Ileana Mălăncioiu - Sora mea de dincolo (1980)

Îmi amintesc adeseori

Îmi amintesc adeseori întocmai

banca de piatră cenuşie

pe care stătea bunicul la poartă

şi pe care mîinile mele

te-au scăpat în copilărie.

Nu îndrăzneam să spun nimănui

trei zile m-am uitat la capul tău

dat de-a dura atunci

şi mi se părea puţin mai turtit

decît al celorlalţi prunci.

Acum cînd nu te mai doare nimic

capul tău de copil mare

pe care părul tuns să crească mai des

n-a mai crescut, dar au crescut ochii

pînă la tîmple şi pînă-au ales

cît au putut ei mai bine drumul,

mă urmăreşte de pe veche bancă

făcută dintr-o piatră de moară.

Doamne, de ce-ai lăsat-o să-mi scape

din braţe a doua oară.

Privesc cum plouă

Privesc cum plouă prin geamul uşor aburit
se fac mii de cercuri în balta de pe şosea
nu se mai opreşte, geme pămîntul de apă
vai, Doamne, cum o plouă pe sora mea
din ploaia asta rece nu mai scapă.

Cum nu mai scapă? îmi spune un glas,
sora ta a scăpat pentru totdeauna
de vremea asta rea şi schimbătoare
nu te mai teme, nu i se-ntîmplă nimic —
dar eu mă rog smerită să fie iarăşi soare.

Ştiţi, ea e puţin mai sensibilă, spun
privind îngrijorată pămîntul cenuşiu
şi urma picăturilor din baltă;
o să răcească şi-acolo, întotdeauna
a răcit mai uşor decît lumea cealaltă.

Din nou acea zi

Din nou acea zi de pe urmă

şi acel salon înfricoşător

în care rudele bolnavilor încă se bucurau

că mortul nu era al lor.

Atunci mi-am amintit întîia oară

cum eu însămi am apărut

cu zîmbetul pe buze în faţa ta

cînd primul mort pe lîngă mine a trecut

fără să-l văd, coborînd cu liftul,

pe cînd eu urcînd mă gîndeam

ce ţi-aş mai putea spune în ziua aceea,

A murit femeia din patul de lîngă geam –

ai început tu, ca să curmi tăcerea lăsată

în acel salon înfricoşător

în care rudele bolnavilor încă se bucurau

că mortul nu era al lor.

Ajunsesem la ea

Ajunsesem la ea, băteam la poartă,
i-am auzit glasul uşor înăbuşit
şi paşii de dincolo de zidul de piatră –
şi-am început să strig că am venit.

Cine eşti, m-a-ntrebat, şi pe cine cauţi
nu mai ştiu când şi unde am fost fericiţi
surorile mele sunt fetele moarte
la treizeci de ani neîmpliniţi

.

Nu-ţi aminteşti de mine, mă rugam,
ţi-am adus anemone şi cartofi copţi
şi-am stat neclintită la capul tău
şapte zile şi şapte nopţi.

Ai murit în braţele mele, vroiam să-i mai spun,
dar nu avea cine mai spune şi nu avea cui
ea-mi deschisese poarta, dar eu tocmai aflasem
că nimeni nu moare în braţele nimănui.

Nu te mai pot vedea

Nu te mai pot vedea aşa cum erai

în gol văd faţa luminoasă şi mîinile tale

trupul din care durerea s-a stins dispărut este

să te mai pot vedea ar fi doar o singură cale.

Acum cînd nu-mi mai apari nici măcar în vis

să te mai pot vedea ar fi o singură cale

şi gîndul meu apucă pe ea nebun;

dar dacă nu este nici calea aceea îmi spun.

btln

binecuvîntată

supărarea puţin jucată

a frăţiorului cu păr mare şi maieu

cînd se înghesuie

alături de mamă şi soră

pe două scaune de dubă

şi el nimereşte lîngă geam

cumva în picioare

cu faţa la interval

şi văzîndu-se aşa

închide cîteva secunde ochii

strînge din buze

şi zice

de fapt mai mult şopteşte

eu n-am cum să stau aşa

mascîndu-şi discret năduful.

şi la mine

doar un surîs se poate vedea

că stau aşezat mai în spate şi îl văd

şi doar un surîs

că am ochelari negri

şi bucuria cea mare din ochi

ea nu mi se vede

de parcă dacă ar vedea-o cineva

s-ar risipi

şi rău mi s-ar face şi mie

dar şi aceluia care m-a surprins.

copil frumos şi cuminte,

ce te-ai mai bucura tu

dacă în goana bărcii pe canal

distrasă ţi-ar fi doar ţie privirea

spre bîtlanul sătul

care, după stingerea treptată

a zgomotului de maşinărie,

cu multă linişte în piept

o să aştepte, acolo sus pe cracă

însingurarea adusă de noapte.