World War Z

Nu prea mi-a plăcut WWZ, deşi voiam să-mi placă. Sunt genuri de filme la care mă duc cu aşteptări mari, pentru că îmi place genul, şi aici este vorba despre genul cu zombi. Este vorba despre Brad Pitt, care este corespondent al Guvernului, are şi antrenament militar, şi în timp ce familia lui rămîne pe un portavion, el pleacă în mai multe locuri din lume, ca să afle de unde a izbucnit epidemia de zombi, şi cum să o oprească.

Mie mi-a plăcut cartea mult, însă am ştiut de cînd cu anunţul că se face filmul că o să fie mutate cu totul perspectiva şi tonul, ceea ce nu m-a speriat, căci nu sunt om căpos ca mulţi alţii, care pretind că o carte şi posibila adaptare filmică fac parte sau trebuie să facă parte din medii similare, şi că tratamentul adaptării trebuie făcut cît mai cu fidelitate faţă de sursă (deşi cînd se spune asta, conceptul de fidelitate devine din start nul, datorită diferenţei dintre cele două medii). 

Nu m-a descurajat nici faptul că urma să fie film de vară, adică mai pentru mase şi categoric cu acţiune plină de efecte, de fapt nu m-a descurajat mai nimic pînă în punctul în care am aflat că pe ultima sută de metri, producătorii şi scenariştii au început să facă manevre de genul:

„Several of the scenes shot in Budapest, including a large-scale battle with the zombies in Moscow's Red Square, were dropped from the final cut in order to water down the film's political undertones, and steer it towards a more generally friendly summer blockbuster.”

şi

„In March 2013, it was reported that Paramount changed a scene in the film in which the characters speculate that the zombie outbreak originated in mainland China in hopes of landing a distribution deal in the country. However, an executive familiar with upcoming releases in China later told The Wrap in June 2013 that a cut of the film was rejected by Chinese censors.”

şi

„Lindelof, who also reworked Prometheus and co-wrote Star Trek Into Darkness, did not have time to script the new ending and in July 2012, Paramount hired Lindelof's Lost partner, Drew Goddard. Lindelof explained there were inefficiencies in the script in relation to the shooting, which started before the script was finalized thus making the ending "abrupt and incoherent" and was missing a large chunk of footage. Lindelof presented two options to executives, who ultimately choose to shoot 30 to 40 minutes of additional footage to make a coherent ending.”

În fine, căcănării de producţie care în general sugerează peticeală şi necoeziune narativă faţă de produsul final (WWZ pot să spun că nu suferă de o astfel de necoeziune, pe măsura problemelor din producţie, dar dacă eşti mai chiţibuşar, poţi să-ţi dai seama că e lipit într-un mod destul de generic, nimic special care să aducă un plus genului). Şi mai sugerează şi o lipsă de curaj care mă miră, fiindcă filmul e produs şi de firma Plan B a lui Brad Pitt, care printre nişte dude fireşti, a făcut şi piese ca Assassination of Jesse James, Killing Them Softly, Kick-Ass, The Departed, care sunt filme îndrăzneţe şi făcute cu risc (mai ales Jesse James, care este o poezie de film, doar pt oameni cît mai nemediocri), chiar dacă au avut bugete mari. 

Spuneam de dude scoase de această casă de producţie, Plan B Entertainment, şi prin urmare WWZ intră şi el din păcate în categoria dudă, alături de Troia, Eat Pray Love, Charlie şi fabrica de ciocolată, şi aş fi tentat să zic şi Tree of Life, care e impostura metafizică nr.1 în cinema, a sec XX1, pînă acum, iar dacă alţii zic că ultimele filme de Lynch sunt, sau că Into the Void al lui Gaspar Noe este (un film nu tocmai rău, prima oră şi un pic, care apoi mizează pe aceeaşi lălăială, încă o oră jumătate, ceea ce nu-l scuză de la a fi plictisitor, chiar dacă a fost făcut cu miza cutare şi cutare, şi pentru nişa cutare), deci nu sunt acestea, ci Tree of Life se califică drept pretenţiozitatea şi proiectul de vanitate supreme al lui Terence Malick, căruia i s-a dat undă verde de către Plan B, probabil ca să pară neapărat oameni deştepţi, dar uite că uneori poţi să pari om deştept şi dacă vii cu proiecte tip Killing them Softly, simple, scurte, liniare şi eficiente la poveste. Mă simt foarte bine că am făcut această paranteză.

De ce intră WWZ la dudă? Fiindcă nu are grandoare şi emoţie cum trebuie, deşi ni se arată lucruri literalmente grandioase, şi cu care trebuie să rezonăm emoţional, dar nu rezonăm, eu unul n-am rezonat, şi mă consider o bornă destul de valabilă cînd vine vorba de lucruri de care poţi să te apropii într-un film. Aici se vrea a fi grandoare vizuală prin faptul că ni se arată cadre cu metropole fumegînd din cauza epidemiei şi a violenţelor, şi cam atît. În 2013, deja am în creier multe cadre similare, din filmele văzute în trecut, şi parcă nu mă mai impresionează aşa mult, cum m-au impresionat, de exemplu, cadrele alea de cîteva secunde din 28 Days Later, în care vedem Londra pustie, fără fum, fără nimic, doar pustie, cu hîrtii pe jos şi maşini lăsate pe străzi. Acolo am rezonat mai bine, şi bine am rezonat şi redarea post-apocalipsei tăcute din I Am Legend. Şi am rezonat mai bine şi la Oblivion cu Tom Cruise, un film tot din 2013, şi tind să atribui sentimentul de grandoare pe care l-am avut coloanei sonore, care are cumva pasaje pline de crescendouri ambientale amestecate cu electronică, numai bună ca să îţi dea o senzaţie de ochi mari deschişi şi lăcrimaţi în faţa peisajelor acelea frumoase, de planetă pustie, pe care Tom Cruise merge cu o motocicletă specială. În aspectul acesta, al melanjului eficient dintre audio şi vizual, mi-a plăcut şi Transformers 1, şi cred că multe altele.

În WWZ sunt cîţiva tropi nu neapărat convenţionali sau perimaţi (nimic nu e perimat dacă e tratat cum trebuie, pus convingător în context, asta a spus-o aproximativ domnul Eugen Negrici la un colocviu), dar prezentaţi cu repezeală, parcă mă uitam la un copil enervant care suferă de atenţie scurtă şi trece rapid de la o stare la alta, în timp ce tu vrei să-l înveţi ceva, o lecţie, un verb la engleză. Tropul cel mare mare este familia care trebuie protejată, dar traumele suferite nu sunt pe măsură, şi alea care sunt, nu se aplică în veci personajelor centrale; se ajunge din punctul A în B ca într-un joc video setat pe dificultate normală, în care ai şi coechipieri care să te ajute, şi senzaţia asta o cam ai cînd te uiţi pe imdb la ratingul de PG-13 pe care îl are filmul, şi care mie, ca spectator experimentat, îmi spune că nici un copil nu o să moară, şi în 80% din cazuri, niciun părinte, ceea ce denotă un şir de întîmplări cu final foarte previzibil (I Am Legend e tot PG-13, dar acolo e prezent din start fundalul traumei serioase familiale – atenţie, redată nu direct, ci sincopat, în flashbackuri –, deci un plus la material de rezonare). 

Şi mai este tropul filmului horror comercial, lucru care înseamnă că trebuie să aibă ceea ce se cheamă jump-scares, adică cadre cu momente de tăcere punctată de sunete scurte, incidentale, tăiate brusc de o faţă de monstru care zbiară şi sare în prim-plan. În filme tot mai recente, precum Mama, Paranormal Activity (primele 2 părţi mai ales), cam toate filmele found-footage gen Blair Witch (dar nu Blair Witch, ci seria VHS sau filmul cu buget de numai 12 mii de dolari, Evidence din 2012), mi s-a părut că tropul respectiv funcţionează foarte bine, şi eu fiind un om uşor de speriat şi intimidat, am reacţionat ca atare. La WWZ ceva mi s-a părut aiurea în legătură cu acest aspect, şi am observat că nu numai mie, ci şi lui Marian Stoica, cu care am fost la film, şi, de ce să nu precizez, mai tuturor oamenilor din sală. Lucrul aiurea la WWZ a fost că acest trop de jump scare a generat mai multe rîsete decît sperieturi, ceea ce se cataloghează drept eşec, adică echipa care a făcut filmul a vrut să genereze un tip de reacţie la public, şi s-a întîmplat reacţia nepotrivită. Şi aici nu merge scuza „da, dar bine totuşi că s-a generat o reacţie”, nu, îmi dădeam seama dacă în film sunt infuzii subtile de umor, dar nu sunt, şi, mai rău, au apărut acolo unde nu trebuia. Nu pot să spun exact ce a dus la asta, dar cred că se poate intui despre ce vorbesc: e întuneric, e tăcere în sală, şi pe ecran un grup de 3-4 oameni traversează tiptil un hol, căci nu pot merge normal fiindcă la cel mai mic zgomot tresar zombii şi sar la atac, şi mie mi s-a părut că filmul e saturat de momente de genul, saturat la modul nesimţit, şi de-asta devine involuntar amuzant – nu e scenă de interceptare a zombiilor în care protagoniştii umani să nu încerce să se ferească de zgomot, eşuînd totuşi ca într-un scheci tip tom şi jerry, în care tom merge caraghios pe vîrfuri pe lîngă buldogul adormit, şi podeaua tot scîrţîie, şi tom se opreşte, strînge din ochi şi se uită speriat la buldog, să vadă dacă nu s-a trezit, apoi continuă. EXACT aşa e şi în WWZ, şi fazele astea par foarte ţipătoare şi nelalocul lor, ca şi cum în scenariu n-ar fi fost deloc incluse elementele respective, dar s-a gîndit regizorul pe loc, chiar înainte de filmare, că ar adăuga un plus de suspans şi tensiune, aşa că vă rog băieţi, călcaţi pe aceste cioburi de geam, daţi cu piciorul în doza de cola şi scîrţîiţi cît mai mult şi ostentativ uşa de laborator ultraperformant, care în mod normal n-ar trebui să scîrţîie. 

Am mai observat şi un tip de umor straniu, la fel de nelalocul lui, şi se leagă de tropul familial. E o scenă în care Brad Pitt merge tiptil în noapte şi pe ploaie, împreună cu destui soldaţi, într-o misiune crucială, şi la un moment dat îi sună tare telefonul în buzunar (e o staţie mare de fapt), şi era nevasta lui, de peste mări şi ţări. Din cauza asta mor cîţiva soldaţi, le moare şi căpitanul apt şi versat, apoi Brad Pitt scapă cu un avion şi după o vreme o sună pe nevasta lui înapoi, la care ea e numai un zîmbet şi îi spune „Am încercat să te sun”, la care cadrul se mută pe Brad Pitt în avion, şi el închide ochii în timp ce zîmbeşte şi spune „Ştiu, eram ocupat, aveam o treabă.”, şi zîmbetul lui e ceva gen „măi, măi, femeie zgubilitică, ştiu că m-ai sunat, şi au murit o grămadă de oameni din cauza asta, dar asta e viaţa, bine că suntem noi bine şi zîmbim, mă bucur că m-ai sunat.” Foarte ciudat, şi foarte ciudate inserţii de tipul acesta de-a lungul filmului, şi nu e vorba de o ciudăţenie interesantă, surprinzătoare cumva original, e mai mult o ciudăţenie absurdă dar gîndită la repezeală, în faţa căreia spui „de unde pînă unde are loc reacţia asta, sau de unde pînă unde se întîmplă lucrul acesta, fiindcă niciun şir cauzal cît de cît perceptibil în film nu a dus la asta.” E un tip de ciudăţenie pe care am mai întîlnit-o în jocurile Resident Evil, în care cînd şi cînd aveai de rezolvat un puzzle în care trebuia, de exemplu, să găseşti un sul perforat pentru pian într-o temniţă de tortură, iar cu acest sul să descui un automat dintr-un cazinou pentru a căpăta o statuie a unei furnici, iar cu această statuie să activezi o scară secretă către un carusel. Nu e o ciudăţenie tip Haneke sau Herzog, care ar arăta clar că lumea funcţionează haotic, şi că şi cel mai isignifiant gest poate cauza, la un moment dat, ceva total neaşteptat şi distrugător. Nu e astfel, pentru că nu-şi are loc în filmul comercial WWZ, care mizează totuşi pe o rezolvare a lucrurilor ca la Hollywood, adică familia trăieşte în final, şi se mai găseşte şi o soluţie pentru eradicarea plăgii. Mai sunt momente de ciudăţenie similară, unul e cînd speranţa umanităţii, un om de ştiinţă tînăr de la Harvard, se sperie, alunecă pe scara unui avion şi cade pe burtă, împuşcîndu-se cu propriul pistol, şi asta la început de film. Scena a cauzat, la fel, rîsete în sală, şi nu compătimire şi deprimare, pentru că nu a fost investită în ea nicio pre-încărcătură fie şi pseudo-realistă, un semn, ceva, chiar şi pentru un / într-un film de vară. 

Mă bucur cumva că am putut veni cu paragraful de mai sus, fiindcă pot menţiona două filme cam la fel de ciudate văzute recent, şi anume Redemption cu Jason Statham, şi The Call cu Halle Berry, filme nu rele, destul de tensionante, dar… tot aşa, atinse de ciudăţenia asta modică, atipică într-un sens căruia nu-i poţi da sens, ceea ce e frustrant şi atît, niciun fel de izbăvire şi-sau catharsis în frustrarea asta.

Zombii mi s-au părut interesanţi, la cum au fost făcuţi, să sară şi să se caţere unii peste alţii, mai aveau puţin şi căpătau superputeri, ceea ce nu mă deranjează, fiindcă conceptul de zombi deja e foarte implauzibil, aş spune chiar şi filmic, şi simplul fapt că te uiţi la un film de genul denotă că fie ţi-ai lăsat aşteptările de realism anatomic la uşă, fie nu ştii în ce te bagi. Eu ştiu. Oricum, e de apreciat o abordare nouă, chiar dacă rezultatul final e mediocru. Adică dacă tropii şi majoritatea ideilor sunt manevrate greşit, măcar un element să aibă ceva mai ieşit din tipar, iar in WWZ, acest element sunt zombii, care nu sunt făcuţi după tiparul clasic George Romero (deşi în carte sunt, şi sunt bine), nu merg încet şi se împleticesc, dar nici nu aleargă doar rapid, ca în 28 Days Later şi remake-ul la Dawn of the Dead. Din ce am observat, caracteristicile acestor zombi se apropie mai mult de cum ar fi un animal de pradă turbat pe bune, nu doar pus pe vînare, deci cît mai dezumanizat şi regresat cu putinţă – adică ce face un animal de pradă fioros? Ce face o leoaică înfometată, dar mai ales nebună, fizic vorbind? Prinde un puseu extraordinar de viteză în patru labe, apoi sare pe pradă cu totul, sfidînd cumva gravitaţia, ceea ce am văzut şi în cîteva scene din film. Şi nu pot să spun că în universul filmului asta ar fi un impediment care să mă facă să strîmb din nas, fiindcă totuşi nu ni se spune nimic de virusul care cauzează transformarea, deci putem presupune că modifică ţesuturile şi muşchii într-un fel care chiar nu e de înţeles, cu termenii disponibili. Şi accept şi acest mister. Dar voi încheia acest paragraf spunînd că şi zombii, în scenele cu suspans şi mers tiptil pe holuri, în întuneric, au generat rîsete în sala de cinema, prin felul brusc în care se mişcă şi prin sunete, deşi aici n-aş da vina prea mult pe cameramani şi editori, cît pe public, care se animă în general la ciudăţenii pe care nu le înţeleg, şi aici mă refer la biologia de zombi, şi la actorii care i-au interpretat, care probabil au fost instruiţi să fie cît mai expansivi şi isterici în mişcări şi sunete, creînd astfel un pic de umor involuntar. Totuşi dau puţin vina şi pe cameramani şi pe editori.

Apropo de cameramani şi editori, şi de realismul menţionat mai sus – băieţii s-au strofocat să dea filmului o aură de realism prin camera care se mişcă haotic şi cu zoom mare în scenele de acţiune, dar se vede cînd asta e nimic mai mult decît o tehnică fără efect, aşa cum s-a văzut şi în Battle Los Angeles, un film care avea o perspectivă încă universal funcţională – invazia extratereştrilor – dar care a fost foarte repetitiv şi sec pînă la urmă, şi tot aşa, grandios degeaba, fără fond la poveste şi la restul de tehnici, cum ar fi coloana sonoră.

Per total, WWZ e un film care încearcă să redea cît mai realist o situaţie urîtă, destul de implauzibilă, dar nu reuşeşte, din cauza la tot ce am spus mai sus. Şi actorii nu ajută să fie mai bine, nici Brad Pitt nu ajută, şi e grav dacă în film, singurul personaj mai fain apare vreo 2 minute, apoi nu mai apare (un prizonier nebun jucat de David Morse). 

E un film de acţiune OK, mai bun ca altele mai proaste (Transformers 3, After Earth), mai prost ca altele mai bune (după District 9 am tot dreptul să am pretenţii mari cînd vine vorba de film de vară cu efecte, mai ales că District a avut buget de 30 de milioane, şi WWZ de peste 200, oamenii ăştia care fac parte din aceeaşi industrie chiar nu sunt atenţi unii la alţii?), dar e un film în cele din urmă stîngaci, stîngaci aşa cum e omul politic Emil Boc, care îţi pare stîngaci imediat cum îl vezi că apare şi se manifestă în public, care nu pare convingător în gesturile lui vrute fireşti atunci cînd e în public, şi nu te poţi abţine să nu faci remarci ingrate şi inumane ca „e amuzant cum i-a dat taică-său cu oul în cap, dar e totuşi ciudat ceva în postura lui, e ciudat felul în care a stat, corporal vorbind”, sau „e foarte ciudat cum zîmbeşte”, sau „omul ăsta arată foarte ciudat în pălăria aia de haiduc, dirijînd nu ştiu ce orchestră cu tromboane şi făcînd mutre de personaj care încearcă să intre într-un rol care nu-l prinde, fizic, gestual”, genul de remarcă meschină după care te simţi inevitabil prost deoarece ai recunoscut la cineva o slăbiciune pe care o ai şi tu, sau ai avut-o la un moment dat, sau ai tentative s-o ai, altfel n-ai fi făcut-o.

Eu sincer, cu mai multă imersiune m-am ales dintr-un singur episod din antologia found-footage horror VHS 2, de anul ăsta, un episod de 15 minute maxim, parcă, care e despre zombi, însă cine o să se uite, are să vadă cît de eficientă e nararea şi execuţia şi povestioara în sine şi finalul. Şi pe aceeaşi temă mai recomand şi mini-seria britanică In the Flesh, care e foarte cu suflet făcută, şi recomand cartea WWZ, şi n-o să fiu scîrbă snoabă, să spun că nu recomand filmul, fiindcă o discuţie pe marginea alăturării între cele două ar fi oricînd una interesantă, indiferent de calitatea produselor.