luni, 12 iunie 2017

Alin Ioan - Cer de rigips, nori de glet

partea dreaptă

ne-am întâlnit din întâmplare în birt, m-a rugat să iau loc la masă,
era singur, nu aştepta pe nimeni.
mi-a oferit o ţigară, a comandat o bere,
apoi mi-a spus sec: mă lasă partea dreaptă,
anafura mă-sii, şi a izbucnit în râs. uite, mâna dreaptă
am avut-o ruptă din cot, la picior am avut accidentul acela oribil la piscină,
dacă mai ţii minte,
pe braţ m-am ars urât şi mi-a rămas cicatricea asta albicioasă
care te trimite cu gândul la un tatuaj scos cu laserul. ce să mai vorbesc
despre plămânul drept care s-a oprit
odată cu ceasul de mână când m-am îmbolnăvit de pneumonie
în urmă cu vreo doi ani, ochiul drept este mai mic decât cel stâng
şi văd din ce în ce mai neclar cu el.
îl priveam tăcut de parcă aş fi avut în faţă un mulaj de ipsos folosit în licee
la orele de biologie, cu organele, ţesuturile roşiatice, vinişoare, capilare, oasele craniului, jumătate de creier,
la vedere pe partea dreaptă.
am adăugat, ca să ne descreţim puţin frunţile, ar trebui să citeşti doar autori cu viziuni de stânga, să contrabalansezi oarecum problema.

în noaptea aceea, cât mai rămăsese din ea, am visat mult.
îmi aduc aminte doar atât:
m-am trezit să merg la baie şi când am dat să mă privesc în oglindă
am realizat că jumătatea dreaptă a feţei nu mi se vedea.
m-am panicat şi sudoarea acră a început să şiroiască pe oglindă
unde stătea scris pe partea lipsă a feţei următorul text: „uite, orice realitate care merită osteneala ţi se dezvăluie prin intermediul cuvintelor, restul lasă-l maimuţelor sau muşcatelor”.

în timp ce scriam m-am trezit să merg la baie a bătut cineva la uşă. era administratorul care mi-a spus că vrea să verifice în baia mare dacă nu cumva am vreo ţeavă spartă în masca de sub chiuvetă. ne-am aplecat pe rând cu o lanternă să depistăm de unde vine problema. şi a avut dreptate, ţeava de apă rece din partea dreaptă a coloanei era spartă, ploua cu firmituri de nedumerire scăldate în lumina călduţă a lanternei ca un ochi de găină pe peretele mucegăit de dincolo de ţevi.



*** 

urcăm în tramvai, fiică-mea mă ţine strâns de mână
căutăm să ne aşezăm,
apoi, în timp ce desenează cu degetul pe fereastra aburită
o lume mai bună, privesc clădirile aureolate artificial. cu câteva locuri mai în spate
o femeie îşi urlă poemul la mobil: “am fost la medic şi are polipi,
cum nu ştii ce sunt ăia?
e carnea aceea ce creşte în nas,
da, ca nişte plămâni micuţi,
ca nişte boabe de fasole,
trebuie scoşi.”

la următoarea staţie ne trezim cu o rubedenie,
o femeie trecută de cincizeci de ani, care începe să vomite pe noi
aceeaşi poveste cu fiul cel mare care doreşte partea lui de avere,
“vrea să vând garsoniera şi să-i dau bani”, cu măritişul fiicei, cu eterna obsesie
a generaţiei lor, cărora tinereţea li s-a consumat în comunism,
că nepoţii nu mănâncă destul. o privesc hipnotizat, îi văd maxilarul cum se încleştează
după fiecare cuvânt.
acum vorbeşte despre morţi, despre locurile de veci din cimitir,
despre cutare care doreşte să-i cumpere locul, “vezi, doamne, să fie îngropată
lângă concubinul ei,
dar eu nu-l dau şi gata.” aş vrea să-I spun să se oprească, să nu ne încarce,
dar nu reuşesc să-mi deschid gura. frica de moarte e înlocuită cu spaima
că va rămâne un hoit după mine. nu vreau să împovărez pe nimeni,
cu atât mai puţin pe fiică-mea care în timp ce mă gândesc la asta
dă veselă din picioare
şi mă întreabă la ce staţie coborâm.

aş vrea să existe un loc în care să ne retragem
să murim
ca elefanţii.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu