ŞTII CĂ TE IUBESC MAI MULT DECÎT ORICE, DAR CHIAR ŞI AŞA EI TOT POT SĂ TE
OMOARE
e fraza pe care mama o lasă agăţată
de capătul fiecărei
conversaţii, ca un sufix
la numele unui băiat al
cărui tată
a rămas, din vină proprie, o
fantomă. mă gîndesc
că se uită iar la ştiri, pentru
că
am văzut cum negrii postează
rugăciuni pe net
pentru fratele cuiva, pe
care eu o să-l cunosc
doar prin alţi oameni care,
la rîndul lor,
nu l-au cunoscut. cred că
toate rugăciunile astea
se înalţă prea sus pentru ca noi, bucăţi
frînte de azimă,
să le putem atinge, dar nu îndeajuns de
sus
pentru dumnezeu, şi îmi tot zic că asta
are de-a face
cu schimbarea climei sau cu densitatea
aerului sau
cu scepticii care n-au văzut în viaţa lor
un trup negru
plutind deasupra caldarîmului, dar mama
n-a pomenit vreodată de
rugăciuni
pentru că noi nu prea suntem
cu religia. şi totuşi, dacă
pămîntul chiar ar vrea să mă
ia, ea tot s-ar îmbrăca
în cea mai puţin decolorată
rochie Neagră
pentru că suntem americani
adevăraţi şi îngropăm
atît de mult din ceea ce
suntem doar pentru
a supravieţui, aşa că mai contează oare
dacă şi corpul trebuie să dispară?
ASOCIAŢIA DE LOCATARI NU NE
PERMITE SĂ CREŞTEM MURE ÎN CURTE
dar îmi amintesc vara cînd vocea
mea a îngropat
băiatul care nu mai eram şi
am petrecut zile
întregi pe trei acri plini
de mărăcini la bunica mea,
unde murele apăreau mereu în
iulie
odată cu cancerul ei. ţineam
în braţe
coşul jerpelit de nuiele, palmele
mele
pline de aşchii. bunica nu
mă lăsa
niciodată să le culeg de
unul singur –
tu să le laşi acolo dacă le vezi roşii sau mov.
înseamnă că nu-s coapte. şi ştiam
că e felul ei de a-mi spune
s-o termin
cu băieţii mai mari de la colţul
străzii, cu maşina
lor zgomotoasă, cu fumul
subţire
prelins pe lîngă uşi. bunica
ştia bine
ce-mi poate pielea, ştia că
dacă nu pot să-mi scot
seminţele dintre dinţi cu
limba, sigur găsesc
ceva mai ascuţit. odată,
unul din băieţii ăia
i-a vorbit urît, şi ea şi-a
lăsat plăcintele să ardă
şi s-a dus afară să-i arate
cum stă treaba, cu mîinile
încă pătate de roadele
culese dimineaţa.
în septembrie, boala avea
s-o ducă pe bunica
spre alte zări. bărbaţi albi
cu buldozere
au venit pe pămîntul ei, şi
fumul motoarelor
a înghiţit toţi anii. cînd
au început să toarne
beton peste cîmp, am ştiut că era un
mormînt
pentru bărbatul care aş fi putut să devin,
pentru minciuna că tot ce deţii îţi
aparţine,
că nici măcar aşchiile din palme n-au fost
vreodată
ale mele.
William Evans - Still Can't do My Daughter's Hair (Button Poetry, 2017)
