Şi atunci, Tobă l-a plesnit direct peste faţă, el s-a încovoiat sub puterea
loviturii, dar şi-a ridicat capul şi ne-a întors o privire în care învingea
mândria, n-a scos nici un pâs, nici măcar un icnet, a stat să-l pocnească Tobă
şi s-a ţinut pe picioare până când ploaia de pumni şi de picioare s-a înteţit,
iar Tobă nu s-a oprit nici după ce el s-a prăbuşit la pământ. L-a tăvălit prin
iarbă, şi Tomi tot n-a scos un sunet, de parcă îşi înghiţise limba, nu mi-a
cerut ajutorul, n-a schiţat nici un gest şi nu s-a văicărit. Doar după ce Tobă
s-a urcat peste el şi l-a încărcat bine cu pumni, el s-a uitat după mine, şi cu
ochii lui negri şi căutătura aia care nu ştiusem niciodată ce înseamnă, s-a
rugat de mine, ca şi cum ar fi vrut să spună: Eu nu sunt aici pentru că aşa
vreau şi n-am făcut ce-am făcut pentru că aşa mi-a venit mie, ci pentru că
cineva aşa m-a pus să fac şi dacă iau bătaie acum, iau pentru că aşa trebuiau
să fie lucrurile. Am ghicit însă că Tobă îl bătea cu sete nu neapărat pentru că
dăduse drumul la păsări şi-şi bătuse joc de zdroaba noastră, nu numai pentru
banii noştri pierduţi după o zi de stat în soare. Îl lovea pentru toate
mizeriile din lume, pentru alea de care avusese parte, şi pentru alea pe care
şi le închipuia că i s-au întâmplat, îl lovea pentru că el urma să rămână
iarăşi repetent, şi pentru că radicalii se puseseră în calea lui ca o ştachetă
prea înaltă, iar el nu putea să o sară ca să încheie onorabil cursa, pentru că
iarăşi maică-sa avea să şteargă cu el pe jos, pentru că iarăşi urma să vadă
toată strada cum îl tăvăleşte şi-l nenoroceşte cu furtunul de cauciuc, şi, mai
ales, pentru că taică-su era la volan, în cabina lui de tir, făcând
autostrăzile fără capăt, oriunde prin lume, dar nu lângă el când trebuia, nici
să-l scape şi nici măcar să-l bată.
