sâmbătă, 27 iulie 2013

petrică,

umărul stîng
frumos îmi e
puţin întins deasupra apei
cu soarele de 5-5 jumate
poleindu-l dinspre ţărm.

îl pup şi înmoi o vreme
vîrf de limbă pe fineţe
şi şterg cu palma toată
sfinţenia de pe contur
ca să mă fericească diamantu.

cît timp lucră
cufundarea susţinută
ard foc de iubire.

mă întorc şi cuprind
şi femeia bătrînă
şi pe cea tînără,
bărbatul şi pe copilul la care deja începe
să se vadă păr pe picioare
şi linii între muşchii bronzaţi.
şi aşa niciunul nu mai are treabă
cu secătuirea.

şi vreau şi eu
să mi se facă aşa
adică să fiu pe plajă.

că nu sînt.

luni, 15 iulie 2013

cx280



zero empatie
în orice mulţime
de peste
două mii.

un sniper în vîrf de molid
pentru cei care
ridică fete şi băieţi
pe umeri.

himizu, aproape de final:
după ce mama unei tinere gravide
are neobrăzarea să facă observaţie
elevului care nu se ridică
pentru a ceda locul,
acesta, impasibil,
o înjunghie pe prima în stomac
de faţă cu toţi pasagerii
din troleu.

rămîne faptul
că omul a avut totuşi coaie.

eu chiar aşa –
nu.

factorul frică
se mai poate
doar filmînd feţe.

şi ştiu –
e primul lucru care se observă clar –
ştiu bine cum străluceau privirile înainte,
ca nişte ape luminate de lună.
dar luminile din ochii lor s-au stins
dintr-o dată, de parcă ar fi fost
tencuiţi cu pămînt.

video

vineri, 5 iulie 2013

Man of Steel






Vedeţi această scenă din Iron Giant 1999, care dă pe dinafară de emoţie pentru că face referire, doar referire, doar printr-un cuvînt de 3 silabe, la Superman?


 
Nimic de genul în Man of Steel 2013.

Cînd am ieşit din sală am auzit un domn care îi spunea însoţitorului, pe un ton emfatic dar destul de amuzat şi sincer-declarativ cît să nu treacă drept un spectator cu viziune îngustă, arborînd mai degrabă un fel de atitudine tip haz de necaz, deci îi spunea „A distrus un oraş întreg ca să-i rupă gîtu la final. Ce moarte-i aia mă?”. Înainte, cît eram în sală şi mă uitam la film, îmi veneau în cap tot felul de idei interesante şi asocieri pe care mă gîndeam că o să le pun cap la cap producînd astfel cea mai profi cronică de film, dar chiar cînd l-am auzit pe acest domn, am rezonat cumva foarte puternic şi sincer, şi cred că enunţul respectiv a înglobat cu maximă brevitate tot ce înseamnă Man of Steel, ultimul film cu Superman. Voi spune totuşi cîteva idei, nu prea multe şi nu prea pe lung, fiindcă e păcat totuşi să nu fie spuse.

E un film mai prost ca WWZ, ceea ce m-a dezamăgit mult fiindcă m-am dus şi singur la film, fără Marian Stoica, gîndindu-mă că va fi o experienţă care va intra în mine pe de-a întregul, fără să fiu nevoit să am din cînd în cînd acel sentiment care zgîndăre pe orice iubitor adevărat de filme şi îl face să se întrebe dacă nu cumva însoţitorul a rezonat la fel la o anumită scenă, dacă a trăit la aceeaşi intensitate momentul, creîndu-se astfel un fel de fărîmiţare a experienţei de vizionare propriu-zisă. Ştiu că cu bunică-meu făceam cel mai mult acest lucru, mă uitam împreună cu el la televizor la ceva ce-mi plăcea mie, şi din cînd în cînd mai trăgeam din cînd în cînd cu ochiul în direcţia lui, să văd dacă e la fel de exaltat ca mine.

Dar la final mi-a părut rău că am asimilat doar eu acest film obositor şi greşit, timp de 2 ore şi jumătate aproape. 

Reuşit, mai bine zis salvabil, mi s-a părut începutul, care faţă de alte versiuni filmice ale lui Superman, zăboveşte ceva mai mult pe planeta Krypton, şi este o zăbovire care a reuşit să mă convingă de stranietatea unei lumi cu adevărat extraterestre, atît la arhitectură (am simţit cumva că sunt fundaluri inspirate de muncile lui H.R. Giger, care de-a lungul timpului a devenit un artist prea over-rated, dar nu tocmai plictisitor), cît şi la faună, floră şi tehnologie. Singuru lucru uman, în sensul de Terra-uman, sunt fizionomiile locuitorilor de pe Krypton (aşa cum şi personajele din Star Wars şi Battlestar Galactica, sunt de fapt toţi extratereştri, se întîmplă doar să aibă înfăţişare umanoidă şi gîndire la fel),  şi principiile morale, care par cumva neo-feudale, dar funcţionează, au emoţie şi umanizare, denotă o civilizaţie măcinată de destule probleme externe şi interne, chiar dacă sunt super avansaţi. Mi-a plăcut această parte şi mi-a mai plăcut că imediat după ce este lansată capsula cu Superman bebeluş, nu se mai pierde timp cu căderea ei stil meteorit peste camioneta familiei Kent, care urma să găsească şi să adopte copilul. Se face o tranziţie bruscă, imediat cînd intră nava în atmosfera terestră, şi tranziţia ne duce undeva unde Clark e deja adult, are barbă şi încearcă să se ascundă de lume, ceea ce iar este o convenţie în regulă, şi este în regulă că au introdus şi flashback-uri din copilăria lui, puncte cheie în care îşi descoperă puterile şi află de la părinţi că el nu e de fapt uman. Şi atît durează părţile bune din film.

Din clipa în care se află de unde vine, cine e tatăl adevărat şi ce are de făcut, filmul devine practic, cum a spus cineva de pe imdb, cred, filmul cu dezastre 2012, de Roland Emmerich, doar că cu personajul Superman în centru. Altfel zis, devine film cu bătăi şi distrugere multă de oraş, cu superman în centru, iar asta e greşit chiar dacă s-a avut intenţia unei schimbări de ton pentru această reîncepere a seriei. Pentru că, ca să fac o analogie, ce mi-a sugerat mie reînceperea seriei Batman, din 2004, de Nolan? Mi-a sugerat un personaj întunecat, cu traumă în familie, cu fobii, care converteşte toate aceste aspecte pentru a se modela în Batman, justiţiar de care mulţi au frică şi mulţi au admiraţie amestecată cu frică şi suspiciune, niciodată admiraţie pură pură, nici măcar din partea femeii lui sau a valetului, căci doar trăirile umane cu adevărat terifiante şi producătoare de conflicte sunt de fapt un melanj din mai multe trăiri terifiante. Apoi ce mi-a sugerat mie reînceperea seriei Superman, adică Man of Steel? Că un personaj, tot aşa, cu trecut problematic familial şi plin de incertitudini şi angoase vizavi de abilităţile speciale, se foloseşte de acestea pentru a produce cît mai multe explozii şi cît mai multe dărîmături şi morţi de oameni, cum reiese şi din citatul acela de la începutul cronicii. Fireşte că Superman nu produce aceste nenorociri cu intenţie, căci filmul are subtitlul în romîneşte „EROUL”, dar eu asta văd, noi asta vedem, o mare parte din film se produc calamităţi şi distrugeri care prin zgomotul şi furia lor eclipsează senzorial restul scenelor mai domoale, scene cu o oarecare însemnătate a dialogului şi a interacţionării dintre personaje. 

Asta văd în film, văd clădiri dărîmîndu-se cu ghiotura şi cred că milioane de oameni din oraşul Metropolis murind odată cu dărîmările acestea, în timp ce Superman se luptă cu inamici veniţi de pe planeta lui. Nu ar fi fundamental greşit acest fapt, fiindcă se presupune că Superman se luptă pentru întreaga planetă, aşa că, considerînd o anumită logică (pe care fireşte că nu trebuie să o considerăm, căci un film bun nu are nevoie de nici un fel de proptea exterioară, nici măcar teoretică, ca să funcţioneze de unul singur), e acceptabil ca cîţiva milioane de oameni dintr-un oraş să moară pentru traiul a 7 miliarde. Fundamental greşit este că cu mult mai puţine morţi şi dărîmături, adaptarea din 78, cu Christopher Reeve, are mult mai multă emoţie şi coerenţă şi te implică mai cum trebuie în film, fără să fie mai diluată la scene de acţiune frenetică şi efecte speciale bune, căci asta rişti să faci să pară cînd compari un remake din 2013 cu sursa din 1978, rişti să pari un individ debusolat care nu înţelege politica vremilor care spune că modul de redare şi editare a imaginilor digitale devine tot mai rapid, mai turbulent, mai sincopat, odată cu aglomerarea stimulilor media. Dar nu este aşa. În 2006, deci destul de recent, s-a concluzionat cu destul de mare respect şi consideraţie, spun eu, seria începută în 78, şi deşi aud că multora li s-a părut un film slab Superman Returns de Bryan Singer, eu spun că a captat exact cum trebuie esenţa a ceea ce este Superman, adică, cum spun şi prietenii mei de pe RedLetter Media, un supererou inventat în 1939, care a reuşit să rămînă valabil timp de o grămadă de zeci de ani, în formula originală, adică orientat mai mult pentru pentru public format din copii şi avînd cumva o alură foarte optimistă şi moralizatoare, de role-model spre care micul copil cu imaginaţie bogată să privească cu gura pînă la urechi şi cu ochii mari sclipitori, sperînd ca într-o zi să fie şi el Superman, dar doar dacă mănîncă tot din farfurie, aşa cum spune mama şi tata în timp ce fac cu ochiul unul altuia, ca într-o familie model de suburbie ce sunt. Dar nu, ei au vrut să facă ceva gritty, cu mişcări de cameră tremurîndă, pentru că după logica lor, şi seria aceea cu Thomas Trenul Vorbitor ar putea beneficia de pe urma unei refaceri în care trenurile înjură şi omoară. Dacă la Batman a funcţionat şi încă funcţionează portretizarea de erou întunecat şi misterios şi inducător de teamă, în ciuda începuturilor extrem de campy din anii 40, continuînd apoi cu serialul mai mult de comedie din anii 60, funcţionează fiindcă Batman este bazat pe care simbol? Pe animalul liliac, iar animalul liliac fireşte că inspiră teamă şi respingere şi negru, însă Superman nu inspiră nimic din toate astea, ci inspiră gîndul oarecum înspăimîntător dar confortant pînă la urmă, că o fiinţă cu puteri de zeu veghează (nu oricînd, căci nu este omniprezent şi omniscient, ce rost ar mai avea o intrigă atunci? Nici Doctor Manhattan din Watchmen nu este zeu Dumnezeu gen, deşi se apropie cel mai mult de concept) asupra noastră şi ne face să ne simţim apăraţi. Ori chiar dacă se anunţă că filmul va avea o continuare, mi se pare că în această primă parte, oamenii au ratat ceea ce înseamnă Superman, fiindcă s-au orientat spre un public adult, şi nu au făcut-o subtil, au făcut-o ostentativ, au aglomerat filmul cu o mare doză de efecte speciale şi zgomot, ca în Transformers 3. 

Iar farmecul personajului e aici redus la o dopare cu prafuri şi haltere pentru pieptul lui Henry Cavill, care este un bărbat foarte frumos, cu un zîmbet imaculat, dar, şi aici am o dreptate imensă, problema este că scenariştii i-au dat să joace direct rolul lui Superman, şi mai deloc rolul lui Clark Kent, reporterul mătăhălos dar împiedicat, care ţuguie cîte un zîmbet ştrengăresc mai mult pentru el, de fiecare dată cînd o salvează pe Lois de la o grindă care e să cadă pe ei pe stradă, dar de care ea nici nu apucă să afle, pentru că Clark a şi suflat-o cu supersuflul lui în altă parte, după care comite altă stîngăcie, gen scapă foile pe jos, ca să pară şi mai împiedicat pentru amuzamentul nostru. În Man of Steel, versiunea de Clark Kent e un bărbat reclusiv, bărbos, dur, fermecător, şi abia în ultima ultima scenă îşi pune ochelari şi se angajează la redacţia Daily Planet, dar cîteva secunde de nostalgie băgată pe gît nu salvează 2 ore jumătate de ratare a reţetei. Îmi aminteşte de ultima ultima scenă din Prometheus, cînd dintr-un extraterestru umanoid iese acel alien din filmul din 79, altfel zis, un pseudo-omagiu ataşat în stil copy-paste, menit să creeze o punte între piesele unor serii care erau deja bine încheiate.

Sunt multe probleme cu Man of Steel, şi mi-a dat o senzaţie de produs peticit, mai peticit ca WWZ, care a avut probleme de producţie mari. Cu cîtăva vreme înainte să iasă filmul, echipa a lansat un comic book, un prequel la Man of Steel, care are loc pe Krypton şi este despre Supergirl, verişoara lui Superman, care e trimisă de poporul ei către stele, să colonizeze alte planete, şi se prăbuşeşte cu nava pe Pămîntul de acum 20 de mii de ani. În film, Superman găseşte nava respectivă şi găseşte un schelet cu păr oarecum bălai într-o capsulă, cadavru care bănuiesc că este a verişoarei lui, fiindcă în tot filmul nu ni se spune de ea, asta dacă nu o readuc cumva în Man of Steel 2, ceea ce nu cred. Dacă e să considerăm prequelul comic book, ca semnificativ pentru film, asta ne spune iar că ce a regizat Zack Snyder este un produs care are nevoie de proptele ca să fie complet. Am cam lălăit-o cu acest paragraf, dar e încă un exemplu de întunecare gratuită a seriei, adică copilul mic vine să vadă Superman şi să i se lumineze inima cînd vede acte eroice de salvare a omenirii, şi vede ciudăţenii ca un craniu de femeie blondă şi alte prostii. 

O mare proptea mi se pare şi rolul umflat care a fost dat pămîntenilor, mai exact militarilor, în salvarea omenirii, adică scenariştii au venit cu schema „Superman nu poate reuşi singur decît dacă este ajutat de nişte oameni, concret, adică ameninţarea este anulată doar dacă oamenii ăia intră cu avionul în nava extratereştrilor care distrug oraşul, în timp ce Superman distruge nava de la celălalt pol opus al lumii, o navă care dă energie prin centrul Pămîntului primei nave, astfel încît se produc cutremure oribile şi distrugătoare.” Doar citind ce am scris denotă peticirea şi încropirea doar de dragul de a încropi un mecanism cît mai complex pentru a pune în funcţiune ceva ce a funcţionat într-un mod cît se poate de simplu o mulţime de ani: Superman nu îşi capătă eroismul şi puterea de la acte fizice de ajutor din partea pămîntenilor, ci din simplul fapt că ei există şi sunt neajutoraţi dar cu suflet mare, şi capabili de iubire mai ales, deci cîteva elemente metafizice care contribuie la împămîntarea umanizării extraterestrului Kal-El, şi-l fac să se lupte cu semenii lui de pe Krypton care au venit să cucerească Pămîntul. Fireşte că acei oameni soldaţi cu avionul mor la impactul cu nava, dar mi-a păsat de moartea lor, atîta cît mi-a păsat şi de moartea echipajului de pe Prometheus, cînd s-au sacrificat la sfîrşitul filmului. Adică deloc. Pentru că scenariştii nu au pus suflet unde trebuie, adică în materie de dialog în situaţii limită, au pus suflet la replici clişeu de tipul „O moarte onorabilă e o moarte bună (în timp ce pilotul zîmbitor se uită în ochii unui kryptonian rău şi confuz, chiar înainte de impact)”, şi au pus suflet la efecte şi căderi de blocuri. O fi greu să scrii scene întregi în care cad blocuri cu încetinitorul şi turuie lasere şi gloanţe în jur?

Russel Crowe a jucat bine ca tatăl kryptonian al lui Superman, dar mai bine îl lăsau mort, după ce a explodat planeta, şi nu-l readuceau sub forma unei, cum au zis ei, conştiinţe perfect conştientă de sine, o hologramă foarte vie care are rol direct rău în desfăşurarea evenimentelor. Suprapunînd astfel prezenţa celor doi taţi, Russel Crowe şi Kevin Costner, cel pămîntean, empatia mea a fost scindată, şi în loc să plîng cum trebuie absenţa unuia sau altuia, n-am plîns nicio absenţă, ci m-am plictisit de prezenţă, am considerat-o nepotrivită.
Michael Shannon îmi place ca actor, dar aici mi s-a părut de un comic involuntar în rolul Generalului Zod cel rău, pentru că avea freză de manelist şi o vorbire ciudată care de fapt este vorbirea lui Michael Shannon ca om, cumva zici că nu vorbeşte cu toţi dinţii, ca ventrilocii, şi vorbeşte în butoi şi murmurativ, lucru nepotrivit pentru o figură autoritară pornită să distrugă lumi. 

Şi Lois Lane, iubirea lui Superman nu mi-a plăcut deloc, parcă actriţa era prea grăsună (Amy Adams), şi nepotrivită în general, sprinţară fără niciun fond, mereu am văzut-o pe Lois ca pe o reporteriţă versată cu tendinţe de femeie perversă care doar mimează, cum destul de subtil şi ok a jucat-o Margot Kidder cu liniile ei acviline de scorpie, în filmul din 78 şi în continuări, şi cum şi mai bine a fost redată în comic bookul All Star Superman, una dintre cele mai faine poveşti cu Superman.

Şi doar erau atîtea poveşti frumoase şi originale de adaptat pentru Superman (citisem undeva că pe la sfîrşitul anilor 90, Kevin Smith urma să facă o versiune de Superman, o trilogie în stilul The Godfather, care îl portretiza pe erou de-a lungul a mai multor ere, umblînd pe Pămînt pînă la stingerea Soarelui care îi dădea putere, cît de mişto sună un concept de genul; sau puteau să ia exemplul lui Nolan cu Batman 3, şi să se ia după o poveste de comic book, căci sunt sute şi mii, şi să o adapteze, o poveste precum cea în care Superman este chiar ucis de către creatura numită Doomsday, spre şocul publicului, cît de proaspătă ar fi fost o astfel de abordare; eu unul aş fi numit filmul Krypton, şi l-aş fi făcut un origin story total, care are loc numai pe Krypton şi e despre evoluţia unor personaje cum ar fi Generalul Zod – inamicul din Man of Steel -, tatăl şi mama lui Superman, şi cei din consiliul birocrat şi pedant, un fel de Guvern de-al nostru, care este destul de inapt, şi abia la sfîrşit de tot, la ultima ultima scenă aş fi arătat cum Superman este lansat cu naveta de pe planetă, ca să scape de explozia ei), iar ei, scenariştii, au ales o peticeală cu pretenţii de film sumbru şi realist, o revizuire pentru adulţi a aceleiaşi reţete, a aceleiaşi linii de poveste, doar din cauza faptului că a avut succes seria Dark Knight (altă mimare nereuşită, gen hai să nu fim convenţionali şi să dăm mură-n gură titlul la începutul filmului, îl dăm la sfîrşit ca în filmele lui Nolan, şi nu îi spunem pe nume căci este prea explicit, ne referim la cum este perceput el, oau ce original, dar uite că totuşi nu v-a ieşit băieţi, v-a ieşit o mare scremere), numai că în Man of Steel, Christopher Nolan a avut un rol simbolic, de producător şi scenarist pe lîngă David S. Goyer, deşi după cum a ieşit produsul, cred că l-a fuşerit sau pur şi simplu a avut regizorul Zack Snyder prea multă libertate. Man of Steel se apropie mai mult de Sucker Punch ca coerenţă a poveştii şi ca pretenţiozitate regizorală, şi e dezamăgitor acest lucru, fiindcă Snyder are 3 filme în CV care pentru mine sunt de aur, şi anume Dawn of the Dead, 300 şi Watchmen, dar cu timpul văd cum devine un fel de discipol al lui Michael Bay, decît un regizor de filme comerciale cu viziune proprie, şi asta o atribui din nou maşinăriei producătoare de zgomot vizual şi auditiv şi atît, care devine Hollywood-ul de vară contemporan. 

Ca să închei cu nişte comparaţii deştepte gîndite de mine, Superman din 78 este faţă de Man of Steel ceea ce povestirile lui Salinger sau Raymond Carver (Catedrala mai ales) sunt faţă de romanul Sufocare de Palahniuk, adică uneori e mai bun un tip de naraţiune simplă, convenţională, modernistă mai degrabă, decît o naraţiune sincopată şi plină de artificii care fac cititorul să verbalizeze grăbit şi să piardă şirul întîmplărilor, mai ales dacă eşti un cititor ca mine, cu puţin deficit de atenţie, care trebuie să revii uneori la pasaje expediate cu viteză nenaturală. Şi mai este aşa cum jocul Bomberman original drăguţ, cu figurine cu capul mare şi ochii negri de linie verticală, este faţă de un remake numit Bomberman Act Zero, care întunecă tot şi maturizează tot, doar de dragul de a o face, rezultatul fiind o porcărioară pentru toată lumea.

Închei şi acuz echipa care a făcut filmul, pentru că simt nevoia unei reactualizări nu din cauza că le e frică de public sau că îl desconsideră total, pentru că pînă la urmă publicul plăteşte biletele, dar, mai rău, îl consideră un public prost, şi se tem, asemenea unui scriitor prost, care se teme că va fi uitat de public cumva, dacă nu scoate dou, trei cărţi pe an, plus antologie de autor din 4 în 4 ani, se tem că cei născuţi după 90 nu mai ştiu ce înseamnă Superman, şi astfel hotărăsc să ne bată la cap mereu cu revizuirea inutilă a aceleiaşi versiuni de poveste (bine, pentru ei nu e inutilă, că aduce o mulţime de bani, şi aşa aş fi făcut şi eu în locul lor, dar eu sunt spectator), cam la fel cum au făcut şi cu Amazing Spider-Man, la nici un deceniu după încheierea seriei cu Tobey Maguire. 

Şi îmi permit să-i mai acuz dintr-un considerent foarte subiectiv pe care aleg să mi-l permit totuşi fiindcă am plătit bilet şi am avut aşteptări: eu acum am o perioadă prelungită de şantier acasă, care este făcută cu meşteri nu tocmai de treabă, care fără ţigări şi bere nu pot, tocînd astfel sistematic şi degeaba bugetul familiei Drăgoi, şi mie îmi ajunge cît moloz văd şi car acasă, şi ce am văzut în Man of Steel mi-a făcut şi mai rău, fiindcă am văzut cel mai urît şi abundent moloz posibil, într-un film în care n-avea ce căuta chiar în acest hal, mă refer la acele bucăţi de beton sfărîmat din care ies tije subţirele şi ruginite de fier. Un lucru la care nu s-au gîndit scenariştii că vor întîlni în public, dar au întîlnit şi, mai rău, au îndepărtat.

video


Deocamdată cel mai bun film de vară 2013 este Star Trek Into Darkness, şi dacă Pacific Rim al lui Del Toro nu încheie cum trebuie sezonul, o să declar vara 2013 ca fiind una foarte subţire, ceea ce este păcat.

Şi bonus, uitaţi intro-ul de la filmul din 1978, care chiar dacă nu arată niciun personaj, emoţia, prezentarea ei este pur şi simplu un lucru care gîtuie vizual şi auditiv de ţi ridică părul pe mînă, asta în mare parte şi datorită muzicii de John Williams.