Povestea îmi era cunoscută, ştiam că eu am scris-o, dar numele de pe hârtie nu eram eu. Era un simbol, un nume. Îmi era străin. Şi atunci am realizat că, şi dacă aş fi avut succes cu scrisul, n-ar fi însemnat nimic pentru mine, pentru că nu m-aş fi putut identifica vreodată cu acel nume. Ar fi fost ca un fum. Aşa că n-am mai scris. Oricum nu eram niciodată sigur dacă povestirile pe care le aveam în sertar mai erau ale mele peste câteva zile, deşi îmi aminteam că le-am bătut la maşină. Îmi lipsea întotdeauna dovada. Simţeam golul dintre a face şi a fi făcut. Ce-i făcut e mort şi nu există nicio dovadă, pentru că nu mai e o acţiune. Numai acţiunile sunt importante. Iar toate bucăţile de hârtie erau rămăşiţe ale acţiunilor făcute, terminate şi de nevăzut în prezent. Dovada facerii era încheiată şi sfârşită. Nu mai rămânea decât în amintire, iar eu nu am încredere în memoria mea. Puteam dovedi într-adevăr că am scris acele povestiri? Nu. Poate vreun autor să dovedească? Şi prin dovadă înţeleg acţiune. Nu. Nu cu adevărat. Cu excepţia cazului când cineva stă în cameră în timp ce culegi textul, şi atunci poate că o faci din memorie. Iar odată lucrul sfârşit, nu există nicio dovadă, doar amintirea. Şi atunci am început să găsesc lacune peste tot. M-am îndoit că am fost însurat, că am avut un copil sau că am avut vreodată vreun serviciu. M-am îndoit că m-am născut în Ilinois, că am avut un tată beţiv şi o mamă brutală. N-am putut dovedi nimic. O, desigur, oamenii ar putea spune: "Eşti aşa şi pe dincolo", dar asta n-ar însemna nimic.
Ray Bradbury - Omul ilustrat @ed. Paladin, 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu