi-am dat pumn şi ai căzut” sau „Muncă fizică, muncă pe cîmp
fac”, lucru pe care eu pot să-l strunesc într-o conversaţie doar marginal, prin
încuviinţări din cap sau silabe neconvingătoare, şi de aceea m-am temut şi la
despărţire că nu am părut destul de convingător faţă de Stoia, că n-am călcat
pe pămînt destul de comun cu el. Şi nu am nici tăria de caracter încît să mă
sustrag brusc din conversaţii similare, tot aşa, că mi-e frică, deci trebuie
s-o duc pînă apare o a doua teamă şi stînjenire – aceea de a nu părea fals şi
penibil. Dar în fine, m-am despărţit de Stoia şi mai jos pe strada Horia am
văzut un ţigan rezemat de un zid, probabil şi mai beat sau drogat, sau bătut,
şi lîngă el, un altcineva dădea un telefon, probabil să fie ridicat şi dus
altundeva ţiganul. Şi atunci, încă sub euforia filmului Godzilla m-am gîndit –
de ce nu vine Godzilla să stîrpească astfel de suboameni? De ce nu vine să
stîrpească şi pe Stoia şi pe ţigan? Că mie de fapt nu trebuie să-mi fie frică,
şi fiindcă am un suflet atît de sincer şi de deschis încît să se bucure pînă la
lacrimi de film, sunt îndreptăţit ca acest suflet să fie menţinut curat şi
nepătat de influenţa unor oameni ca Stoia sau ca ţiganul rezemat de zid. După
ce am ieşit de pe Horia am ajuns pe strada Măgurii unde este şaormeria Zuma, şi
nu mai aveam mulţi bani dar m-am răsplătit cu o şaorma mare servită de o fată
grasă, moment în care m-am întrebat dacă fata cumva mănîncă regulat şaorma pe
care o face, şi m-am mai întrebat dacă nu i s-a acrit de şaorma, şi dacă i s-o
fi acrit, de ce nu slăbeşte? Fiindcă locul e foarte călduros şi neprietenos, şi
necesită să te mişti mereu între ingrediente şi să faci deci mişcare. Dar m-am
răsplătit cu şaorma fiindcă am vrut să închei ciclul foarte bun al zilei
respective, care pentru mine a fost de o cauzalitate foarte favorabil
înlănţuită: cînd am ajuns la mall unde este cinema-ul 3d la care aveam să văd
Godzilla, întîi m-am dus în mall ca să mă uit la diverse, să-mi iau un suc
poate pentru film, şi m-am bucurat enorm cînd am ajuns la un raion de tricouri
în care am găsit un tricou pe care este poza lui Clint Eastwood: The outlaw
Josey Wales, un film foarte drag mie, cu un poster ostentativ dar potrivit,
asumat, şi imediat l-am cumpărat. Poate şi de aceasta am fost cu un spirit
excelent pe tot parcursul filmului Godzilla, fiindcă aveam tricoul la mine şi
creştea în mine anticipaţia probării acasă, şi cînd am ajuns acasă şi l-am
probat, am văzut că e cu un număr mai mic, ceea ce m-a deconcertat puţin, dar
nu am lăsat asta să-mi belească bunătate de zi, în schimb m-am autoconvins că
poate îl lărgesc eu în timp, şi m-am şi admirat puţin în oglindă cu el şi am
constatat că îmi stă bine, că se mulează bine pe noile mele forme, care sunt
mai agreabile decît acum un an, doi de exemplu, cînd nu aveam ocupaţie stabilă
şi mîncam mai mult.
Foarte mult mi-a plăcut Godzilla cel nou,
din 2014. Mai întîi eu am
adunat mult entuziasm şi anticipaţie înainte să-l văd, m-am bucurat încă de
cînd s-a anunţat, adică acum multă vreme, şi mă consider un fan foarte
documentat al genului, care pot să spun lejer că mi-a plăcut Godzilla înainte
să fie cool deoarece deja am văzut peste 5-6 filme din seriile originale (serii
care conţin peste 30 de filme în care apare Godzilla, deci e greu să le vezi pe
toate chiar şi dacă eşti ca mine, un viewer foarte versatil şi generos). În 98
am văzut şi Godzilla americanul, făcut de Emmerich şi atunci mi-a plăcut, că
aveam 11 ani şi cum să nu îţi placă cînd ai 11 ani să vezi dinozaur mare care
distruge oraşul şi sperie oameni? După film ţin minte că încă am fost imersat
destulă vreme în el şi făceam glume între noi, prietenii, fiindcă l-am văzut cu
Bebiţă şi cu Sandu, şi ţin minte distinct că odată Bebiţă a desenat pe o foaie
doi omuleţi care eram noi doi, eu şi el, şi de la el ieşea o bulă de benzi
desenate în care zicea Vlade, ce e, ce ai văzut? Şi eu, cumva culcat pe o parte
şi cu privirea în sus, ziceam speriat Gojira, Gojira… De asta Bebiţă o să fie
mereu prietenul meu bun şi vechi, chiar dacă acuma nu mai ne vedem prea mult,
fiindcă avem drumuri diferite în viaţă ceea ce este foarte trist, într-un fel,
dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că am memoria curată a acestor lucruri încă, şi
multă căldură în suflet îmi fac eu aşa, cinstind-o.
Atunci la 11 ani, pe lîngă acel film american
aveam o cunoaştere după ureche a ceea ce e fenomenul cinematografic Godzilla la
origine, probabil văzusem o reclamă sau auzisem ceva de la bunica, dar sincer
nu mai ştiu, dar oricum eu am fost impresionat fiindcă eram copil cu imaginaţie
din aceea înclinată mult către senzaţionalul implauzibil, şi într-un fel aşa
sunt şi acum, doar că acum urîţeniile şi dezamăgirile vieţii s-au pus ca un
filtru cenuşiu peste o minte ce era odată plină de lumină şi energie frumoasă. Analizat
cu mintea mea de acuma, care e mult mai evoluată, filmul lui Emmerich este un
vehicul bunuţ pentru efecte speciale, şi în mare, e un film despre cataclism
decent, dacă e luat ca film singur şi nu e lipit de filmele vechi cu Godzilla,
aşa cum şi Prometeus de Ridley Scott e un film SF spectaculos aşa, dacă te
forţezi puţin şi nu te gîndeşti că ar face parte prea puternică din seria cu
Alien. Dar fireşte că nu poţi să te gîndeşti aşa mereu, fiindcă mintea capătă
mereu perspective noi, şi aşa am căpătat şi eu perspective, dar le-am căpătat
recent, şi mi-au trebuit o grămadă de ani, adică să ajung acum la 27 şi să spun
că Godzilla este un produs care de-a lungul vremii a fost tratat ca orice
franciză de succes, adică la început apare produsul original, care este revoluţionar
prin ceva anume, apoi apar mai multe continuări, care multe din ele sunt
inferioare, şi din cînd în cînd, dacă ai răbdare, mai găseşti bijuterie, dar în
acest punct trebuie să fii un viewer deja format, fiindcă, de exemplu, cîţi pot
să spună acum, pe loc, care filme din seria cu Freddy Krueger sunt mai
răsărite? Dar din seria cu Vineri 13, cu Jason cu mască de hochei şi macetă? Şi
sincer, tot eu pot să spun, acum, pe loc, şi pe bune că nu am căutat acum pe
internet după titluri, şi le spun direct: este vorba despre a treia parte din
seria cu Freddy, şi anume Dream Warriors, dar şi de ultima, din 94, care este
New Nightmare, un meta-film cu tropi foarte interesant manevraţi, despre care
unii au zis că este moartea filmului horror clasic, dar pe care alţii l-au
lăudat, şi au spus că face o tranziţie bună înspre filmul horror mai de alt
tip, slasher contemporan gen, cum este seria Scream, tot de Craven. Şi cu Jason,
nu pot să zic exact care numere din serie e mai bun, dar e vorba fireşte, de
filmul în care Jason e readus la viaţă atunci cînd un băiat (Tommy?) se duce să
se asigure că Jason e mort în mormînt, îi înfige o ţepuşă în el şi fix atunci
apare trăsnet în cer, care trăsneşte în ţepuşă şi Jason reînvie, schimbînd deci
mitologia seriei datorită faptului că de-acum Jason e mort supranatural, nu mai
e om, deci alte forţe îl conduc spre lucruri rele. În fine, seria Vineri 13, ca
franciză durabilă, e mai inferioară puţin decît restul pt că aşa e, nu ştiu cum
să spun, dar cînd mă uit la filmele alea eu văd din start stîngăcie, şi în
calitatea imaginii, şi la actori, şi la scenariul care merge în aproape toate
filmele după aceeaşi reţetă, şi merge ostentativ… nu mai vreau să vorbesc de Vineri
13, vreau despre Godzilla.
Spuneam că deşi e un film cu efecte bune şi
spectaculoase, Godzilla american din 98 este, la scenariu, un film totuşi plin
de clişee de acelea de soi obositor, cu personaje-tip făcute ostentativ, ca la
Caragiale, deci ţi se bagă pe gît cine, ce e şi ce trebuie să facă mai ales,
deci ţi se explică practic prin tropi de situaţie şi de caracter de tip
caricatură cu cine trebuie să ţii, ca într-un roman de Stephen King, şi ăla cu
care ţii ştii clar că trăieşte la sfîrşit de film, şi totul e bine, lucruri
care duc repede înspre previzibil, şi asta numai bine nu poate fi în piesa
narativă. Mi-e cumva inima grea că trebuie să dau în Godzilla american din 98,
pentru că e ca şi cum îmi dau în copilărie, şi eu am avut o copilărie în
general frumoasă în această lume plină de comori, am avut libertate şi ieşiri
pe dealuri cu prietenii, am şi acuma în minte cadre distinct bucolice, care cum
să nu aline sufletul în momentele grele? Şi sigur că şi Godzilla american a
contribuit la construirea sinelui meu de copil la care n-are cum să nu-ţi fie
drag să te uiţi cînd îl vezi atît de entuziasmat în faţa unui produs, fie el
film, jucărie sau mîncărică bună.
Acum cîţiva ani mi-am procurat şi colecţia
veche cu Godzilla, adică filmele japoneze, 50 de giga de fişiere pe care le-am
băgat într-un director numit “un catralion de filme cu Godzilla”, şi din ce îmi
amintesc, am văzut aşa: primul Godzilla, din 1954, al doilea din 55, în care
Godzilla se bate cu un monstru care arată a hibrid între tapir şi arici,
Anguireus, apoi, mai vag, Godzilla vs. King Kong, care deja nu mai era alb
negru, dar pe care nu l-am văzut pînă la capăt, apoi Destroy All Monsters, care
din ce am citit este printre cele mai bune din seria japoneză, dar pe care tot
nu l-am dus pînă la capăt, apoi am văzut, ştiu sigur clar, reînceperea seriei,
din 84, apoi, mai recent, continuarea din 89, Godzilla vs Biollante, pe care
japonezii îl pronunţă foarte amuzant BIORANTE!, fiindcă aşa îl pronunţă ei pe
r, ca să se rîdă toată lumea şi tot internetul. Acum îmi aduc aminte de fapt cînd am avut prim contact
cu Godzilla, a fost asta în 94-95 (nu cred că 96), cînd aveam pe cablu programul
german rtl 2: eram singur acasă şi am dat pe el, şi tocmai începea ceea ce mult
mai tîrziu aveam să descopăr că era filmul Godzilla vs Mothra, adică al doilea
monstru fiind exact ceea ce sună în engleză, o molie uriaşă care se bate cu
Godzilla. Am şi acum imagini din el, şi amintirea coincide cu faptul că nu ştiu
dacă eu m-am dus pînă la uşă şi am deschis-o, sau dacă s-a bătut la uşă şi am
deschis, dar după ce am deschis, la uşă era o fată cu un an sau doi mai mică ca
mine, Andra, de pe scară, care avea şi o soră, cu care mă jucam pe atunci, dar
ţin minte clar că am avut o scurtă conversaţie cu Andra atunci în timp ce
filmul rula în cameră, o conversaţie de gen “Eşti singur acasă? Da, sunt. Ce
faci? Bine, etc…” şi apoi nu mai ştiu, ştiu că am închis uşa şi am revenit la
film, deşi mai ştiu că atunci am simţit nişte prime impulsuri de atracţie, de
lucru gîdilător dar şi interzis, o prezenţă cumva plutindă, mult nedesluşită a
faptului că puteam s-o invit pe fata aia înăuntru şi să fim mai apropiaţi
cumva. Cu Andra asta de fapt am trăit episoade mult mai intense, cu un an sau
doi după, înainte să plece cu familia din bloc, ţin minte că eram cu 3 băieţi
şi cu ea şi ne jucam ascunsea, dar de fapt tind să fiu sigur că jocul se
dizolvase şi am rămas pur şi simplu într-un loc dintre maşini de lîngă blocul
de vizavi, şi în acel loc, noi, patru pre-adolescenţi începeam să rezonăm
mocnit la vibraţiile vîrstei, ale serii încărcate, şi eram eu, George
Adăscăliţei, care şi acum stă tot cu o scară mai jos de mine, şi care a ajuns
băiat mare, finuţ, făcut, are şi prietenă cred, eram eu, el şi cred că Alex îl
chema pe al treilea, era de vîrsta noastră şi era mai versat puţin, dar nu
intimidant – eram noi 3 băieţii şi Andra, care dintr-o turnură a discuţiei şi-a
ridicat rochia şi a s-a întins brusc şi cu zgomot pe capota unei maşini, şi eu
clar ţin minte că avea un one-piece galben, costum de baie tip, şi a spus, ca
continuare a unei discuţii începute pe temă: “Nu, nu vreau să mă fută George,
Alex şi Vlad vreau să mă fută.”, şi eu ştiu sigur – şi probabil şi Alex s-a
simţit aşa – eu m-am simţit cumva mîndru, cu foarte puţină compătimire pentru
George, dar m-am simţit mîndru la modul tăcut, n-am zis nimic din cauză că nu
eram pregătit totuşi pentru astfel de experienţe, lucru care probabil a fost
bun, fiindcă mi-a dat în acelaşi timp şi aerul de om atrăgător în aura lui de
mister, om care n-a trebuit să facă nimic pentru a genera situaţia favorabilă
lui. De fapt toate femeile din familia Andrei erau un fel de debordatoare de
energie sexuală – soră-sa mai mare avea deja cred 18 ani şi noi, băieţii
tineri, ne uitam la ea ca la perfecţiune intangibilă, apoi maică-sa era o mamă
care arăta foarte bine, ştiu că vara veneau de la ştrand şi intrau în casa
scării, şi maică-sa avea, deşi intrase în oraş de mult, adică în civilizaţie,
avea încă costumul de baie de un roz super aprins peste sînii mult vizibili, şi
burta goală, o fustă mică mică, deci era o femeie emancipată, şi mă întreb acum
dacă n-or fi plecat din cauza unor tensiuni făcute în bloc din cauza asta, dar
nu o să aflu niciodată, dar e plăcut oarecum să faci fantezie astfel.
Godzilla vs Biollante l-am văzut chiar recent,
acum cîteva zile, chiar înainte de a mă duce la cinema la Godzilla din 2014, şi
l-am văzut şi pe următorul în ordine, care este Godzilla vs King Ghidorah, un
dragon auriu cu 3 capete, apoi acela cu Mothra, de cînd eram mic, deci abia acum
eu ajung într-un punct în care formele memoriei din care se mai distinge doar
conturu vag, vor fi umplute la loc, întru completarea fondului de formare şi
exterminarea paradoxului lacunar. Biollante este un monstru-trandafir, în care
intră la sfîrşit şi spiritul unei femei moarte la începutul filmului, şi care
se bate cu Godzilla. Şi am văzut şi Godzilla 2000, din 1999, care e de fapt un
reboot al întregii serii (şi cel din 1984 e), adică de fapt nu ia în
considerare decît filmul din 1954, şi mi s-a părut mai reuşit, adică execuţia
pare mai îngrijită, se reuşeşte o senzaţie de mărime mai cu efect cînd apare creatura,
ţin minte o scenă în care o maşină merge pe un pod, e filmată din faţă, şi pe
fundal, departe, la kilometri, Godzilla se vede călcînd clădiri şi făcînd
explozii, şi totul se petrece cu camera mişcîndu-se, depărtîndu-se de Godzilla,
cu maşina totuşi în prim-plan, cînd în filmele de dinainte, efectul cu Godzilla
pe fundal şi dărîmînd oraşe, era făcut doar static, standard, cu emfază pe
miniaturile evidente rupîndu-se sub călcarea de talpă în close-up a monstrului –
deci vreau să zic că probabil bugetul a fost nu neapărat mai mare, dar folosit
mai cu atenţie. Mai e o scenă în care Godzilla iese din apă pe plajă, şi se
vede că au filmat o plajă reală de sus de tot cu elicopterul, pe urmă au
adăugat pe Godzilla digital călcînd pe plajă, şi chiar dacă redarea efectului este
cam ieftinică, căci se atunci cînd calcă pe pămînt, piciorul lui Godzilla parcă
alunecă puţin nenatural, ca şi cum clar monstrul nu ar fi acolo, ci adăugat
digital, deşi asta, totuşi este de apreciat efortul, schimbarea perspectivei.
În afară de filmele astea am văzut doar multe secvenţe din altele, dar foarte
fragmentat, şi m-am simţit puţin impostor fiindcă iniţial pornisem la
vizionarea seriei cu un gînd de tipul: mă voi uita la toate aceste filme în
ordine, cu răbdare, frumos, ca să-mi construiesc bagaj de cunoştinţe solid în
ceea ce priveşte această nişă marginală, tonică ea, dar nu chiar aşa de
marginală, că sunt totuşi zeci de filme, deci industrie, franciză, bani.
Marginală probabil din perspectiva cinemaului bun, de filme cu profunzime umană
mare, căci filmele enumerate de mine sunt de categoria B. Şi tare m-aş bucura
ca uneori prietenii mei să iubească şi ei ce iubesc şi eu cu atîta entuziasm,
adică filmele vechi cu Godzilla de exemplu, şi nu se cere mult ca să fie aşa,
trebuie doar o detaşare care sigur că o poate face oricine, o poate face chiar
şi poetul Dan Mihuţ pe care l-am întrebat odată entuziasmat, auzi, gîndeşte-te
foarte serios ce ar face un guvern Ponta, sau un guvern oricare în cazul în
care Godzilla ar apărea în ţara respectivă, la care Dan Mihuţ a făcut glumă că
“Păi Ponta ar negocia cu Godzilla ca să se alieze împotriva lui Băsescu”,
replică la care a rîs şi el, am rîs şi eu, dar rîsul meu a conţinut şi puţină
forţare, dar o şi mai mare tristeţe, o închidere în sine şi un abandon al
subiectului, abandon care a venit din faptul că eu chiar aşteptam răspuns
aplicat, nu glumiţă bună, dar tot glumiţă. Înainte să mă văd cu Dan Mihuţ m-am
văzut în gară la Bucureşti la KFC şi cu prietenii mei Cristina şi Stelian, la
care le-am vorbit cu atîta entuziasm de faptul că o să mă duc la Godzilla, şi ei
aruncîndu-mi că nu prea are cum să te captiveze un concept de genul – monstrul
uriaş care atacă lumea – şi că poate cădea uşor în plictisitor şi în ridicol.
Şi uneori în situaţii de genul mă aprind iraţional şi mi-aş dori un pic ca să
moară toţi cei care sunt contra mea, chiar dacă sunt prieteni, mamă, tată,
pentru că eu chiar cred uneori că am o dreptate imensă, şi mai rău, cred că compensez
prin ton, pasiune în glas şi privire de foc, ceea ce îmi lipseşte la argumente.
Dar e o prostie şi un fascism ordinar să crezi şi să faci aşa, pentru că o
atitudine ca asta nu face decît să îndepărteze iubirea şi apropierea, şi nu-mi
doresc eu iubire şi apropiere? Mai mult ca orice îmi doresc, dar atîta de
îmbietoare este uneori setea de polemică precum şi sentimentul de a avea
dreptate, pe care eu mi-l apăr prosteşte spunînd că chiar dacă prin absurd n-aş
avea dreptate, sîngele tot se pune în mişcare prin faptul că îmi menţin solidă
încăpăţînarea, nelăsînd pe nimeni să mă convingă nicicum în legătură cu nimic.
Deci asta este scuza mea deja şablonardă într-o discuţie în care ies în pierdere, că
generez, anatomic, punerea sîngelui în mişcare, lucru care nu poate fi decît
sănătos pentru organism şi oxigenarea bună a minţii, dar care în realitate este
o dovadă de egoism oribil şi o risipă de resurse vitale, resurse pe care le-aş
putea folosi fiind mai înţelegător şi mai apropiat de lume.
Cumva deci, deşi eu eram orbit ca să argumentez
că nu e aşa cum zic ei, cumva aveau dreptate, şi Dan Mihuţ cu glumiţa lui, şi
Cristina şi cu Stelian, şi deşi am zis mai sus că iniţial voiam să mă uit la
toate acele zeci de filme, să-mi fac bagaj solid pe o ramură mai nişată a
cinemaului, de fapt adevărul este că nu trebuie decît ca să vezi cîteva filme
din seria veche ca să ajungi la concluzia la care am ajuns în cele din urmă şi
faţă de Godzilla american din 98, ba chiar mai mult: deşi primele două filme
din 54 şi 55 au fost făcute pe un ton foarte serios, amplificat în primul rînd
de imaginea alb negru şi în general de actorii care păreau pe bune speriaţi de
cum se aproprie monstrul şi le distruge oraşul [apropo, nu cred că Godzilla ar
fi avut acelaşi succes dacă ar fi ieşit altundeva decît în Japonia, pentru că
1) a ajutat foarte mult şi tema politică holocaustului nuclear şi cum provoacă
el moarte în masă şi monştri mutanţi, deci filmul poate fi privit ca o manevră
destul de perversă a japonezilor de a readuce în conştiinţa publicului bombele
primite în 1945, şi 2) nimeni în lume nu face grimase şi ochi şi nu se screme
atît intens şi exagerat precum actorii japonezi, care efectiv îţi transmit, pe
lîngă puţin ridicol, o stare solidă de nelinişte, se imersează pur şi simplu –
şi chiar am un prieten care are aversiune pe faţă faţă de filmele asiatice,
exact chiar din cauza asta, că nu-i suportă cînd se screm la orice vorbă, de
parcă sunt nebuni. Nu toţi se screm şi nu în toate filmele, dar mulţi oricum], deci
deşi filmele au atuul de a avea efecte speciale bune pentru vremea lor,
totuşi ele parcă nu au efecte aşa de speciale, de ce, pentru că se vede de la
prima apariţie a monstrului, şi chiar lumea de atunci cred că s-a prins de la
primul cadru că e de fapt un om în costum care e Godzilla, şi mişcările pe care
le face, faţă de miniaturile care sunt clădiri, maşini şi tancuri, sunt prea de
om de statură normală, şi nu de creatură care are de mişcat multe tone pe
centimetru pătrat, deci nu poate să le mişte atît de brusc cum se vede pe ecran
(o metodă mai scumpă şi care ar fi arătat mai bine ar fi fost metoda stop
motion, folosită frumos prin anii 20 în filmele cu Lumea Dispărută, apoi în
King Kong, apoi chiar în 1953, cu un an înainte de film, în The Beast from 20
de mii de Fathoms, dar nici asta n-ar fi mers pentru că metoda aceasta costă
mult şi ia mult timp, cere adevăraţi experţi precum Ray Harryhausen, şi filmul
ar fi ieşit încă o clonă la acele filme pioniere, şi deşi par puţin gică contra
acum, sau contradictoriu într-o măsură, vreau să spun că omul acela în costum a
devenit totuşi o icoană, şi chiar şi mie, care sunt viewer format bine, mi-a
indus o stare de ameninţare nu foarte acută, dar prezentă oricum, am putut
să-mi setez totuşi creierul pe a recepta ceea ce mi se oferă de către echipa de
filmare şi omul în costum, în acele condiţii, cu acel buget şi acele intenţii,
deci da, pot să spun că există loc cald în inima mea pentru filmele vechi cu
Godzilla, şi la o masă cu prieteni receptivi, într-un moment în care sunt setat
foarte hard pe comunicare şi expansiune, pot oricînd da motive legate de de ce
pot fi îmbietoare vechile filme cu Godzilla). Ca minus practic, comparativ cu
cinemaul mare al lumii, cu filmele mai serioase, acelea cu profunzimi de care
ziceam mai sus, sau nu cu profunzimi neapărat, dar filme profi, în care se face
construcţie bună cu bugetul, în care se vede că a durat mult procesul de
facere, dar a meritat, filmele japoneze cu Godzilla au în general scenarii
foarte slăbuţe, cu personaje tot aşa, Caragiale: om de ştiinţă cu halat alb şi
cu pixuri la buzunar, soldat care nu are minte şi se duce să tragă nervos cu
pistolul în Godzilla (de ce să tragă? pentru că Godzilla a dărîmat un bloc în
care era comandantul lui, sau familia lui, deci iată tropul previzibil al
răzbunării), chiar dacă soldaţii de dinainte a fost omorîţi pentru că au făcut
acelaşi lucru, apoi femeia care cumva vrea să fie şi eroină, dar trebuie să fie
salvată la sfîrşit, pentru că e femeie, politicianul corupt sau inapt, echipa
de reporteri temerari care au ei datoria civică dar prostească de a filma
pericolul chiar de la picioarele lui etc. Toate filmele acestea vechi, absolut
toate cele japoneze cu Godzilla, şi nu numai cu Godzilla, toate filmele vechi
cu monştri Kaiju japonezi (Rodan, Mothra, care au şi ele propriile serii de un
infinit de filme) suferă de asta, şi sunt un miliard de filme din acestea prin
care, dacă nu eşti fan dedicat religios, nu ai cum să treci senin, cu
perspectiva cineastului generos asimilator, fiindcă sunt filme care o dau instant
în ridicol Caragiale, ridicol care nu mai se poate practica decît în context
dublu-ironic cumva, şi aceste filme nu fac asta, şi de ce n-o fac? Fiindcă
acesta este sindromul pe care eu îl numesc plafonarea francizionară, adică a
francizelor, adică de ce să rişti şi să modifici radical reţeta cu care ai
făcut senzaţie cu un prim film dintr-o posibilă foarte profitabilă serie?
Dar o face, adică iese din
sindromul francizionar, sau mi s-a părut mie că iese bine Godzilla american din
2014, de acum, regizat de Gareth Edwards, care a făcut în 2010 filmul indie
Monsters, un SF foarte primit bine şi cu gust, cu actori necunoscuţi dar buni,
şi mai ales subtil, dar nu greoi, care nu-ţi aruncă în faţă SF-ul glossy şi
zgomotos, ca Transformers 2 şi 3, sau ca 2012, dar nici nu te îndepărtează cu o
dezarmantă complexitate, cum o face SF-ul indie Primer, care este un film pe
care nu l-am înţeles nici după ce i-am citit explicaţiile în amănunt pe
internet, şi şi prietenii mei cei mai deştepţi fac pariu că la fel ar zice. Nu
o să spun prea multe despre ce este vorba în film. În film este vorba despre
creatură care în primele 40 de minute – o oră din film, doar despre ea se
vorbeşte şi apare, şi este clar că ea e o ameninţare pentru oameni fiindcă doar
distruge şi omoară personaje. Şi cînd apare Godzilla, Godzilla e introdus drept
animal preistoric care îl urăşte pe primul monstru, fiindcă îl ura şi acum
multe milioane de ani, cînd se băteau, deci acum Godzilla este introdus în aşa
fel încît este un erou pentru public, lucru care nu este adus nou faţă de seria
japoneză, fiindcă şi acolo în multe filme Godzilla apărea din ocean ca să
salveze oraşul Tokyo sau chiar planeta, şi de fapt pe asta s-a bazat
longevitatea seriei, fiindcă poţi să ai doar cîteva filme în care Godzilla e
rău-rău, dar nu zeci, căci devine plictisitor, şi de aceea japonezii cînd au
făcut mai multe, s-au gîndit să introducă şi alţi monştri, unii care să se bată
cu Godzilla, alţii să îl ajute, doar că şi asta devine reţetă plictisitoare
după o vreme, căci cîte poţi să faci şi aşa? Şi dacă şi execuţia e similară,
atunci repede nu mai eşti convingător şi nu poţi să devii altceva decît
franciză de nişă, cu fani de care restu lumii normale rîde într-un final. Deci
filmul este despre Godzilla care este o unealtă a naturii care trebuie să se
bată cu creatura cealaltă, care este o ameninţare clară. Aş fi vrut să mă
feresc şi să nu zic prea multe despre clişee în film, căci ce film nu are
clişee? Toate filmele au, sub o formă sau alta, şi District 9 are – da, are, e
clişeul cu „doi duşmani se împrietenesc şi fac echipă comună împotriva la
opresorul care îl are pe ştatele de plată pe unul din ei” – pot numi din cap
două filme cu tema asta – Enemy Mine din 1985 cu Dennis Quaid şi Alien versus
Predator - deci totul e şantaj emoţional atîta timp cît nu e film experimental
din care, din păcate, nu înţelegi nimic, dar dacă eşti aşa pretenţios şi nu
vrei clişee, ce faci, te uiţi la film experimental. Faptul că Godzilla este o
unealtă menită să restabilească echilibrul în natură e introdus chiar aşa în
film, chiar cu replica pe care am scris-o mai înainte, şi e zisă de un om de
ştiinţă japonez, zice „Godzilla e menit să stabilească echilibrul în natură.”
Nu zice chiar aşa, 100%, dar aşa zice, şi o zice aşa, dramatic şi grandios, cu
privirea în zare, încruntat, privire prevestitoare de cataclism, cu camera
apropiindu-se încet pe figură, „Ce arogant e omul care crede că e stăpîn pe
natură… nu e aşa”, sau „Străbunii numeau această creatură – pauză de efect,
zoom pe figură – GOJIRA”, sau „Nu, locotenente, nu folosi bomba nucleară pe ei…
lasă-i să se lupte în schimb”, toate replicile astea spuse pe un ton atît de
solemn că pe mine m-a făcut puţin să fac chicoteală, dar n-aş vrea să fiu
înţeles greşit, a fost o chicoteală care a făcut bine sufletului, şi de fapt
mie mi s-a părut că aşa a fost şi construit filmul, să facă bine sufletului,
căci a fost construit drept omagiu, dar omagiu bun nu omagiu prost, omagiu
prost este de exemplu filmul Alien versus Predator, care, hai să nu zic, nu e
omagiu oribil, dar e omagiu dilatat, căci seria Alien, sau primul film cel
puţin, a făcut istorie cu atmosfera creepy, cu decorurile cu adevărat
extraterestre. Şi astfel se face un omagiu bun, luînd elementul care a
consacrat produsul original şi amplificîndu-l nu apoteotic şi grosolan, dar
dozat cum se cuvine, adică cu porţia, să nu saturi publicul din prima. Şi la
Godzilla elementul consacrant este acesta, de fapt sunt două într-una:
cataclism şi mărime, care îmbinate cum trebuie rezultă spectacol frumos, şi cum
mi-am dat eu seama că au fost îmbinate cum trebuie? Mi-am dat seama auzind sunetul
din film, muzica, de exemplu felul în care Godzilla apare în film mie mi-a
crescut pulsul şi m-a făcut umed la ochi, de ce? Pentru că atunci cînd Godzilla
apare se întîmplă acel dozaj de care am zis, deci primul monstru numit MUTO
(prescurtare în engleză de la ceva) apare pe un aeroport şi distruge lucruri,
apoi cadrul se mută în interiorul aeroportului şi camera se mişcă de la stînga
la dreapta, peste capetele la mulţi oameni speriaţi, aceştia urmărind un avion
care, tot de la dreapta la stînga, se face praf pe pistă şi ies flăcări din el,
cum se mişcă camera, deodată apare un picioroi enorm de gros care calcă pe
asfalt, şi – aici eu am observat măiestrie de manevrare a introducerii în scenă
– chiar atunci se opreşte şi camera şi se opreşte şi majoritatea zgomotelor –
ţipete de oameni, explozie de avion – auzindu-se doar cumva reziduurile
scandalului ce a fost înainte, şi de ce se opresc toate sunetele? De ce nu mai
ţipă oamenii? Pentru că se bănuieşte, adică se ştie că apare cine? Godzilla,
fireşte, adică personajul titular, şi asta a făcut bine regizorul, a dozat, a
amînat apariţia personajului cu aproape o oră, ca să-l introducă cu o şcoală
foarte bună de film, şi eu mărturisesc că mi-a dat lacrimile cînd cadrul s-a
mutat afară din aeroport, pe picioarele lui Godzilla, apoi camera s-a dus în
sus, sus, nu prea repede, să-i vedem tot corpul masiv şi acoperit de solzi
cicatrizaţi, şi atunci cînd îi vedem capul, e completă linişte, doar nişte foc
trosnind se aude jos, dar nu muzică, de ce? Fiindcă şi cel mai ne-fan spectator
ştie că Godzilla o să facă răgetul caracteristic, şi fireşte că îl face, şi eu
jur că n-am mai avut respiraţie cînd l-a făcut, şi parcă a doua oară cînd l-am
văzut, alături de Marian Stoica, şi mai multă respiraţie n-am avut, şi pulsul
parcă şi mai puternic mi-a bătut în gît. Răgetul lui Godzilla e fireşte
prelucrat, a fost prelucrat şi în 1954, eu din cîte am citit, a fost făcut
iniţial cu o mănuşă de piele alunecînd pe corzile la un violoncel, deci
inginerie şi imaginaţie. Şi mai ales efecte speciale bune; eu fireşte că am devenit tot mai
insensibil la filmele cu efecte mari, căci în fiecare vară apar pe puţin 3, şi
de la începutul anilor 2000 chiar, mi-a fost tot mai uşor să disting între
mişcarea făcută pe calculator şi mişcarea naturală, de om, dar fireşte că sunt
şi excepţii, Lord of the Rings a fost excepţie, District 9 a fost, aş zice că
şi Godzilla este, dar totuşi hai să spun că nu efectele m-au impresionat în
film, cît personajul titular, modul în care a fost el introdus şi dozat şi
folosit în film, şi acesta e specificul filmului Godzilla american din 2014,
darea cu porţia, lucru de care am observat că s-au plîns o droaie de oameni,
adică de ce înainte de fiecare bătaie între monştri, cadrul se opreşte? Zicea
unul pe forumuri: „este un truc prea indie, prea post-modernist, acesta e un
film de vară, eu vreau să văd acţiune, nu eschivări de la acţiune.” Păi atunci
uită-te la 2012, care are 2 ore jumătate şi mori de plictiseală de la atîta
explozie şi dărîmături de clădiri, sau uită-te la Man of Steel, care, la fel,
bătăi şi dărîmături de cîte 10-15 minute scena, de vreo 3-4 ori pe film, chiar
nu te saturi? Dar fireşte că aceşti oameni care s-au plîns nu au dreptate, şi
eu am, şi vai ce tare simt că am, am în suflet o siguranţă faţă de asta încît
tind să mi se întărească tot mai mult convingerea că de fapt în lume nu există
obiectivitate, de fapt oricum nu există obiectivitate, dar mai mult, există
doar cîteva puncte valide, doar unele subiectivităţi sunt justificabile, iar
altele greşite din start, deci mai bine taci din gură decît să spui prostia cea
mare.
Alt lucru care mi-a plăcut este
legat de ceilalţi monştri decît Godzilla, sunt doi, nu unul, mascul şi femelă,
şi mi-a plăcut că sunt făcuţi în aşa fel încît, da, sunt ameninţare fizică şi
gravă pentru umanitate, căci distrug, dar nu o fac intenţionat, căci ei vor
doar să facă pui şi să se împerecheze, şi faptul că fac pui, nu e pentru ca să
omoare rasa umană, ci pentru că aşa le e natura, ca la animale. Şi din păcate
s-a nimerit ca să calce o grămadă de oraşe şi de oameni ca să se întîlnească şi
să se gudure unul în altul, căci asta este fix o scenă: masculul care are aripi
aterizează în faţa unui bloc mai mare ca el, blocul se dărîmă, şi din praf
apare femela, mult mai mare, şi în ruinele gri şi prăfoase ale oraşului, cei
doi îşi ating boturile şi totul pare pe bună dreptate blajin. Dar filmul se
cheamă Godzilla şi nu Cei doi MUTO, şi fireşte că Godzilla trebuie să aibă ceva
de zis în legătură cu asta.
Actorii n-am ce zice negativ
multe lucruri despre ei, mi-a plăcut destul de mult Bryan Cranston în rolul
tatălui care e dezumanizat cumva de căutarea disperată timp de 13-14 ani a
factorului care i-a omorît nevasta cînd s-a dărîmat centrala nucleară, Aaron
Taylor Johnson a fost ok în rolul fiului militar cu privire de gheaţă, care a
văzut cum se dărîmă centrala nucleară cînd era copil şi ştia că amîndoi
părinţii sunt acolo – deci iată, iar ar zbiera unii că clişeu, că uite cît de
conicidenţial lucră cauzalitatea, că uite cît de îndeaproape sunt uniţi fix
aceşti oameni de anumite evenimente, cît de convenabil că fiul militar e şi genist expert în condiţia în care trebuie să aibe grijă de o bombă nucleară vitală pentru succesul misiunii, dar care este problema, întreb eu? Altfel
n-am fi avut film, sau am fi avut alt film, şi acel film este de fapt
Cloverfield din 2007, în care da, personajele umane nu-s implicate decît
observaţional în desfăşurarea evenimentelor, dar nu fac absolut nimica ca să
schimbe traiectoria evenimentelor, a creaturii care umblă speriată şi dărîmă
oraşul. Dar Godzilla e un alt gen de film, eu îl văd mai mult ca film cu eroi,
adică cu erou, care e Godzilla, ca un basm dacă vreţi, şi într-un basm trebuie
să ai o structură tip, cu introducerea eroului, a scopului, a duşmanului, a
bătăii, învingerii, răsplăţii etc. Elizabeth Olsen mi-a plăcut în film pentru
că arată bine, e o fată frumoasă şi arată convingător cînd e speriată, face
convingător suspine şi înecări în gît cînd e pe cale să plîngă, şi e un resort
bunuţ pentru soţul ei care vrea să-şi protejeze familia, pe ea şi pe băiatul
mic. Ken Watanabe mi-a plăcut şi m-a amuzat, cum am zis, el e omul de ştiinţă
japonez care mereu mijeşte ochii (îi mijeşte şi mai mult decît îi are deja de
la rasă) cînd e pe cale să vină în contact cu creaturile, cînd le spune altora
despre creaturi, deci toate scenele în care apare el devin brusc solemne şi cer
ochi mari de la spectator, ca şi cum noi am fi copii în jurul focului şi Ken
Watanabe este povestitorul de povestiri de groază din folclor, şi face voce din
aceea dramatică şi uşor şoptită, care personal pe mine m-a convins în film, da,
personajul a arătat implicare şi asta am primit.
Ziceam de Cloverfield, zic acum
şi de Pacific Rim, filmul din 2013 de Guillermo del Toro, tot cu monştri,
uriaşi inspiraţi de folclorul japonez, kaiju li se spune, dar şi cu roboţi la
fel de mari ca ei, ca să se bată. Cloverfield e monster-filmul observaţional,
filmul found-footage care face bine ceea ce face orice found-footage bun: arată
angoasa unor anonimi care s-au nimerit ca să fie în mijlocul cataclismului şi
au cameră de filmat la ei, dar, ca în orice found-footage bun, nu rezolvă
lucrurile, dar sunt schimbaţi de ele. Apoi Pacific Rim este filmul comic-book,
omagiu al filmelor cu Godzilla în care Godzilla şi încă 4 monştri se bat cu 5
monştri şi iese un fel de Mortal combat spectaculos, în care contează efectele
şi grandoarea concertului luptei, şi mai puţin factorul uman, deşi şi aici
apare puţin retorica de basm, fiindcă oamenii fiind centrali poveştii, trebuie
să cîştige lupta, deşi cu sacrificii. Şi deşi aici clişeele sunt vădite –
oamenii de ştiinţă amuzanţi, tocilari, tipii duri şi îngîmfaţi, tatăl care
varsă lacrimă cînd aude ultimul mesaj de la fiul care e pe cale să se sacrifice
etc – acestea sunt toate asumate din start, şi n-aş putea să spun cum vezi asta
într-un film, asumarea retoricii, eu unul o văd prin indicii tehnici: sunetul,
muzica care cîntă pe o scenă anume, unghiul de filmare, replicile, chiar nu e
greu. Şi aceste două filme, Cloverfield şi Pacific Rim sunt şi ele omagii bune,
şi împreună cu Godzilla se crează un ineluş frumos de trilogie a omagierii
filmelor cu monştri uriaşi, eu dacă aş avea bani şi aş face cinema în Codlea,
aş tot face astfel de cuplări tematice, să induc plăcere şi pulsaţie de inimă
cinstită în spectatori. Godzilla pică cumva la mijloc între cele două filme, nu
are bătăi aşa de dese şi colorate şi cu explozii ca Pacific Rim, dar nici nu-şi
lasă personajele să nu fie implicate în acţiune, că ele sunt, deşi mici şi
slabe fizic, ele sunt, şi deşi sunt ca nişte furnici oamenii – e o scenă care
mi-a plăcut, cînd Godzilla trece pe sub un pod prin apă, şi de la stînga la
dreapta camera se mişcă de sus de tot deasupra podului, şi pe pod oamenii chiar
aduc a nişte puncte mici mici care se mişcă speriate, totul pe un efect de
sunet ascuţit, ca de vioară gîdilată cu unghia, care sugerează piticanie – deşi
oamenii sunt minusculi deci, ei au acces totuşi la momente de acţiune-cheie,
care duc înainte întîmplarea în favoarea lor. Ziceam că Godzilla nu are bătăi
aşa de dese, dar şi cînd le are, le are, adică practic e doar o scenă de bătaie
mai cursivă, la sfîrşit, căci pînă atunci, cum am indicat şi mai înainte,
scenele de luptă sunt întrerupte atunci cînd Godzilla vine faţă în faţă cu
monstrul MUTO, şi doar atunci cînd nimereşte cu amîndoi începe bătaia decisivă
şi arătată. Repet, s-au plîns mulţi de asta, dar, cum a zis şi un comentator
deştept pe un forum de pe imdb, de ce să nu mi se dea dozat? că eu nu vreau să
fiu obosit cu lupte după lupte, şi la sfîrşit de film să văd tot o luptă care
fireşte că va fi ultima, dar tot luptă e. Mai bine să mi se dozeze, şi la
sfîrşit să am parte de spectacol grandios. Şi eu chiar am avut, şi iar mi s-a
ridicat pulsul la sfîrşit cînd de exemplu, Godzilla e pe care să-şi dea pe gură
suflarea albastră radioactivă, care e element-semnătură în seria originală – şi
iar se vede mînuirea factorului-omagiu de către echipa de film – iar se face o
linişte, monstrul MUTO întoarce capul în spate unde e nişte ceaţă, dar din
ceaţă apare o culoare albastră luminoase, apoi se vede că culoarea apare pe
coada lui Godzilla, apoi se vede că se aprind ascendent solzii de pe spinarea
lui Godzilla, se aprind cu sunet de curent, şi cînd în sfîrşit suflă suflarea
radioactivă albastră, asta se face pe o muzică de trompetă cu simfonie
ascendentă şi ridicătoare de suflet, încît să ţi se crească inima de bucuria pe
care o simţi cînd iată, Godzilla vine cu ceva nou în arsenal, ceva nou care n-a
fost introdus în film decît acum, la sfîrşit. Şi ţin să spun că atunci cînd
Godzilla îl omoară pe ultimul monstru, îl omoară foarte spectaculos, gen îl
apucă cu ultimile puteri de cap – căci înainte se bătuse cu amîndoi deodată şi
e extenuat şi rănit – şi n-o mai lungeşte cu încă o bătaie lungă pe care deja
am văzut-o, ci îl ia de cap şi îi dă suflare radioactivă albastră fix în gură,
că la MUTO i se topeşte astfel măruntaiele şi i se decapitează capul, şi iar
urmează o scenă de măreţie simfonică – pînă atunci am avut doar sunetele
suflării de suflare radioactivă albastră, şi de rupere a capului de duşman, dar
cînd îl vedem în cadrul următor pe Godzilla cu capul în mînă, încep alte cîteva
acorduri de muzică de trompetă înălţătoare care anunţă victoria regelui, şi ca
apoteoza să fie dumnezeiască, Godzilla face şi răgetul semnătură în timp ce
trompeta mai sună odată, şi pe bună că mi se ridică perii pe piepţi cînd scriu
asta acuma, amintindu-mi, chiar sper să se transmită asta şi vouă. La scena
asta, la a doua vizionare, era o fată în faţa mea, probabil piţipoancă, fiindcă
am surprins-o de cîteva ori uitîndu-se la telefon în timpul filmului, lucru
care m-a iritat oribil, la fel cum m-a iritat acelaşi gest făcut de Marian
Stoica, care la un moment dat, chiar către sfîrşit, a avut neobrăzarea să se
ducă la toaletă că nu se mai putea ţinea, dar s-a întors la timp – în fine,
această fată a aplaudat o dată la această ultimă scenă de victorie a regelui,
şi sigur că n-a continuat fiindcă n-a continuat nimeni, dar cel mai mult îmi
pară rău că n-am continuat eu, că n-am preluat aplaudarea, şi cred că o să mă
urmărească puţin neprezenţa asta de spirit care pe mine mă caracterizează în
general, mereu nu fac ce trebuie cînd trebuie, şi mă gîndesc pe urmă că ce bine
aş fi făcut-o, dar n-am făcut-o pentru că sunt un suflet slab. Dar şi aşa slab
să ştiţi că eu mă pot bucura ca un copil de unele lucruri, şi de Godzilla m-am
bucurat enorm, e un film blockbuster, că între timp a făcut o grămadă de sute
de milioane, şi practic a trebuit un produs original de categorie mai mult B ca
execuţie fizică, ca să ajungă acum produs de categorie A, ca execuţie atîta
fizică cît şi afectivă, şi m-am bucurat mai mult ca la X-men Days of future
past, la care am mers cu Marian Stoica şi cu prietena lui, şi acolo a fost în
regulă, dar s-a reacţionat mai mult la stimuli mai împrăştiaţi şi bine
cunoscuţi, precum „vai ce sexi e Wolverine”, „vai uite ghearele lui”, „vai uite
joacă Peter Dinklage în film, dar noi reacţionăm rîzînd pt că el e Lannister
piticul în Game of Thrones”. Şi pînă la urmă, da, probabil că am ajuns atîta de suprasaturaţi şi
dezorientaţi de influenţe asimilate marginal şi pe fugă, atîta de îmbibaţi de
conceptu de clişeu încît să declarăm în stînga şi în dreapta că clişeu clişeu,
şi atît de negre şi de chiţibuşare să ne fi devenit totuşi sufletele? Eu cred totuşi
că în esenţă nu am ajuns chiar aşa şi cred că suntem mult mai toleranţi de
fapt, şi sufletul se bucură şi ne răsplăteşte cînd suntem toleranţi, se bucură.
Un lucru maivreau să spun, eu mi-am dat seama că filmul
Godzilla m-a impresionat şi după faptul că de fiecare dată cînd mă uit acuma la
Măgură, adică muntele de 1300 şi ceva de metri care face ca Codlea să fie la
poalele lui, Măgura deci arată pentru mine acum ca o spinare de Godzilla
adormită. Şi mai ales cînd mă întorc din Braşov, Măgura arată ca o spinare de
Godzilla, şi cred că aş fi foarte fericit ca într-o zi cineva, o fată frumoasă
de lîngă mine pe scaun să zică, nu-i aşa că arată ca o spinare de…? Şi eu să
completez, Godzilla, da, şi aşa să înceapă o frumoasă legătură, dar acest gînd
este fireşte o utopie, o încrengăură cauzală implauzibilă, dar
Doamne-dumnezeule, mă întreb uneori dacă oare nu bucurîndu-ne noi de
perspectiva unor astfel de scenarii prosteşti, sufletul mai poate căpăta din
cînd în cînd lumină?
