starea poeziei româneşti

se află aşa:

1. se intră pe rimează.org

2. se apasă F5, pentru un refresh mereu generator de poeme

3. se citeşte / se digeră / se uită poemul

notă: cuvintele rămân aceleaşi.
sensul, nu.

mereu

am vrut să scriu poemul
mare poemul care
să dea instant lovitura (şi fetele frumoase rând pe
rând pe
rând de-a
dura) cu doar trei
strofe scurte două
jocuri isteţe de cuvinte
precupeţe şi
un personaj dispus să-şi pună viaţa
gaj pentru
cele şapte diamante cu vârful tăiat din
grădina unui urs polar
vesel dar
din păcate semi-turbat un

palat cu
adevărat
fermecat de
câteva sute de metri
înălţime mi s-ar cuveni pe deplin după
ce mi-aş recita poemul mare în
mulţime (într-o
sală enormă de nunţi unde aproape
zi de zi se ţin
orgii stropite din belşug cu bere
blondă şi pelin) oare

cât de lin ar trebui să-mi fie
mie somnul pentru
sunetul bun al strofelor tari al
versurilor cu care
în mod sigur aş da masele (şi chiar unele scaune
frumos tapitate) direct
pe spate în stil
mare vreau

să mai ştiu şi
ce fel de mâncare grasă
soioasă extrem de
nesănătoasă trebuie să
mănânc de trei ori pe zi cu lingurile-adânci făcute din scoarţa şi trupul bătrânului tjikko în
timp ce
eu (ca orice
ingrat şi
lipsit de maniere derbedeu) să-i spun nevestii „gagico
porţia asta nu-mi ajunge nici măcar
pe-o măsea nouă de minte
educată zeci (sau poate
chiar sute) de ani grei cu
taxă mare la sorbona fă-mi deci
încă treizeci şi
şapte de mămăligi albe
cu lapte citeşte-mi
cu glas grav cel mai
trist pasaj posibil din antigona după care
încuie bine uşa acoperă
cu pături negre geamurile ascunde
cheile undeva departe în
mările-adânci din sud să nu le găsească nici măcar neamurile şi

înainte să pleci (cine poate spune cât şi cine
poate spune unde?) înainte
să mă laşi ca pe-un grăunte mic
de munte pe
fundul unui sac ros de
prietenii cei mai buni ai unui gânsac
foarte posac înainte

de a rămâne doar printre
caietele mele iubite
îndoite – tot de mine - pe la margini într-un
moment de singurătate proverbială cu
puţine margini înainte

de marea tăcere (necesară
acelui poem ţais care – deşi
nici până acum nu a început să se scrie – încă se mai cere) te rog stinge

încet lumina
focul ţinut cu praf de os (ai mare grijă
să nu iasă fum) şi – numai dacă
poţi dacă ai
fie şi o mică
mică idee – încheie tu frumos
poemul de acum"

când

mă vor tunde cu foarfece
lungi de-un metru late
de jumate când

vor intra cu maşini
nervoase şi-ascuţite în
buclele mele lungi
frumoase (dar foarte năclăite) şi când

în sfârşit îmi vor lua
cu forţa absolut
tot perişorul negru
bogat şi scump de pe capul
meu pe care n-a stat
bine niciun fes
vreodată voi

face un ultim gest de madamă indignată ridicând
degetul mic în aer şi silabisind răzleţ „dragilor eu
am fost sunt şi voi fi mereu
al vostru
trubadur cretz”

să

ne gândim
pe rând cu
maximă seriozitate la
câteva lucruri (de
actualitate
toate) cum ar
fi încălzirea
globală situaţia
tensionată din egipt şi faptul
că unii din
noi încă
visează la mese
calde cu ciorbe bine
smântânite şi
platouri mari ticsite cu aripi
de pui fript să ne

gândim apoi la vreo
două-trei lucruri fără
prea mare importanţă la
setea de apă plată din
aproape fiecare
seară de vară
sărată la viteza
relativ înceată cu care creşte părul
de pe obrazul foarte
neîngrijit al unui
bărbat oarecare (aflat însă
neapărat la
cel puţin a doua însurătoare) şi

acum (da
chiar acum) să
ne gândim doar
la clipa în care poemul
rămâne fără rimă
ritm sau final
bun devenind astfel
un simplu