Pe gardul din sus al unei gospodării de machedonți ce părea pustie, și-a făcut pe neașteptate apariția o pisică. Franțujii o văd și, cât ai clipi, au și organizat o mișcare strategică de învăluire, unii pe o parte, alții pe alta. Au închis-o într-un semicerc larg de tiraliori, cari încep să strângă rândurile pe nesimțite, cu precauție. Pisica stă la soare pe gard și se linge, nepăsătoare, fără să bănuiască ce i se pregătește. Și să mai crezi în instinctul dobitoacelor! Un franțuz s-apropie încet de ea, se face că vrea să treacă niznai pe acolo - și dintr-odată o lovește în cap cu un lemn, pe care-l ținuse ascuns. A doborât-o... Câteva clipe stă aplecat asupra ei, meșterind ceva; apoi o ridică de coadă și vine cu ea în triumf spre tabără.
Bulgarii râd.
Ai noștri au urmărit scena, de la distanță, cu mâinile la spate. Au crezut întâi că-i vorba numai de-o petrecere, de un soi de distracție națională a acelora: așa au ei obicei, să omoare mâțe, pentru trecere de vreme.
Dar când au văzut că străinii aprind focul sub o gamelă mare de tablă, pe când alții s-au apucat să jupească mâța și să-i scoată măruntaiele, o nedumerire, ca o bănuială vagă, începe să-i cuprindă.
- Oare ce-or fi având de gând?
Franțujii au ciopârțit acum pisica în bucăți cam de aceeași mărime, pe care le-au aruncat în gamela de pe foc, să fiarbă. Oamenii noștri se uită - și parcă tot nu le vine să creadă... Numai la urmă, când i-au văzut că-și împart fiertura, primind fiecare în câte un castronaș partea lui de carne și de zeamă, și-au întors capul, cu mare greață, scuipând care-ncotro:
- Ai văzut, mă?... Spurcată nație!
- Altminteri, sunt boieri... nu vor să mănânce toți dintr-o oală, că li s-apleacă.
@Humanitas, 2014
duminică, 22 februarie 2015
sâmbătă, 21 februarie 2015
marius ianuş - refuz fularul alb
@2011, Tracus Arte
Deja am murit?
Deja m-am sinucis?
Niciun cititor la ora asta…
Ursul din containăr de pe scribd
îmi e blocat pe toate siteurile
- să poată Securitatea să facă asta? –
sunt deja mort şi îi văd lucrând după mine,
ştergându-mi urmele?
Mai degrabă pentru că am preluat din greşeală
ursul şi mamijuana pe yanush at wordpress
fără să fac embed…
Vă plac aceste prostii băieţi?
Cum e să scrii să nu înnebuneşti?
Ce e poezia?
Am fost atât de trist încât azi
aţi fi putut să mă comemoraţi şi pe mine.
Nu voi putea ierta niciodată.
Nu voi putea uita niciodată.
Am fost atât de trist, Iisuse ajută-mă.
Cum ai intrat în casa vameşului Zaheu
intră şi în viaţa mea.
Cum ai uscat smochinul fără rod, uscă şi minţile
celor care au întins cortul morţii peste mine.
Fata cu fundă roşie
Nebună după Hristos sau doar nebună?
Am întâlnit-o la Biserica Sfântul Nicolae din Schei,
eram noi doi acolo, apoi ne-am încrucişat
de două ori la chioşcuri – eu mi-am luat
o ciocolată Făgăraş, pentru
că ea căuta ceva ieftin –
stixuri de 60 de bani, apoi
am trecut pe lângă ea cu frică,
de parcă era din porţelan şi ar fi putut să se spargă –
am privit-o în oglinda retrovizoare
(o tristeţe bună şi blândă sau o tristeţe amară?)
o fată săracă, o fată cu fundă roşie
pe care ar fi trebuit să-i spun
să n-o mai poarte.
Zveruţa mea
Uneori izbucnesc brusc în plâns
când trece chiar şi numai umbra amintirii tale
pe la mine prin cap…
Când te voi mai revedea?
Când te voi strânge iar în braţe?
Când vei fi iar fetiţa tatii cea cuminte?
Mă vei mai învăţa lucruri neaşteptate
pe care le-ai auzit tu de la colegi?
Să ştii că mă rog Măicuţii Domnului nostru Iisus Hristos
să fim iar împreună.
O derută cumplită
Un moment de o derută cumplită.
Sunt singur într-un oraş plin de ochelari negri şi funduri.
Am început să mă îndoiesc că toate sunt adevărate.
„Probabil cel mai bun oraş din lume”, scrie pe umbrelele verzi în
engleză,
după o reclamă la bere – dar nu e aşa, doar ochelari negri şi funduri
reci,
nicio inimă caldă, nici un strop de iubire adevărată pe străzi…
Am în rucsac un curs de psihologie, care îmi e frică să nu mă
transforme
într-o fiară autosuficientă, de asta tot amân să-l citesc, deşi
mi-a fost dat chiar de Părintele Duhovnic…
Mă prefer ca animal bezmetic…
Doamne, gândurile mele sunt mici şi proaste,
întoarce-mă în Calea Ta, arată-mi o ieşire din bezna asta
dinaintea mea.
Nimic din ce mi-ar aminti de
tine…
Dragă Zvera, eu nu mai suport
nimic din ce îmi aminteşte de tine.
La Borviz am luat multe bidoane cu apă bună
Dar n-am putut să mă apropiu de colacii secuieşti…
Nu ştiu cum aş putea să-ţi explic
cât mă doare că nu pot fi cu tine.
E ca şi cum aş avea o arsură pe suflet.
Eu nu mai am nimic, Zvera,
dacă nu te mai am pe tine…
Sper ca Dumnezeu şi Măicuţa Domnului să ne ajute.
Să te rogi seara Domnului Iisus Hristos.
Răspunde-mi, Nikolaj Velimirović!
Întrebările mele sunt tari ca piatra
şi înţepătoare ca nişte arici…
nu ştiu care o să-mi fie soarta
mi-e frică şi nu ştiu unde o să plec de aici.
Cred în Domnul Isus şi în Calea Sa, dar aş vrea,
dacă se poate, un pic de bine şi aici, pe pământ,
loviturile necuratului le mai duc şi nu prea,
îs ca o frunză zbuciumându-se în urma trenului, în vânt.
Nikolaj Velimirović,
tu eşti mare sfânt al sârbilor,
iar sufletul meu e slav pe jumătate…
De ce sunt atât de fragil în faţa oamenilor?
Cum să fac primul pas în ceea ce va fi mai departe?
Întrebările mele sunt tari ca piatra
şi înţepătoare ca nişte arici…
nu ştiu care o să-mi fie soarta…
Răspunde-mi, Nikolaj Velimirović!
Dă-mi rost, Doamne!
M-a răzbit tristeţea, deznădejdea cumplită…
Beţivul pe care îl ridic de pe iarba îngheţată
şi îl urc într-un taxi
e mai fericit decît mine…
El se duce acasă să fie certat de ai lui.
Eu mă duc acasă ca să plâng.
Doamne, citeşte inima mea şi repară
rândurile ei stricate.
Ridică-mă din deznădejde,
urcă-mă într-un taxi
şi trimite-mă unde să fiu
cu adevărat acasă.
O dacie „Zâmbetul lui Iliescu”
cenuşie
Să fii un bărbat de 35 de ani care a pierdut totul.
Să vrei să cumperi o dacie „Zâmbetul lui Iliescu” cenuşie.
Humorul, cel mai trist pârâu.
Trec peste valea Humorului cu firul ei de apă,
am fost bătut de Dumnezeu pe drept cuvânt, pentru desfrâu…
Obcinele împădurite stau deoparte, oraşul e preşul camioanelor,
iar Humorul e cel mai trist pârâu.
Unde, în ce colţ al acestei lumi, aş putea găsi
ceva care să-mi facă bine, un suflet străveziu?
Pe-aici se trece de la Suceava la Dorna,
iar Humorul e cel mai trist pârâu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)