Știre din Valencia
Fata alerga prin cimitir
spre locul mormîntului gol
abia cumpărat.
Era iute ca vîntul care o
împingea
și aerul din jurul ei era
nemișcat.
Cu lacrimi în ochi, s-a
aruncat în groapă
urlînd să fie acoperită cu
pămînt.
Patru băieți fumați
au început să facă întocmai;
o piatră mică a nimerit-o în
cap
și fata s-a potolit,
încolăcindu-se
în țărîna umedă. Toate astea
s-au întîmplat la periferia
Valenciei
în Spania, după ce iubitul a
părăsit-o.
Voia să plece în America
pentru bani și o mașină
nouă.
Față de Spania, America e o
mașină nouă.
Ea voia să rămînă și să facă
un copil.
Pînă la urmă a apărut
groparul care i-a spus
că nu poate s-o îngroape
fără un certificat de deces
aprobat de guvern.
A ajutat-o să iasă cu o
scară de frînghie
și tot timpul s-a holbat la
picioarele ei.
Plutind ca un mort
Doctorul Guevara mi-a spus că scrisul
mi-a pus capac, că ochii parcă mi s-au dus
în fundul capului de la atîta oboseală. Ar trebui
s-o iau mai ușor numai că nu știu cum. Îmi amintesc
din senin că în tabăra de cercetași am învățat la înot
manevra “mortului plutitor”,
și-mi vine o idee:
Cînd o să am nevoie de odihnă
o să fac chiar asta, doar că pe uscat.
Mă bag în pat, încercînd să chem senzația
de plutire și parcă revăd ultima oară
cînd am făcut-o, la o milă în largul oceanului, est
de Key West, după o partidă de înot ambițios.
Valurile mari îmi tot veneau peste nas,
lăsîndu-mă fără suflare. N-am mai plutit și am început
să înot disperat pînă la mal.
Ațipisem pe nisipul fierbinte, cînd o fată drăguță
s-a oprit și m-a întrebat: “Ești bine?”
“Niciodată n-o să fiu”,
i-am răspuns, și ea s-a dus.
Am întîlnit-o mai tîrziu,
dar nu voia să vorbească
cu blegul pămîntului. Un poet
care o dă în bară
cu replici idioate.
Dacă aveți treabă cu mine
mă găsiți la granița
mexicană
plutind ca un mort.
Durere (2)
Durerea e acum la cîrmă
și de un an încoace o ia în
toate direcțiile.
Să scap de ea, m-ar costa o
avere
pe care nu o am. Poate că o
fată ar ajuta
sau mai multă vodcă, dar mă
îndoiesc, sincer.
Sau o vacanță la tropice,
unde durerea ar clocoti
în neștire, ca vara trecută,
cînd te-ai trezit
într-un bungalou încins,
crezînd că ești o grămadă
de vită sărată pusă la fiert
într-o oală.
Ai vrea să lași totul, să
arunci mănușa, dar nu merge așa
pentru că în afară de tine
nu mai ai nimic.
O idee ar fi să te adoarmă
cu o injecție, ca pe un cîine bătrîn,
ca pe iubita noastră Mary,
un cocker spaniel
mîncat de paralizie. Măcar
ea
e fericită cu timpul care
i-a mai rămas. Ne plimbăm,
mai cade din picioare, eu o
ridic încet
și aștept să pornească iar. Pare
că zîmbește.
Nici eu, nici ea nu vrem să
murim
cînd mai sunt atîtea de
făcut,
atîtea animale de privit pe
furiș,
mîncare din belșug, un pîrîu
în care să ne bălăcim,
deși la un moment dat sper
să-i pot cere lui Dumnezeu
să-mi explice exact rostul
bătăliei de la Verdun,
unde au murit 300,000 de
oameni.
