în autobuz cineva încearcă să te convingă
că numele lui e elvis.
apoi uit că există.
de ce îi fac asta:
nevoia de a-şi zâmbi înţelegător de parcă
în sufragerie
aş îmbrăţişa aerul cu gesturi care ar
speria invitaţii.
(cineva a zis că-i amintesc de o tipă
olga.
a cunoscut-o în rusia cînd era un securist împuţit.
îmi vorbea despre olga şi plângea despre
olga.
o femeie mi-a spus că-l cunoaşte pe
singurul
porumbel alb din cişmigiu.
de ce mi se povestesc astfel de lucruri.)
***
la doi ani am înghiţit o monedă
şi mătuşa a trebuit să-mi bage mâna pe
gât.
la
trei ani am plecat de acasă
m-au găsit peste câteva ore pe un teren
părăsit
ascunsă sub o remorcă.
la patru ani am adormit cu un pui de găină
în braţe şi până dimineaţă
din el rămăsese o pată pe cearşaf.
la şapte ani am aflat că oamenii mor la
fel ca pisicile.
tata mi-a spus că aici a văzut un vierme
în cadavrul
bunicului şi că în fiecare încăpere a
murit cineva.
tot ei au plantat şi copacii.
***
o glumă spune că suntem boli mortale
incurabile
cu transmitere sexuală.
copiii care se nasc cu maladia lobstein
sau osteogeneza imperfecta
trăiesc câteva zeci de minute fiindcă
oasele lor
sunt aţă putredă. nu putem da
uninstall. pentru tumoare
noi suntem cancerul:
structurile microscopice ale lacrimilor
uscate
seamănă cu peisajele apocaliptice. canale
săpate
de-a lungul unui teritoriu care nu mai
susţine viaţa.
unele specii de cârtiţe îşi freacă trupul
cu lacrimi
pentru a se proteja de agresivitatea
celorlalte.
spre deosebire de ele violenţa noastră
dispare
numai atunci când credem că suntem la fel.
