Jupiter 2012

lucille

© Kirkman, Moore, Adlard, Rathburn, 2013

i-am spus lui Gambetti

O tragedie de familie, mi-am zis, nu ne îndreptăţeşte deloc să falsificăm fundamental imaginea familiei. Să cedăm brusc unei atitudini sentimentale care chiar ne-ar împinge să abdicăm doar din egoism. Un accident, fie şi cel mai îngrozitor, nu ne îndreptăţeşte totodată să ne falsificăm mintea, să falsificăm lumea, pe scurt, să facem cauză comună cu ipocrizia. Adesea am văzut că despre răposaţii socotiţi în timpul vieţii lor respingători şi dezgustători se vorbea deodată de parcă în viaţa lor nu fuseseră deloc respingători şi dezgustători. Această lipsă de gust mi s-a părut mereu jenantă. Moartea cuiva nu face neapărat din el altceva, nu face din el un caracter mai bun, nu face din el un geniu dacă a fost un imbecil, nu face din el un sfînt dacă în timpul vieţii a fost un monstru. Bineînţeles că trebuie să îndurăm o asemenea nenorocire, s-o suportăm în toată onoarea ei, cu certitudinea că imaginea adevărată a celor dispăruţi într-un accident nu s-a schimbat. Despre cel mort nu trebuie să se vorbească nimic de rău, spun oamenii, dar e ipocrizie şi minciună. Cum pot spune despre un om care în timpul vieţii a fost mereu un mizerabil, un caracter tot mai infam, deodată după moartea lui, că n-ar fi fost un om mizerabil, un caracter josnic, ci un om cumsecade? Această lipsă de gust o trăim în fiece zi cînd moare cineva. Aşa cum n-ar trebui să ezităm să spunem, la moartea sa, omul acesta cumsecade a murit, n-ar trebui să ezităm să spunem nici mizerabilul, infamul a murit. A murit cu toate defectele lui, ar trebui să spunem, şi cu tot ce avea îmbucurător, cu tot ce avea surprinzător, în orice caz. Moartea lui nu trebuie nicidecum să ne modifice imaginea pe care o avem despre un om. Rămîne pentru noi aşa cum a fost, ar trebui să ne spunem şi să-l lăsăm în pace.

- Thomas Bernhard, Extincţie -

uite metode