cei
agitați
trebuie
dezarmați,
dau la
radio-n mașină
stau
alături de regină:
salut,
despre cum să nu mai fiu trist
în lume,
fă-mi te rog un referat gros,
insistă
pe partea unde e bine să merg
pe
stradă zîmbind discret în colțu gurii,
stînd
numa cu capul în jos.
sean
bean și rutger hauer – cine e mai bun
în rol
de autostopist maniac; nu puțini
ar spune
că primul, care încă de la scena
aparent
banală cu ruperea telefonului în
mașină
afișează o figură foarte credibil
pătrunsă
de melancolie. firește, eu îl prefer
pe al
doilea, în mare parte pentru ochii albaștri
în care
găsesc o doză admisă, benignă,
de
nebunie.
unii vor
să vadă cum pămîntul începe
să se
curbeze de la 11 mii de metri,
și asta
poate fi fantastic și de-ajuns
într-o
viață. ieșind lent dintr-un coridor
roșu
închis, inundat cu fum de gheață,
mă așez
pe scaun, privesc puțin deasupra
obiectivului,
și aștept nemișcat să mă
atingă
primele raze de soare, apoi strîng
pumnii
și îi ridic ușor, să intre dramatic în
cadru, apoi
strîng și din ochi cît pot eu de tare.
cînd
banda luminoasă încadrează ochii,
lăsînd
restul feței într-o nuanță încinsă
de abur
pămîntiu, atunci o să cînt și eu
tremurînd
de emoție, că împotriva cerului
vreau să
fiu.
