sergio leone

sergio leone, îţi place să înoţi, mie îmi place mai mult să plutesc.

cînd înot, tot dînd aşa din mîini şi picioare, eu foarte repede obosesc,

corpul şi capul mereu trebuie întoarse aşa încît nu pot să mă uit

cum se cuvine la pădurea de stejari de lîngă mal, sau la depărtările

abisale ale mării şi la plaja de dinapoi, care, după ce mă satur de

plutit, ea e promisiunea pe gratis a căsuţei, şi îmi zice cumva că

picioarele mele de pămîntean firav pot să facă lucruri minunate

acolo, mă rog, mîinile, capul, nu cu picioarele, dar numai dacă vin

înapoi, că dacă nu altfel mor. anxietatea, apăsările de acasă din oraş,

lasă-le pe o creangă alături de tricou, deasupra la ghiozdanul cu

mîncare şi apă, fii răbdător şi pluteşte, cu picioarele călcînd încet apa

tulbure, că eşti în lac, cu mîinile întinse şi mişcate fie ca şerpii adormiţi,

fie ca lopeţile cu care nu trebuie să aduni mare povară, şi cu un ghem

de aer ţinut în coşul pieptului – eu asta consider sincer o mare sursă

de fericire şi realizare, şi cred că fiecare om dacă îl întrebi, tu ce de înoţi?,

puţini or să răspundă că pentru făcutul şi menţinerea condiţiei fizice din

moment ce pentru practica asta banală există piscinele triste şi închise

în care nici ochii nu poţi să-i ţii deschişi cum trebuie din cauza substanţelor

chimice; deci la întrebarea tu de ce înoţi?, omul adevărat o să spună, deşi

mai bine zis e că o să gîndească, o să intuiască într-un colţ mic dar nu

neînsemnat al sufletului şi minţii, pt că uneori e nu imposibil, dar totuşi

greu de articulat sentimentul cutare, chiar dacă e unul foarte cinstit şi

apărut direct din gîndul nefiltrat al cărnii; o să spună deci omul că înot,

adică plutesc, pentru că atunci capăt senzaţia cea mai apropiată de zbor,

şi eu mă simt cel mai bine atunci, şi cred cu tărie că şi restul lumii se

bagă în apă din cauza asta, pentru că timpul petrecut acolo în tihnă,

într-o stare relativă de negreutate, poate să-ţi dea negreşit ceva din

cum poate să fie o pasăre în aer, sau mai multe păsări, un stol negru şi

neopintit de materie solidă, care nu de puţine ori te face să-l urmăreşti

cu privirea din senin, cînd mergi pe stradă şi ridici capul sau cînd scoţi

puţin capul şi mîinile pe geam, ca să arunci nişte firimituri, sau să faci

orice altă treabă care nu prevestea deloc faptul că urma să priveşti cu

melancolie calmă la păsări. şi, la fel ca omul de dinainte, şi eu mă simt

cel mai bine atunci, cînd plutesc, dar mai nou am observat că mă mai

simt bine la un lucru total diferit, şi anume atunci cînd sunt însetat şi

îmi pun suc într-un pahar, sau beau cu poftă chiar din sticlă – şi trebuie

să fie suc, nu apă, prefer fanta galben de portocale, ori şi mai bine santal

sănătos de merişoare la cutie de un litru, pe care din auchan îl iau cu 6

roni şi 28 – şi în timp ce beau şi trag aşa cu mare nesaţ şi cu sucţiune

puternică din lichid, parcă pot să ies din corpul meu şi mă pun cumva

la o distanţă mică de mine, îndeajuns ca să mă văd cum mă comport

fizic, şi să mă înţeleg mai bine în secundele alea de incredibilă detaşare şi

linişte, şi cred că cel mai bun indiciu că îmi place enorm ce se întîmplă,

e că am ochii larg deschişi şi măriţi, cu pleoapele căscate aproape forţat,

lăsînd globii albi şi ce e în mijlocul lor să-mi fie vizibili într-un mod pe care

unii l-ar considera comic, ca la copiii care se prostesc şi vor să se sperie

unii pe alţii ca fantomele, dar la mine totul e pur şi simplu un gest venit

de la sine, o reacţie organică de mulţumire, ca să-i zic aşa, pentru faptul

duios că eu, om plăpînd şi proletar care, ca toţi oamenii, vreau oaze după

oaze de linişte, am reuşit iată, să-mi găsesc un răgaz în care să mă umplu

cu vitalitate de care îmi place mie, care în cazul de faţă vine de la furnicăturile

chimice proprii sucului pe care îl beau. şi e şi ceva artificial în tot ritualul

ăsta, de ce să mint, e ceva de secvenţă de film lent şi pretenţios de artă,

care nu reuşeşte să mascheze cum aş fi vrut copia după iconicul de bandă

desenată cu ritm şi personaje intenţionat nebune, dar ce să fac dacă o viaţă

întreagă m-am uitat numai la filme din astea, şi nu numai filmele, şi lecturile,

şi muzica şi tot m-au făcut să pun un aşa filtru mai de carnaval noir cu buget

redus asupra tuturor interacţiunilor mele cu ceilalţi plus trăirilor interioare

cu mine, trăiri şi interacţiuni despre care ce să zic, să zic că le regret? nu le

regret, atîta doar că mi se pare că relativ târziu m-a interesat să văd cum ar

fi şi alte moduri de a privi lucrurile, deşi poate mă vait ca o femeie şi fac prea

multă dramă din asta, şi ce vreau să zic de fapt e că poate m-am maturizat

cumva diferit de cum s-au aşteptat sau au vrut alţii din jurul meu, şi dacă a

fost aşa, şi în mare a fost, poate uneori am făcut intenţionat devierea de la

traseu, dintr-un sentiment de rebeliune infantilă, pe care şi acum îl am, şi

cumva cred că îl moştenesc în parte de la bunică-meu, el fiind un om foarte

turbulent şi dificil la viaţa lui, dar şi foarte abil să-şi impună şi să-şi facă auzite

în cel mai percutant mod pasiunile vieţii, cum zicea şi updike, dacă îţi aduni

curajul să fii tu însuţi şi să faci ce vrei în viaţă, alţii o să aibe de suferit după

tine, lucru pe care aplicat lui bunică-meu îl admir acum mai mult retroactiv,

săracul fiind mort de o grămadă de vreme, şi tipul ăsta de caracter mă

enerva şi pe mine nu de puţine ori cînd trăia; dar şi dacă e aşa ce, dacă e să

fiu aşa şi eu, înseamnă că trebuie să-mi pară rău de asta, acum la 30 de ani?,

să-mi pară rău că ce, că sunt leneş şi că n-am viaţă interesantă, că găsesc

bucurii naive în ritualul cu băutul sucului cu ochii făcuţi mari, să-mi fie ruşine

de asta? uite că n-o să îmi fie, dar adevărul e că vreau să încerc cît pot să nu

fac nici bravadă de egoist şi să mă bat cu pumnul în piept că stilul meu de

viaţă şi îndeletnicirile mele mă fac pe mine să fiu mai unic sau mai special

decît alţii, că excentricităţile mele, atîtea cîte sunt – căci cu siguranţă sunt,

pentru că eu fiind poet, ar fi anormal să nu am nişte nebunii în cap, deşi

uneori mă gîndesc că poate nu am chiar aşa cum cred eu şi e doar un pretext

să fac iar fac bravadă, şi implicit show şi o anume formă de poezie din bravadă,

că ce excentricităţi reale, vizibile să am? că gay din acela flamboiant nu sunt,

substanţe rele nu consum, militant şi agitator nu sunt, sunt foarte laş şi

submisiv în realitate, la concerturi nu mă duc, nu am obiceiuri care să mă

facă să iau cu împrumut bani de la oameni şi să nu îi mai dau înapoi, de

îmbrăcat mă îmbrac normal, cu tricouri, în fine – deci că prin toate carenţele

mele, reale sau exagerate, aş vrea să-mi justific eu mie un tip de comportament

în lume nu neapărat nociv, distructiv, dar, după cum pot eu să-l intuiesc în mine,

mult mai rău, şi anume previzibil într-un mod pasiv-insidios de care simt că mai

nou mă folosesc totuşi conştient să împart în jur apatie şi o formă de respingere,

o atitudine de lasă-mă în pace că nu am chef, atitudine de care n-are cum să

nu-mi pară rău că am dobîndit-o, că am fost şi eu copil şi încă mai ştiu că viaţa

poate fi şi caldă şi luminoasă, şi nu doar plină de frămîntări negre de om bătut

în cap. am spus mai înainte de bunică-meu, şi acum mi-am mai amintit cîte ceva.

ce om! ţin minte ca odată urma să mă duc la ştrand cu prietenii mei de pe stradă,

băieţi de vară, era una din verile cînd încă eram mic, de generală mică, şi peste

vară stăteam mai mult la bunici, deşi erau la cît, un sfert de oră de mers de unde

stăteam eu la bloc, şi era printre primele dăţi cînd mă duceam cu prietenii la

ştrand, unde se ajungea pe jos pe un drum lung de pădure, cu multe porţiuni de

urcat abrubt dar per total un drum frumos, plin de cărări răcoroase de tip tunel,

înconjurate de pomi de toate felurile şi cu băncuţe de lemn din loc în loc, ca

să poţi sta atunci cînd oboseşti. şi chiar înainte să ies din casă şi să plec – eram

super entuziasmat apropo – a avut loc o fază foarte întunecată, nu traumati

zantă, atenţie, doar cumva şocantă aşa, care zguduie destul de bine firea unui

copil nedeprins încă cum trebuie cu schimbările de comportament ale oamenilor

care au ajuns cu nervii zdruncinaţi din cauza vieţii lungi şi încercate, fază deci

la care am luat parte eu şi cu bunică-meu în principal, şi parcă era şi bunică-mea

lîngă, dar bătălia s-a dat între noi, bărbaţii, şi s-a întîmplat din cauza faptului că

tolba pe care o luam cu mine şi în care îmi puneam mîncare şi apă, nu reuşeam

s-o închid cum trebuie, avea un buton de metal şi o curea care venea îmbinată

acolo pe care n-aveam răbdare, în bucuria plecării, s-o rezolv. era apropo, o

tolbă de piele, nu foarte comodă, că avea curele subţiri de atîrnat pe umăr, şi

semăna mult cu o poşetă, dar altfel drăguţă ea, care mi s-a oferit în pripă de

către bunici, fiind probabil a lor de mai demult, a lui de fapt, fiindcă eu încă nu

eram deprins cu îndeletniciri mai tehnice cum ar fi să mă interesez de ce lucruri

mi-ar trebui pentru o drumeţie cu prietenii, lucrurile astea le lăsam pentru alţii

ca să le descurce, şi ca să fiu sincer şi acum fac asta, singura scuză jalnică, dar

ce să fac? pe care aş avea-o e că sunt poet. şi am decis în entuziasmul şi graba

mea, să las tolba cu încuietoarea cu buton de metal neîncuiată şi s-o atîrn doar

pe umăr, că urma s-o ţin eu închisă cu mîna tot drumul, lucru care l-a enervat

spontan şi îngrozitor pe bunică-meu, care probabil voia să să mă descurc la

toate şi s-a crizat cînd a văzut că nu pot să fac nici atîta lucru şi că în loc să fac

ceva bine şi temeinic, adopt căi defetiste, improvizînd nimicuri, şi dintr-o dată

a tunat ca un samurai dîrz în faţa ruşinii etalate de vlăstarul mai molatec, a

tunat tare stai, închide-o tu singur acuma, încruntîndu-se oribil în acelaşi timp,

arătînd cu degetul fix spre tolbă şi reducîndu-ne astfel la tăcere şi pe mine şi

pe bunică-mea, punîndu-ne pe toţi, inclusiv pe el, într-o bulă din aceea nereală

fizic, dar reală metaforic, făcută din multă tensiune şi spectre ale unor viitoare

represalii fizice, sau hai nu fizice, dar în orice caz, mai cu ton şi mai ridicat şi

cu înjurături, de care el nu se sfia, că aşa m-am speriat în momentul acela şi

aşa m-am blocat, fix aşa cum se blocau victimele criminalului nebun din no

country for old men, care la început îi făcea cu vorbe fără niciun gest violent,

îi punea să aleagă cap sau pajură înainte să dea cu banul fatal, şi reuşea să-i

ţină într-o expectativă atît de ruptă tonal de orice conversaţie de complezenţă

ar fi avut cu cîteva secunde înainte, că oricît încercau ei să se scoată şi să

revină la normalitate, tot nu reuşeau şi pînă la urmă erau nevoiţi să aleagă

cap sau pajură. a fost cred că printre cele cîteva prime faze din copilărie care

m-au scos din trăirile ca de basm ale trăirilor obişnuite de atunci, şi mi-au

deschis o crăpătură, că fereastră e prea nepercutant zis, către un tip de

existenţă mai predispus frînturilor, mai saturat de opinteli apărute în cale

fără motiv, care făceau contrast clar cu monotonia dulce, lină, previzibilă,

fără şocuri şi traume, care e de dorit să fie cunoscută de către fiecare copil,

dacă nu vrea să ajungă rău. mai tîrziu am mai avut o fază similară, deşi fără

ţipetele şi înjurăturile nimănui, dar tot aşa, distrugătoare de atmosfere

idilice, şi a avut loc cînd m-am dus cu nişte colegi pe un deal din apropierea

blocurilor unde stau, şi eu aveam o misiune de la altă bunică, care stătea

la bloc, şi la care stăteam în perioada şcolii, să culeg cimbrişor pentru ceai,

şi cînd am ajuns sus pe deal eu m-am culcat şi tăvălit puţin melancolic,

intenţionat livresc aş putea spune, în iarbă, moment în care, de la prafuri

şi polenuri cred, mi s-au declanşat nişte reacţii alergice şi am intrat într-o

stare de letargie foarte incomodă, pt că nu era doar moleşeală, ci şi

începuseră să mă mănînce ochii şi faţa, care mi s-au umflat, nu grotesc,

dar vizibil. pe lîngă asta, colegii au început să rîdă între ei şi au decis să se

ducă în altă parte, pe alt deal, şi rîzînd, s-au îndepărtat de mine, vociferînd

că ha ha, n-o să ai ceai mîine, plus alte răutăţi. eu am mai stat puţin întins

pe iarbă, şi într-adevăr, realitatea era că nu prea era cimbrişor pe dealul

acela, numit mărul dulce la noi în codlea, aşa că ce am hotărît, să mă duc

pe nişte drumuri de pădure, pînă la casa bunicilor de care am zis mai

înainte, şi am ajuns într-un final acolo – pe aceeaşi bucată de drum care

ducea spre ştrand apropo, doar că înapoi – într-un hal jalnic, văicărindu

mă eu celeilalte bunici că uite, nu am găsit ceai şi că m-am şi umflat la

faţă din cauza tăvălitului prin iarbă. am plecat desigur înapoi cu nişte

ceai primit de la bunica de la casă, şi cînd îmi amintesc de asta acum,

parcă mă ia aşa o tristeţe şi o sfîrşeală şi mai că-mi vine să plîng, nu

neapărat din cauza că s-au dus bunicii de la casă, că toată lumea se duce,

mai ales bătrînii, dar tot scenariul ăla cu mine, punct minuscul de praf

prost şi naiv aruncat în gura universului neiertător îmi urcă o anume

emoţie cu umbră de regret în gît, făcîndu-mă să întreb dacă nu cumva

toate eşecurile astea pe care le-am păţit, şi mici, şi mari, şi cînd eram

mic, şi mai tîrziu, mă fac să mă înduioşez şi să găsesc acum refugiu fetal

şi alinare în nişte ipostaze destul de cretine, cum e cea cu băutul sucului

cu ochii mari, mă fac pe mine să mă uit la mine cu o dragoste ale cărei

energii aş putea probabil să le îndrept mai cu folos în alte părţi şi spre

alţi oameni, în loc să-mi plîng eu acum de milă, că asta e pînă la urmă,

e plîngere de milă, şi pentru ce, pentru o fire şi un tip de sensibilitate

pe care le-am avut acum peste 20 de ani? dar chiar nu văd că mă învîrt

într-o buclă mentală întreţinută obsesiv de mine, din care n-am cum să

scap dacă nu fac puţin efort să mă detaşez, să ies din mintea mea, cum

ar fi şi normal? şi nu doar normal, ci şi sănătos ar fi. bunică-meu m-a

mirosit el de la bun început că vitalitatea nu e cum trebuie în mine, şi

de exemplu, eu cînd veneam de la liceu şi mă duceam la ei, că liceul

dădea fix în strada lor, şi, cu vitalitatea mea greşită aşa cum era, sau cu

germenii mocniţi ai unei depresii aiurea? mă puneam să dorm şi cîte 6-7

ore ziua, de la ora două, şi pînă seara, cînd mă trezeam nu bine, ci greu,

cu senzaţie neplăcută de abia trezeală dintr-un somn greu, cu nisip în

ochi şi cu membrele anchilozate, cu nasu în pernă şi cu mîinile strîngînd

trist un odor inexistent sub pernă, într-o poziţie de om supărat parcă pe

destin, sau dacă nu supărat, atunci sigur resemnat şi chircit faţă de toate

întîmplările trecute şi viitoare; şi uneori bunică-meu mai intra peste

somnul meu în cameră şi declara tare, gata, ce dormi atata, hai că ai

teme de făcut, fă ceva, nu mai dormi, şi îmi aprindea lumina în camera

întunecată, şi pe urmă pleca în treaba lui, eu de cele mai multe ori

continuînd, fireşte, să dorm somnul ăla greu de inimă pietroasă,

alimentînd deci mai departe părerea lui cum că nu eram tocmai ok.

mă întreb dacă nu seamănă asta cu o fază pe care o am acum, de fapt

o am de multă vreme, şi anume că în fiecare noapte caut să am un somn

lung şi liniştit, anormal de lung însă, minim 9-10 ore, dacă e 10 ore e per

fect, dacă e 9, e ok, dar dacă mă uit la ceas în noapte, şi calculînd compulsiv

văd că mai a rămas sub 9 ore, mă frustrez şi intru într-o stare neplăcută,

şi normal că a doua zi mă trezesc prost, trezit de alarmă şi şi mai frustrat.

şi mă întreb dacă dorinţa mea pentru un somn cît mai lung, cît mai liniştit

şi cît mai pe întuneric – că şi acum am un fel de jaluzea specială de plastic

gros pe exteriorul geamului, care face total întuneric cînd o las de tot jos –

mă întreb dacă prin asta nu vreau în subconştient cumva să mă pregătesc

eu de moarte, deşi dacă mă întrebi acum dacă sunt pregătit să mor şi dacă

mi-e frică de moarte, o să răspund instant şi cu frica mascată de lăcomia

şi disperarea leneşului pe cale de a fi abandonat, că nu, nu sunt pregătit,

şi că da, mi-e frică de mor, pentru că eu mai vreau să fac atîtea lucruri, să

mănînc cutare şi cutare mîncări, să mă joc jocuri, să văd filme, să scriu

poezii, să mai cunosc sufletul oamenilor atît cît poate şi vrea sufletul meu

etc, deci eu, resemnat în subconştient cu vitalitatea mea slabă, m-am hotărît,

tot în subconştient, să caut somnul din ce în ce mai lung, tot mai lung, pînă

cînd la un moment dat o să se lege o zi întreagă de somn cu altă zi întreagă

de somn, şi încet încet or să mi se stopeze toate funcţiile vitale, şi o să capăt

ceea ce mi-a fost dat, şi anume o moarte lentă şi nedureroasă, pentru un om

trist şi inactiv. eu acum, cum am şi zis, am învăţat sau mi-am amintit să am

un respect mai mult pentru bunică-meu şi ce a fost el, şi fuck, nu vreau să

dau nimic înapoi şi să zic că dacă n-ar fi fost aşa, ar fi fost altcumva, că

atîta lucru ştiu şi eu despre cum să nu încerci să retrăieşti fizic trecutul,

oricît ai simţi că vrei, şi deci îmi place să mi-l amintesc ca pe un samurai

cu caracter dificil atunci cînd se simţea călcat pe sabie, dar şi incredibil

de frumos la suflet atunci cînd se găsea în ambianţe plăcute lui. mă bucur

nespus, deşi parcă prea rar mă gîndesc la asta, că poate datorită interacţiu

nilor ăstora cu el mai ales, pe lîngă alţii, am ajuns eu o fire deşi etern

inadaptată, totuşi introspectivă, totuşi înclinată către tot felul de analize,

înclinată spre poezia cea frumoasă în cele din urmă, mă bucur că iată, eu

vin de la muncă seara la ora 10 şi ceva, aproape 11, şi pot să mă uit la un

perete de bloc, şi pe perete să văd umbra la o plantă – plantă căreia pot

să-i spun că e şi araucaria dacă vreau, chiar dacă în realitate e o janghină

de arbust ofilit, dar eu vreau araucaria – umbră  care mi se pare mai

specială decît celelalte umbre din jur, din cauză că seamănă cu o pasăre,

un cocoş înfoiat, sau un păun negru, dar mai degrabă cocoş. şi lucrul ăsta

mă binedispune foarte mult chiar înainte să intru în scara mea. şi eu cred,

şi mai toată lumea din familie zice asta, că de la el am prins lucrul ăsta cu

poezia, că el era abonat la o grămadă de reviste culturale, şi citea mult, şi

compunea şi el cît putea, cum putea, cu rime de obicei şi cu mult context

politic; odată a compus o scrisoare foarte literară şi turbulentă, adresată

vecinului său de lîngă, chiar de lîngă, adică casa fix de lîngă, pt că acela

i-ar fi adus o injurie verbală cînd erau pe cîmp, şi el simţindu-se rănit şi cu

sufletul făcut ţăndări, a compus o scrisoare direct din inima lui, şi dacă asta

nu e poezie, nu ştiu ce e. ce-mi pare realmente rău, şi uneori şi sufăr pe

dinăuntru, e că n-a mai trăit să mă vadă şi pe mine la facultate, să mă

vadă că am scos şi eu nişte cărţi, şi mă jur că tot mai des mă gîndesc acum,

chiar acum, ieri, azi, mîine, la cît de mult mi-ar fi plăcut să-l iau, din toate

rudele mele, doar pe el cu mine pe la toate evenimentele unde se citesc

azi poezii, unde se lansează cărţi, că mă gîndesc că tare i-ar fi plăcut, deşi

nu ştiu cît de mult ar fi fost receptiv la toate formele de poezie pe care

tinerii le scriu azi, probabil că multe i-ar fi trecut peste cap, dar poate că

s-ar fi bucurat că e acolo cu mine şi că eu l-am invitat, eu, nepotu-său,

din toată nevitalitatea mea şi din tot somnul meu al morţii, am reuşit iată

să-mi fac nişte caracter de om nu neapărat super citit şi realizat în viaţă,

dar totuşi interesat şi animat de ceva ce-l interesează pe el, şi să mergem

amîndoi să ne rîdem, sau să ne întristăm sau să nu înţelegem nimic din

ce se recită acolo, dar s-o facem împreună, că aşa e frumos şi ne bucură

pe amîndoi. acum dacă aş putea să-l revăd cumva, prin magie sau prin

dumnezeu, ca să închei poetic aş face cumva o parafrază la un cîntec

drag mie, şi chiar dacă nu e total cuvîntarea mea, eu tot vreau s-o spun,

pentru că dacă nu spun simt că mi se balonează mintea în cap, dacă ar fi

deci să-l văd iar i-aş zice că pot să-ţi zic sigur că dragostea mea pentru

tine va fi încă puternică, va fi acolo sus, numai după ce băieţii de vară

departe se vor fi dus.

O noapte sau o dimineaţă oarecare

Povestea îmi era cunoscută, ştiam că eu am scris-o, dar numele de pe hârtie nu eram eu. Era un simbol, un nume. Îmi era străin. Şi atunci am realizat că, şi dacă aş fi avut succes cu scrisul, n-ar fi însemnat nimic pentru mine, pentru că nu m-aş fi putut identifica vreodată cu acel nume. Ar fi fost ca un fum. Aşa că n-am mai scris. Oricum nu eram niciodată sigur dacă povestirile pe care le aveam în sertar mai erau ale mele peste câteva zile, deşi îmi aminteam că le-am bătut la maşină. Îmi lipsea întotdeauna dovada. Simţeam golul dintre a face şi a fi făcut. Ce-i făcut e mort şi nu există nicio dovadă, pentru că nu mai e o acţiune. Numai acţiunile sunt importante. Iar toate bucăţile de hârtie erau rămăşiţe ale acţiunilor făcute, terminate şi de nevăzut în prezent. Dovada facerii era încheiată şi sfârşită. Nu mai rămânea decât în amintire, iar eu nu am încredere în memoria mea. Puteam dovedi într-adevăr că am scris acele povestiri? Nu. Poate vreun autor să dovedească? Şi prin dovadă înţeleg acţiune. Nu. Nu cu adevărat. Cu excepţia cazului când cineva stă în cameră în timp ce culegi textul, şi atunci poate că o faci din memorie. Iar odată lucrul sfârşit, nu există nicio dovadă, doar amintirea. Şi atunci am început să găsesc lacune peste tot. M-am îndoit că am fost însurat, că am avut un copil sau că am avut vreodată vreun serviciu. M-am îndoit că m-am născut în Ilinois, că am avut un tată beţiv şi o mamă brutală. N-am putut dovedi nimic. O, desigur, oamenii ar putea spune: "Eşti aşa şi pe dincolo", dar asta n-ar însemna nimic.

Ray Bradbury - Omul ilustrat @ed. Paladin, 2016

warcraft3D

în iunie m-am dus la arad să citesc poezii scrise de mine, și drumul spre vest

a fost frumos, pentru mine e o încîntare deosebită să pot să mă uit din tren

la dealurile poleite cu lumina aurie a soarelui de seară tîrzie, vara. am luat cele

patru zile ca pe un concediu chill, drăguț, în care mult timp am stat lungit, am

mîncat la terasă de toate și am dormit, simțind foarte puțin din disconfortul

fizic suportabil el, dar totuși disfonfort, care mă ia vara, și nu mă lasă decît tîrziu,

cînd vine iarna, sau hai octombrie cel ploios și cu cerul plin de nori negri care mie

îmi plac atît de mult. notez o întîmplare cu tensiune care a avut loc chiar la 12

jumate noaptea, cînd eu și cu andrei dosa poetul ungur trebuia să luăm trenul

înapoi spre casă: am ieșit relativ tîrziu de la filmul warcraft 3d, care ne-a plăcut

la amîndoi, deși ultimile zece minute nu le-am văzut, și deci am ieșit din mallul

acela mare din arad, ca să alergăm spre gară, și odată ajunși acolo ne-am confruntat

cu faptul că gara din arad e făcută prost, în sensul că nu sunt pasaje subterane sau

pe deasupra, puse frumos în mijloc, ca să fie ușor să ajungi la tren, ci e doar unul

pus în dreapta, un fel de turn cu multe scări înguste și în spirală, ca să-ți vină mai

greu să urci cu bagajele multe pe care le ai în spinare. în graba noastră noi a ratat

acest pasaj și am luat-o la stînga, unde peronul se ducea gol și neted, la infinit, și

unde ar fi trebuit să fi fost măcar niște deschizături în gardul de lîngă șină, cu niște

podețe pe deasupra, cum a fost cînd am venit, acum nu mai erau, încît am intrat

într-o stare de disperare, pt că eu aveam 2 ghiozdane grele plus o pungă cu ce nu

mi-a încăput în ele, eram și în șlapi, și cînd i-am zis precipitat lui andrei să sărim

peste gardurile acelea de fier, spre trenul pe care îl vedeam, dar de care ne separau

două astfel de garduri păcătoase de fier, deloc scunde, el a încercat, cu ditamai

rucsacul în spate, și disperarea mea a crescut și mai mult în mom cînd l-am văzut

că nu poate să treacă peste, căci dacă el, ditamai omul înalt cu musculatura lucrată

bine, nu putea să sară gardul, eu în niciun caz n-aș fi putut cu trupul meu flasc

și nesănătos. atunci el a avut prezența de spirit s-o ia la fugă înapoi, spre pasajul

acela turn bizar din dreapta, și m-am luat și eu după el, care deja începusem

văicărelile, și din 2 în 2 metri strigam, andrei unde te duci, stai că nu mai pot.

am văzut s-a oprit puțin să întrebe ceva pe 2 tipi care stăteau lîngă ușa gării,

și mai tîrziu mi-a spus că le-ar fi crăpat țeasta pt că nu ne-au spus din prima pe

unde trebuie s-o luăm, dar nu a mai avut timp și pentru asta. pe urmă el s-a

urcat în turn, și cînd am ajuns și eu în turn și am văzut ce scări împuțite și înguste

sunt, am devenit și mai disperat, și am început să scot răgete ca de femeie

isterică, andrei unde ești, la care săracul, în toată alergătura aceea cumplită,

își mai găsea totuși suflul și buna cuviință de camarad, să îmi răspundă, aici

sunt, hai, și eu măcar așa puteam să aud  de unde vine vocea și să mă iau cum

pot după ea, pentru că să privesc înainte, în momentul acela, nu mai puteam,

avînd privirea și umerii trași în pămînt de greutatea combinată a bagajelor și a

urcușului, dar și a mersului aiurea din cauza șlapilor, care la un sprint mai serios

puteau să-mi sară din picioare. în fine, am urcat scările, am ajuns pe drum drept

și apoi am văzut că se coboară alte scări spre unde era staționat trenul, și parcă

atunci mi-a revenit speranța la loc, și mi-a venit de tot cînd chiar am ajuns la ușa

trenului, de unde domnul cu șapcă și uniformă ne-a zis să urcăm în vagonul de

cușetă, și aici deja eram fericit, deși curgeau apele pe mine, și cînd am dat banii

pt compartiment, parcă voiam cumva să-i arăt chinul prin care am trecut și

șefului de vagon, așa că am căutat să respir și mai cu zgomot în preajma lui,

și nu era ca și cum așteptam reducere de bani sau tipul ăsta corupt de avantaje,

ci doar o reacție paternă cred, ceva de genul: of, hai că ați ajuns, băieți, acum vă

puteți odihni cum trebuie, dar nu ni s-a zis așa ceva, dar nu m-am supărat. eu din

această întîmplare care așa, din afară, poate părea penibilă și de rîs, banală chiar,

eu am  scos mai articulat într-un fel ceea ce știam deja, și anume că oricît vreau eu

să fac jocul tipului relaxat, adaptabil celor mai multe situații sociale, pe care nu îl

ating micile piedici cauzale sau spontane ale vieții, iată că de fapt eu sunt un om

predispus la blocări dintre cele mai nepotrivite, mai josnice, care imediat se

stresează și face dramă cînd nu îi iese cum trebuie, și cel mai urît e că felul în

care reacționez, de multe ori amplifică însutit starea asta și la cei din jur, așa că

ajung să mă întreb deci cîtă valoare reală mai poate să aibă faptul că eu mă uit

pe geam din tren și mă bucur de dealuri și cîmpii peste care bate frumos soarele

serii, cum am spus la începutul acestei povestiri, cînd uite, o importantă parte

din ceea ce sunt, sau pot fi eu, ca rotiță productivă nu numai material, dar și

sufletește, pentru alții, în societate și în particular, e în stare să dea toate

sentimentele și peisajele acestea bune la o parte, lăsînd loc unei surescitări care

pe mine mă face să înțeleg că dacă, doamne ferește, s-ar întîmpla cutremure sau

războaie urîte, eu aș ajunge să o vînd mama ca să scap de cataclism, ce să mai zic

de andrei dosa care nu mi-e rudă și e și ungur. ce îmi mai dă totuși speranță e că

stările astea, ele nu au loc chiar mereu, și într-adevăr, mai pot să găsesc clipe liniștite

în care, fără să uit complet de sîngele negru care e în mine și care, ca la bipolarii

cei mai răi, poate să mă schimbe instant într-un bloc urît de carne de care e mai

bine să nu te apropii dacă vrei să nu ți se strice ziua, mai sunt deci clipe în care

viziunea mea asupra vieții poate funcționa numai pe modul primire, adică stau

chill și nici măcar nu înregistrez, ci doar stau așa, ca o baliză pe mare, dintr-o

stațiune mai cum e jupiter, adică mai jerpelită dar nu total abandonată, și baliza

de ce e pusă acolo, baliza e pusă ca să-ți indice ceva pasiv, o informație cunoscută

general, dar nu să-ți bage pe gît, și tu dacă vrei iei aminte de baliză și nu te duci

mai departe, dar dacă nu vrei, ignori și  treci mai departe, și de cele mai multe

ori nici nu te îneci, pentru că poți oricînd să te pui să faci pluta pe spate ca

meseriașii. și, pe lîngă faptul că, cred eu, ajung să învăț tot mai bine, și dacă

nu tot timpul bine, măcar mai cu sîrg, să mă caut, să umblu cu acribie la

scripeții și curele care mă fac pe mine să fiu vlad drăgoi și nu altcineva, pe

lîngă asta mai e un lucru care îmi dă speranță și lumină frumoasă, și o face

și mai intens ca faza asta descrisă înainte, care e o simplă convenție în ceea ce

mă privește, și o să explic lucrul așa: am citit tot acum, în iunie, doar că la

sfîrșit, după data de 22, un roman grafic superb, scris de paul dini, the dark

night, a true batman story, care nu e cu batman cum sunt restul povestirilor

cu batman, adică narațiune cu batman versus dușmanii, ci e despre cum

scenaristul de benzi desenate paul dini, care a lucrat la seria animată din 93,

apoi la multe alte lucruri bine făcute în industrie, a fost atacat într-o noapte,

după o întîlnire ratată, de doi bandiți negri, și pe urmă i-a trebuit multă vreme

ca să se recupereze fizic și psihic, pentru că atacul a fost foarte violent și pe lîngă

partea stîngă a feței, unde i s-au făcut literalmente praf niște oase, a rămas cu

moralul la pămînt în privința multor lucruri, gen încredere de sine, încredere în

ceilalți, intrînd într-o stare combinată de scîrbă continuă și chircire vizavi de

el și restul lumii. și romanul grafic e despre această grea recuperare, de-a lungul

căreia apar închipuite și personaje din batman, dușmani în mare, care reprezintă

lucruri și fobii cu care scenaristul se confruntă la nivel mental. și la sfîrșitul

romanului are loc un dialog cu bule între el și răul de joker, care îi spune:

dar dacă ai fi cedat? dacă ai fi ajuns ca mine, să împarți și tu în jur niște nebunie?

atunci ai fi fost și tu ceva mai interesant!, la care paul dini își duce degetul

contemplativ la gură, se uită în jos și spune, mda, din cînd în cînd poate fi

amuzant te pui în mintea unui nihilist nebun, cum ești tu, care efectiv îi

stimulezi pe artiști, pe scenariști și actori, îi faci să se ducă în cele mai

întunecate locuri ale minții lor, la care jokerul răspunde mîndru, arogant,

că păi da, mereu am fost o muză pentru cei care au avut suficient curaj să

vadă lumea prin ochii mei, la care paul dini zice replica cheie: da, dar dacă

treci dincolo de ficțiune, dacă te folosești de mînie și cruzime pentru a te

putea simți puternic, asta n-o să facă din tine decît o persoană mereu

pierdută și cum nu s-a mai văzut de tristă. și aici m-am regăsit și eu mult,

pt că destulă vreme cred că așa am fost, am fost mereu omul care a căutat

conflictul, și pe stradă, și la locul de muncă, și mai ales la mine în cap, după

confruntările pe care, în viață, le avem în fiecare zi cu toții, cu tot felul de

oameni și situații, și tot timpul am căutat, cu bună știință, să dau un ton de

răzbunare, de pulsiune violent atacantă și nimicitoare făcută glonț spre figura

interlocutorului, și nici nu mai știu care e punctul de pornire a firii ăsteia pe

care am tot avut-o, și pe care încă simt că o mai am; copilăria am avut-o ok,

micile traume și epifanii forțate uite că nu m-au făcut bătut în cap, porno

cu lesbiene lîngă piscină văzut la 5-6 ani pe casetă, fix după ce s-a terminat

un polițist cu explozie întîrziată 3 nu m-a dus în situația de a viola și tăia

femei, părinți înțelegători am avut, poate că sensibilitatea mea de poet

exagerează lucrurile, dar asta îmi prilejuiește accesul și în multe locuri

foarte bune pentru mine, pe care jur că le dau toată inima și la alți oameni

la care țin. dar da, am avut faze în care la orice pas căutam și prelucram,

măcinînd pînă la scîntei pietrele sufletului, situații de tot felul, majoritatea

mărunte, din care eu cumva credeam că ies lezat, situații în care voiam să

revin ca un personaj rus tînăr și agitat din scrierile mai vechi și să arăt,

total incoerent și cu tremur în glas și în piept, mai mult de dragul

performance-ului care, fiind livrat într-o manieră așa precipitată,

descalifica de la bun început întregul act, să arăt deci că dreptatea e

numai de partea mea și că ea trebuie dovedită cît mai zgomotos și cît

mai cu daune cu putință, fără să acord adversarului șansa de a mai

răspunde. o faptă foarte recentă vizavi de atitudinea asta a fost că

eram la casă, la librărie, și a venit o mamă cu fetița ei, au achitat cărțile,

și mama a văzut ultima carte a polițistului godină, și a zis că of, alte cărți

nu v-ați găsit și voi să vindeți, sigur aveți cărți mai bune, eu nu știu cine

cumpără așa ceva. și eu imediat m-am montat agresiv pe ideea că femeia

n-are ce face și că s-a trezit să facă gură din nimic, și că trebuie deci s-o

combat arogant și dacă se poate, și cu niște injurii băgate așa, sub centură,

și am început prin a o întreba, cu voce joasă și gravă, ca michael madsen

în reservoir dogs, îl cunoașteți pe autor? la care ea a zis nu, și eu i-am zis

cu o licărire de adevăr suprem pe sub gene vulpești, păi atunci e ceva

personal doamnă, moment în care s-a făcut un declic în mine, parcă

sufletul mi s-a făcut albastru și de unde era el de obicei, în coșul

pieptului, mi-a căzut jos, spre intestine, și m-am dat seama atunci că

greșesc, că măi, ăsta nu sunt eu, nimicul pornit de ea e unul benign, al

meu e deja cancerigen, pentru că femeia a continuat pe un ton moderat,

spunînd că ea e profesoară, și că totuși sunt titluri mai bune, și chiar atîta

avea ea de zis, nu voia deloc să dea în mine sau în librărie, nici în autor, nici

în nimeni, și eu am înțeles asta cumva atunci și am renunțat pe loc la tonul

de superior, și am explicat așa cumva că da, aveți dreptate, dar trebuie să

vindem și noi titlurile mai populare, că e o chestiune de profit pînă la

urmă. în fine, femeia a plecat și eu am rămas cu un gust de lacrimi în gît,

gîndindu-mă că degeaba mi-a trebuit să aprind conflictul, că am pierdut

timpul cu asta, că de fapt totul merge dezamorsat din start, foarte simplu

și cu minim tumult pentru inima sensibilă. și acum nu zic că vreau să mă

călugăresc sau că mă dezic de ce am fost și ce am făcut, zic doar că cred

tot mai mult că rezolvarea mea personală pt suflet, pentru un stil de viață

mai calm în interior, mai cumpătat în viața asta pe care mai îmi este dat

s-o duc normal și nu ca în filmele care îmi plac mie, constă, culmea, nu în

a renunța să mai caut să disec conflictul venit din mine sau din afară,

pentru că ăsta mi-e caracterul pînă la urmă, și n-ai cum să fii ceea ce nu

ești, ci în acceptarea realizării absolut înspăimîntătoare că după ce aș ieși

învingător din așa-zisa bătaie cu dușmanii, după o viață lungă de om mare

în care numai eu am ales să fiu sclavul scrîșnirilor din dinți și al privirilor

încruntate, tot ce ar urma ar fi un gol continuu în spirit, care m-ar face să

mă simt ca într-o țară străină, necunoscînd limba, fără bani, fără telefon,

și fără să am încrederea să mă apropii senin de cineva ca să cer ajutor cumva,

primordial, prin semne, uman oricum, din motivul meschin că niciodată nu

am vrut să mă uit acolo unde mereu mi s-a arătat cum să nu fac cu mine și

cu alții marea porcărie. hei vasile, hei ioane, hei gheorghe și mărie, cît de tare,

de fapt cît de șmecheră, de bine legată pentru o finalitate fără de risipă în

univers, poate să fie arhitectura fibrei cosmice care a făcut ca, aici la mine,

în codlea, magazinul de pui să fie pus fix două case mai la stînga de șaormerie.