duminică, 21 septembrie 2014

Ileana Mălăncioiu - Sora mea de dincolo (1980)



Îmi amintesc adeseori

Îmi amintesc adeseori întocmai
banca de piatră cenuşie
pe care stătea bunicul la poartă
şi pe care mîinile mele
te-au scăpat în copilărie.

Nu îndrăzneam să spun nimănui
trei zile m-am uitat la capul tău
dat de-a dura atunci
şi mi se părea puţin mai turtit
decît al celorlalţi prunci.

Acum cînd nu te mai doare nimic
capul tău de copil mare
pe care părul tuns să crească mai des
n-a mai crescut, dar au crescut ochii
pînă la tîmple şi pînă-au ales

cît au putut ei mai bine drumul,
mă urmăreşte de pe veche bancă
făcută dintr-o piatră de moară.
Doamne, de ce-ai lăsat-o să-mi scape
din braţe a doua oară.


Privesc cum plouă

Privesc cum plouă prin geamul uşor aburit
se fac mii de cercuri în balta de pe şosea
nu se mai opreşte, geme pămîntul de apă
vai, Doamne, cum o plouă pe sora mea
din ploaia asta rece nu mai scapă.

Cum nu mai scapă? îmi spune un glas,
sora ta a scăpat pentru totdeauna
de vremea asta rea şi schimbătoare
nu te mai teme, nu i se-ntîmplă nimic —
dar eu mă rog smerită să fie iarăşi soare.

Ştiţi, ea e puţin mai sensibilă, spun
privind îngrijorată pămîntul cenuşiu
şi urma picăturilor din baltă;
o să răcească şi-acolo, întotdeauna
a răcit mai uşor decît lumea cealaltă.


Din nou acea zi

Din nou acea zi de pe urmă
şi acel salon înfricoşător
în care rudele bolnavilor încă se bucurau
că mortul nu era al lor.

Atunci mi-am amintit întîia oară
cum eu însămi am apărut
cu zîmbetul pe buze în faţa ta
cînd primul mort pe lîngă mine a trecut

fără să-l văd, coborînd cu liftul,
pe cînd eu urcînd mă gîndeam
ce ţi-aş mai putea spune în ziua aceea,
A murit femeia din patul de lîngă geam –

ai început tu, ca să curmi tăcerea lăsată
în acel salon înfricoşător
în care rudele bolnavilor încă se bucurau
că mortul nu era al lor.


Ajunsesem la ea

Ajunsesem la ea, băteam la poartă,
i-am auzit glasul uşor înăbuşit
şi paşii de dincolo de zidul de piatră –
şi-am început să strig că am venit.

Cine eşti, m-a-ntrebat, şi pe cine cauţi
nu mai ştiu când şi unde am fost fericiţi
surorile mele sunt fetele moarte
la treizeci de ani neîmpliniţi
.
Nu-ţi aminteşti de mine, mă rugam,
ţi-am adus anemone şi cartofi copţi
şi-am stat neclintită la capul tău
şapte zile şi şapte nopţi.

Ai murit în braţele mele, vroiam să-i mai spun,
dar nu avea cine mai spune şi nu avea cui
ea-mi deschisese poarta, dar eu tocmai aflasem
că nimeni nu moare în braţele nimănui.


Nu te mai pot vedea

Nu te mai pot vedea aşa cum erai
în gol văd faţa luminoasă şi mîinile tale
trupul din care durerea s-a stins dispărut este
să te mai pot vedea ar fi doar o singură cale.

Acum cînd nu-mi mai apari nici măcar în vis
să te mai pot vedea ar fi o singură cale
şi gîndul meu apucă pe ea nebun;
dar dacă nu este nici calea aceea îmi spun.

luni, 1 septembrie 2014

btln



binecuvîntată
supărarea puţin jucată
a frăţiorului cu păr mare şi maieu
cînd se înghesuie
alături de mamă şi soră
pe două scaune de dubă
şi el nimereşte lîngă geam
cumva în picioare
cu faţa la interval
şi văzîndu-se aşa
închide cîteva secunde ochii
strînge din buze
şi zice
de fapt mai mult şopteşte
eu n-am cum să stau aşa
mascîndu-şi discret năduful.

şi la mine
doar un surîs se poate vedea
că stau aşezat mai în spate şi îl văd
şi doar un surîs
că am ochelari negri
şi bucuria cea mare din ochi
ea nu mi se vede
de parcă dacă ar vedea-o cineva
s-ar risipi
şi rău mi s-ar face şi mie
dar şi aceluia care m-a surprins.

copil frumos şi cuminte,
ce te-ai mai bucura tu
dacă în goana bărcii pe canal
distrasă ţi-ar fi doar ţie privirea
spre bîtlanul sătul
care, după stingerea treptată
a zgomotului de maşinărie,
cu multă linişte în piept
o să aştepte, acolo sus pe cracă
însingurarea adusă de noapte.