luni, 22 ianuarie 2018

William Evans - Still Can't Do My Daughter's Hair

ŞTII CĂ TE IUBESC MAI MULT DECÎT ORICE, DAR CHIAR ŞI AŞA EI TOT POT SĂ TE OMOARE

e fraza pe care mama o lasă agăţată
de capătul fiecărei conversaţii, ca un sufix
la numele unui băiat al cărui tată
a rămas, din vină proprie, o fantomă. mă gîndesc
că se uită iar la ştiri, pentru că
am văzut cum negrii postează rugăciuni pe net
pentru fratele cuiva, pe care eu o să-l cunosc
doar prin alţi oameni care, la rîndul lor,
nu l-au cunoscut. cred că toate rugăciunile astea
se înalţă prea sus pentru ca noi, bucăţi frînte de azimă,
să le putem atinge, dar nu îndeajuns de sus
pentru dumnezeu, şi îmi tot zic că asta are de-a face
cu schimbarea climei sau cu densitatea aerului sau
cu scepticii care n-au văzut în viaţa lor un trup negru
plutind deasupra caldarîmului, dar mama
n-a pomenit vreodată de rugăciuni
pentru că noi nu prea suntem cu religia. şi totuşi, dacă
pămîntul chiar ar vrea să mă ia, ea tot s-ar îmbrăca
în cea mai puţin decolorată rochie Neagră
pentru că suntem americani adevăraţi şi îngropăm
atît de mult din ceea ce suntem doar pentru
a supravieţui, aşa că mai contează oare
dacă şi corpul trebuie să dispară?



ASOCIAŢIA DE LOCATARI NU NE PERMITE SĂ CREŞTEM MURE ÎN CURTE

dar îmi amintesc vara cînd vocea mea a îngropat
băiatul care nu mai eram şi am petrecut zile

întregi pe trei acri plini de mărăcini la bunica mea,
unde murele apăreau mereu în iulie

odată cu cancerul ei. ţineam în braţe
coşul jerpelit de nuiele, palmele mele

pline de aşchii. bunica nu mă lăsa
niciodată să le culeg de unul singur –

tu să le laşi acolo dacă le vezi roşii sau mov.
înseamnă că nu-s coapte. şi ştiam

că e felul ei de a-mi spune s-o termin
cu băieţii mai mari de la colţul străzii, cu maşina

lor zgomotoasă, cu fumul subţire
prelins pe lîngă uşi. bunica ştia bine

ce-mi poate pielea, ştia că dacă nu pot să-mi scot
seminţele dintre dinţi cu limba, sigur găsesc

ceva mai ascuţit. odată, unul din băieţii ăia
i-a vorbit urît, şi ea şi-a lăsat plăcintele să ardă

şi s-a dus afară să-i arate cum stă treaba, cu mîinile
încă pătate de roadele culese dimineaţa.

în septembrie, boala avea s-o ducă pe bunica
spre alte zări. bărbaţi albi cu buldozere

au venit pe pămîntul ei, şi fumul motoarelor
a înghiţit toţi anii. cînd au început să toarne

beton peste cîmp, am ştiut că era un mormînt
pentru bărbatul care aş fi putut să devin,

pentru minciuna că tot ce deţii îţi aparţine,
că nici măcar aşchiile din palme n-au fost vreodată
ale mele.



William Evans - Still Can't do My Daughter's Hair (Button Poetry, 2017)



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu