O noapte sau o dimineaţă oarecare

Povestea îmi era cunoscută, ştiam că eu am scris-o, dar numele de pe hârtie nu eram eu. Era un simbol, un nume. Îmi era străin. Şi atunci am realizat că, şi dacă aş fi avut succes cu scrisul, n-ar fi însemnat nimic pentru mine, pentru că nu m-aş fi putut identifica vreodată cu acel nume. Ar fi fost ca un fum. Aşa că n-am mai scris. Oricum nu eram niciodată sigur dacă povestirile pe care le aveam în sertar mai erau ale mele peste câteva zile, deşi îmi aminteam că le-am bătut la maşină. Îmi lipsea întotdeauna dovada. Simţeam golul dintre a face şi a fi făcut. Ce-i făcut e mort şi nu există nicio dovadă, pentru că nu mai e o acţiune. Numai acţiunile sunt importante. Iar toate bucăţile de hârtie erau rămăşiţe ale acţiunilor făcute, terminate şi de nevăzut în prezent. Dovada facerii era încheiată şi sfârşită. Nu mai rămânea decât în amintire, iar eu nu am încredere în memoria mea. Puteam dovedi într-adevăr că am scris acele povestiri? Nu. Poate vreun autor să dovedească? Şi prin dovadă înţeleg acţiune. Nu. Nu cu adevărat. Cu excepţia cazului când cineva stă în cameră în timp ce culegi textul, şi atunci poate că o faci din memorie. Iar odată lucrul sfârşit, nu există nicio dovadă, doar amintirea. Şi atunci am început să găsesc lacune peste tot. M-am îndoit că am fost însurat, că am avut un copil sau că am avut vreodată vreun serviciu. M-am îndoit că m-am născut în Ilinois, că am avut un tată beţiv şi o mamă brutală. N-am putut dovedi nimic. O, desigur, oamenii ar putea spune: "Eşti aşa şi pe dincolo", dar asta n-ar însemna nimic.

Ray Bradbury - Omul ilustrat @ed. Paladin, 2016

warcraft3D

în iunie m-am dus la arad să citesc poezii scrise de mine, și drumul spre vest

a fost frumos, pentru mine e o încîntare deosebită să pot să mă uit din tren

la dealurile poleite cu lumina aurie a soarelui de seară tîrzie, vara. am luat cele

patru zile ca pe un concediu chill, drăguț, în care mult timp am stat lungit, am

mîncat la terasă de toate și am dormit, simțind foarte puțin din disconfortul

fizic suportabil el, dar totuși disfonfort, care mă ia vara, și nu mă lasă decît tîrziu,

cînd vine iarna, sau hai octombrie cel ploios și cu cerul plin de nori negri care mie

îmi plac atît de mult. notez o întîmplare cu tensiune care a avut loc chiar la 12

jumate noaptea, cînd eu și cu andrei dosa poetul ungur trebuia să luăm trenul

înapoi spre casă: am ieșit relativ tîrziu de la filmul warcraft 3d, care ne-a plăcut

la amîndoi, deși ultimile zece minute nu le-am văzut, și deci am ieșit din mallul

acela mare din arad, ca să alergăm spre gară, și odată ajunși acolo ne-am confruntat

cu faptul că gara din arad e făcută prost, în sensul că nu sunt pasaje subterane sau

pe deasupra, puse frumos în mijloc, ca să fie ușor să ajungi la tren, ci e doar unul

pus în dreapta, un fel de turn cu multe scări înguste și în spirală, ca să-ți vină mai

greu să urci cu bagajele multe pe care le ai în spinare. în graba noastră noi a ratat

acest pasaj și am luat-o la stînga, unde peronul se ducea gol și neted, la infinit, și

unde ar fi trebuit să fi fost măcar niște deschizături în gardul de lîngă șină, cu niște

podețe pe deasupra, cum a fost cînd am venit, acum nu mai erau, încît am intrat

într-o stare de disperare, pt că eu aveam 2 ghiozdane grele plus o pungă cu ce nu

mi-a încăput în ele, eram și în șlapi, și cînd i-am zis precipitat lui andrei să sărim

peste gardurile acelea de fier, spre trenul pe care îl vedeam, dar de care ne separau

două astfel de garduri păcătoase de fier, deloc scunde, el a încercat, cu ditamai

rucsacul în spate, și disperarea mea a crescut și mai mult în mom cînd l-am văzut

că nu poate să treacă peste, căci dacă el, ditamai omul înalt cu musculatura lucrată

bine, nu putea să sară gardul, eu în niciun caz n-aș fi putut cu trupul meu flasc

și nesănătos. atunci el a avut prezența de spirit s-o ia la fugă înapoi, spre pasajul

acela turn bizar din dreapta, și m-am luat și eu după el, care deja începusem

văicărelile, și din 2 în 2 metri strigam, andrei unde te duci, stai că nu mai pot.

am văzut s-a oprit puțin să întrebe ceva pe 2 tipi care stăteau lîngă ușa gării,

și mai tîrziu mi-a spus că le-ar fi crăpat țeasta pt că nu ne-au spus din prima pe

unde trebuie s-o luăm, dar nu a mai avut timp și pentru asta. pe urmă el s-a

urcat în turn, și cînd am ajuns și eu în turn și am văzut ce scări împuțite și înguste

sunt, am devenit și mai disperat, și am început să scot răgete ca de femeie

isterică, andrei unde ești, la care săracul, în toată alergătura aceea cumplită,

își mai găsea totuși suflul și buna cuviință de camarad, să îmi răspundă, aici

sunt, hai, și eu măcar așa puteam să aud  de unde vine vocea și să mă iau cum

pot după ea, pentru că să privesc înainte, în momentul acela, nu mai puteam,

avînd privirea și umerii trași în pămînt de greutatea combinată a bagajelor și a

urcușului, dar și a mersului aiurea din cauza șlapilor, care la un sprint mai serios

puteau să-mi sară din picioare. în fine, am urcat scările, am ajuns pe drum drept

și apoi am văzut că se coboară alte scări spre unde era staționat trenul, și parcă

atunci mi-a revenit speranța la loc, și mi-a venit de tot cînd chiar am ajuns la ușa

trenului, de unde domnul cu șapcă și uniformă ne-a zis să urcăm în vagonul de

cușetă, și aici deja eram fericit, deși curgeau apele pe mine, și cînd am dat banii

pt compartiment, parcă voiam cumva să-i arăt chinul prin care am trecut și

șefului de vagon, așa că am căutat să respir și mai cu zgomot în preajma lui,

și nu era ca și cum așteptam reducere de bani sau tipul ăsta corupt de avantaje,

ci doar o reacție paternă cred, ceva de genul: of, hai că ați ajuns, băieți, acum vă

puteți odihni cum trebuie, dar nu ni s-a zis așa ceva, dar nu m-am supărat. eu din

această întîmplare care așa, din afară, poate părea penibilă și de rîs, banală chiar,

eu am  scos mai articulat într-un fel ceea ce știam deja, și anume că oricît vreau eu

să fac jocul tipului relaxat, adaptabil celor mai multe situații sociale, pe care nu îl

ating micile piedici cauzale sau spontane ale vieții, iată că de fapt eu sunt un om

predispus la blocări dintre cele mai nepotrivite, mai josnice, care imediat se

stresează și face dramă cînd nu îi iese cum trebuie, și cel mai urît e că felul în

care reacționez, de multe ori amplifică însutit starea asta și la cei din jur, așa că

ajung să mă întreb deci cîtă valoare reală mai poate să aibă faptul că eu mă uit

pe geam din tren și mă bucur de dealuri și cîmpii peste care bate frumos soarele

serii, cum am spus la începutul acestei povestiri, cînd uite, o importantă parte

din ceea ce sunt, sau pot fi eu, ca rotiță productivă nu numai material, dar și

sufletește, pentru alții, în societate și în particular, e în stare să dea toate

sentimentele și peisajele acestea bune la o parte, lăsînd loc unei surescitări care

pe mine mă face să înțeleg că dacă, doamne ferește, s-ar întîmpla cutremure sau

războaie urîte, eu aș ajunge să o vînd mama ca să scap de cataclism, ce să mai zic

de andrei dosa care nu mi-e rudă și e și ungur. ce îmi mai dă totuși speranță e că

stările astea, ele nu au loc chiar mereu, și într-adevăr, mai pot să găsesc clipe liniștite

în care, fără să uit complet de sîngele negru care e în mine și care, ca la bipolarii

cei mai răi, poate să mă schimbe instant într-un bloc urît de carne de care e mai

bine să nu te apropii dacă vrei să nu ți se strice ziua, mai sunt deci clipe în care

viziunea mea asupra vieții poate funcționa numai pe modul primire, adică stau

chill și nici măcar nu înregistrez, ci doar stau așa, ca o baliză pe mare, dintr-o

stațiune mai cum e jupiter, adică mai jerpelită dar nu total abandonată, și baliza

de ce e pusă acolo, baliza e pusă ca să-ți indice ceva pasiv, o informație cunoscută

general, dar nu să-ți bage pe gît, și tu dacă vrei iei aminte de baliză și nu te duci

mai departe, dar dacă nu vrei, ignori și  treci mai departe, și de cele mai multe

ori nici nu te îneci, pentru că poți oricînd să te pui să faci pluta pe spate ca

meseriașii. și, pe lîngă faptul că, cred eu, ajung să învăț tot mai bine, și dacă

nu tot timpul bine, măcar mai cu sîrg, să mă caut, să umblu cu acribie la

scripeții și curele care mă fac pe mine să fiu vlad drăgoi și nu altcineva, pe

lîngă asta mai e un lucru care îmi dă speranță și lumină frumoasă, și o face

și mai intens ca faza asta descrisă înainte, care e o simplă convenție în ceea ce

mă privește, și o să explic lucrul așa: am citit tot acum, în iunie, doar că la

sfîrșit, după data de 22, un roman grafic superb, scris de paul dini, the dark

night, a true batman story, care nu e cu batman cum sunt restul povestirilor

cu batman, adică narațiune cu batman versus dușmanii, ci e despre cum

scenaristul de benzi desenate paul dini, care a lucrat la seria animată din 93,

apoi la multe alte lucruri bine făcute în industrie, a fost atacat într-o noapte,

după o întîlnire ratată, de doi bandiți negri, și pe urmă i-a trebuit multă vreme

ca să se recupereze fizic și psihic, pentru că atacul a fost foarte violent și pe lîngă

partea stîngă a feței, unde i s-au făcut literalmente praf niște oase, a rămas cu

moralul la pămînt în privința multor lucruri, gen încredere de sine, încredere în

ceilalți, intrînd într-o stare combinată de scîrbă continuă și chircire vizavi de

el și restul lumii. și romanul grafic e despre această grea recuperare, de-a lungul

căreia apar închipuite și personaje din batman, dușmani în mare, care reprezintă

lucruri și fobii cu care scenaristul se confruntă la nivel mental. și la sfîrșitul

romanului are loc un dialog cu bule între el și răul de joker, care îi spune:

dar dacă ai fi cedat? dacă ai fi ajuns ca mine, să împarți și tu în jur niște nebunie?

atunci ai fi fost și tu ceva mai interesant!, la care paul dini își duce degetul

contemplativ la gură, se uită în jos și spune, mda, din cînd în cînd poate fi

amuzant te pui în mintea unui nihilist nebun, cum ești tu, care efectiv îi

stimulezi pe artiști, pe scenariști și actori, îi faci să se ducă în cele mai

întunecate locuri ale minții lor, la care jokerul răspunde mîndru, arogant,

că păi da, mereu am fost o muză pentru cei care au avut suficient curaj să

vadă lumea prin ochii mei, la care paul dini zice replica cheie: da, dar dacă

treci dincolo de ficțiune, dacă te folosești de mînie și cruzime pentru a te

putea simți puternic, asta n-o să facă din tine decît o persoană mereu

pierdută și cum nu s-a mai văzut de tristă. și aici m-am regăsit și eu mult,

pt că destulă vreme cred că așa am fost, am fost mereu omul care a căutat

conflictul, și pe stradă, și la locul de muncă, și mai ales la mine în cap, după

confruntările pe care, în viață, le avem în fiecare zi cu toții, cu tot felul de

oameni și situații, și tot timpul am căutat, cu bună știință, să dau un ton de

răzbunare, de pulsiune violent atacantă și nimicitoare făcută glonț spre figura

interlocutorului, și nici nu mai știu care e punctul de pornire a firii ăsteia pe

care am tot avut-o, și pe care încă simt că o mai am; copilăria am avut-o ok,

micile traume și epifanii forțate uite că nu m-au făcut bătut în cap, porno

cu lesbiene lîngă piscină văzut la 5-6 ani pe casetă, fix după ce s-a terminat

un polițist cu explozie întîrziată 3 nu m-a dus în situația de a viola și tăia

femei, părinți înțelegători am avut, poate că sensibilitatea mea de poet

exagerează lucrurile, dar asta îmi prilejuiește accesul și în multe locuri

foarte bune pentru mine, pe care jur că le dau toată inima și la alți oameni

la care țin. dar da, am avut faze în care la orice pas căutam și prelucram,

măcinînd pînă la scîntei pietrele sufletului, situații de tot felul, majoritatea

mărunte, din care eu cumva credeam că ies lezat, situații în care voiam să

revin ca un personaj rus tînăr și agitat din scrierile mai vechi și să arăt,

total incoerent și cu tremur în glas și în piept, mai mult de dragul

performance-ului care, fiind livrat într-o manieră așa precipitată,

descalifica de la bun început întregul act, să arăt deci că dreptatea e

numai de partea mea și că ea trebuie dovedită cît mai zgomotos și cît

mai cu daune cu putință, fără să acord adversarului șansa de a mai

răspunde. o faptă foarte recentă vizavi de atitudinea asta a fost că

eram la casă, la librărie, și a venit o mamă cu fetița ei, au achitat cărțile,

și mama a văzut ultima carte a polițistului godină, și a zis că of, alte cărți

nu v-ați găsit și voi să vindeți, sigur aveți cărți mai bune, eu nu știu cine

cumpără așa ceva. și eu imediat m-am montat agresiv pe ideea că femeia

n-are ce face și că s-a trezit să facă gură din nimic, și că trebuie deci s-o

combat arogant și dacă se poate, și cu niște injurii băgate așa, sub centură,

și am început prin a o întreba, cu voce joasă și gravă, ca michael madsen

în reservoir dogs, îl cunoașteți pe autor? la care ea a zis nu, și eu i-am zis

cu o licărire de adevăr suprem pe sub gene vulpești, păi atunci e ceva

personal doamnă, moment în care s-a făcut un declic în mine, parcă

sufletul mi s-a făcut albastru și de unde era el de obicei, în coșul

pieptului, mi-a căzut jos, spre intestine, și m-am dat seama atunci că

greșesc, că măi, ăsta nu sunt eu, nimicul pornit de ea e unul benign, al

meu e deja cancerigen, pentru că femeia a continuat pe un ton moderat,

spunînd că ea e profesoară, și că totuși sunt titluri mai bune, și chiar atîta

avea ea de zis, nu voia deloc să dea în mine sau în librărie, nici în autor, nici

în nimeni, și eu am înțeles asta cumva atunci și am renunțat pe loc la tonul

de superior, și am explicat așa cumva că da, aveți dreptate, dar trebuie să

vindem și noi titlurile mai populare, că e o chestiune de profit pînă la

urmă. în fine, femeia a plecat și eu am rămas cu un gust de lacrimi în gît,

gîndindu-mă că degeaba mi-a trebuit să aprind conflictul, că am pierdut

timpul cu asta, că de fapt totul merge dezamorsat din start, foarte simplu

și cu minim tumult pentru inima sensibilă. și acum nu zic că vreau să mă

călugăresc sau că mă dezic de ce am fost și ce am făcut, zic doar că cred

tot mai mult că rezolvarea mea personală pt suflet, pentru un stil de viață

mai calm în interior, mai cumpătat în viața asta pe care mai îmi este dat

s-o duc normal și nu ca în filmele care îmi plac mie, constă, culmea, nu în

a renunța să mai caut să disec conflictul venit din mine sau din afară,

pentru că ăsta mi-e caracterul pînă la urmă, și n-ai cum să fii ceea ce nu

ești, ci în acceptarea realizării absolut înspăimîntătoare că după ce aș ieși

învingător din așa-zisa bătaie cu dușmanii, după o viață lungă de om mare

în care numai eu am ales să fiu sclavul scrîșnirilor din dinți și al privirilor

încruntate, tot ce ar urma ar fi un gol continuu în spirit, care m-ar face să

mă simt ca într-o țară străină, necunoscînd limba, fără bani, fără telefon,

și fără să am încrederea să mă apropii senin de cineva ca să cer ajutor cumva,

primordial, prin semne, uman oricum, din motivul meschin că niciodată nu

am vrut să mă uit acolo unde mereu mi s-a arătat cum să nu fac cu mine și

cu alții marea porcărie. hei vasile, hei ioane, hei gheorghe și mărie, cît de tare,

de fapt cît de șmecheră, de bine legată pentru o finalitate fără de risipă în

univers, poate să fie arhitectura fibrei cosmice care a făcut ca, aici la mine,

în codlea, magazinul de pui să fie pus fix două case mai la stînga de șaormerie.