o

să-ţi spun acum
o poveste despre
piciorul meu drept care
din păcate
nu prea mai este nu mai

ţine de mine
bucata lungă din carne şi
oase pe care
la o vreme mă sprijineam vai
atât de sigur şi bine
băi tănase atât de

mult îmi
plăcea să stau într-un picior cu
stângul lipit parşiv de vreun zid
uitându-mă pe sub geană la
tipele în minifuste din piaţa obor la
sigle de partid
tramvaie la
şuste şi

atât de puternic trăgeam cu
şutul în minge încât se
rupeau plasele se
dărâmau porţile iar
mie
fanii din tribune îmi dădeau cu porţiile
nevestele lor grase în
bluze de ie s-au

dus însă vremile astea s-au
dus chiar demult piciorul
meu drept a devenit probabil
obiect de cult reprodus
fidel într-un
muzeu baban lângă
o oarecare vază ming şi
pot of primroses & fruit
de cezanne ce

ţăran odios am putut să fiu cu
membrul meu mereu credincios mă
slujea săracul
mai ceva ca un frate ca un
bun fiu iar
eu îl târam apăsat după mine
pe jos prin
şanţuri cu smoală şi sticle crăpate ţin

minte de parcă
ieri ar fi fost ziua
când am vrut să-l rup complet de mine
ca un prost să-l
smulg cu cheia franceză
direct din bazin (tocmai văzusem
"piciorul meu stâng" şi actorul principal mi se păruse
divin) credeam că

după operaţie o să devin
puţin mai abil mai
talentat şi
tablourile mele pictate cu nasul (apoi cu piciorul rămas)
o să mă facă un extrem de gras
dar simpatic magnat doar

câteva minute a durat deci
procesul
manevra de-a dreptul dureroasă prin care
cu câteva mişcări de chirurg educat într-o ţară cu altitudinea mult prea joasă
(dar mare) am
reuşit să tai muşchi după
muşchi tendon după
tendon şi fibră
după fibră (resturile fiind mâncate desigur de-o
biată vidră crescută într-o cutie
de carton) doar

câteva zile am stat pe patul de spital
refăcându-mă
mâncând şi bând
lapte de migdal visând
la zilele bune în care
critici de artă bună mă vor poza
pictând chestii abstracte şi scumpe tare
peisaje cubiste şi mâzgăleli ca de pollock spre
ciuda şi falimentul sigur al rivalilor mei cu
destul de puţin sau
făr’ de noroc am

visat multe şi
mai multe am vrut
băi tănase
atunci când am rămas fără
bucata mea lungă din carne şi
douăzeci şi şase
de oase
frumoase (curând aveam să aflu că
acolo
afară
artiştii ciungi nu aveau bani
nici pentru o amărâtă
de papară
chioară) m-am

mutat în cele din urmă la mare
la mult şi fierbinte soare unde
portretele în creion
făcute cu ziua turiştilor de pe faleză
sunt într-adevăr la
foarte mare
căutare (se pare) iar

despre un
pictor nebun şi
amator de prea funeste (dar oneste)
manifeste
n-ar mai fi multe de zis
acum că piciorul lui drept
pur şi simplu
nu mai este

ce poveste!

fapt

aş

vrea să am un
prieten ţigan
poet să fie el şi
mai toată familia lui
tot din poeţi să fie
mânca-ţi-aş

pălărie mare de
gabor bătrân să aibă el şi
pantaloni negri
largi
scrobiţi până
la cea mai tare tărie de
nevasta lui cu cei mai frumoşi sâni
din întreaga ţigănie să-mi

recite cu accent grav aş vrea să-mi
zică dintr-un foc mic
poeme mari de-ale
beatnicilor încă în viaţă să
poarte mustaţă mi-aş dori nespus
pentru locul dintre
buzele şi nasul puţin cârn
al prietenului meu de etnie
rus la

chitară aş vrea să-l aud cântând cu
degetele lui noduroase
crăpate de câmp crăpate
de ţiglele puse cu ziua
mereu pe acoperişul
altor case ca să

trăiască bine ţiganul meu frumos să
cumpere zeci sau
poate chiar sute de volume
bune de la
cele mai periferice librării şi
anticariate din lume aş

vrea să le ştie
pe toate
pe de rost
aşa cum
un popă de sat mic îşi ştie
toate liturghiile şi
toţi enoriaşii
pe de rost vreau

să stau lângă el
serile calde de vară pe-o
pătură pe-un
deal fără ani să
frigem cârnaţi de filipeşti pe beţe şi el
să-mi povestească foarte
foarte trist despre
ceilalţi ţigani despre

cum obişnuiesc să intre noaptea târziu
peste el
în casă
lovindu-l cu pumnii
cu picioarele
spărgându-i ostentativ oalele
mâncându-i cu mare poftă
sarmalele
curmalele
icrele de manciuria şi
pâinea de casă (făcută desigur
o dată la trei zile în
cu totul şi cu totul
altă casă) „ei

mă urăsc prieten bun ei
de fapt nu sunt din
mari neamuri de poeţi şi
nu vor fi niciodată
mânca-ţi-aş” să-mi spună
prietenul meu ţigan
cu privirea-i din ce în ce mai
întunecată „de n-aş
avea mâncare bună să
le-astâmpăr foamea nebună m-ar
ucide fără milă m-ar
rupe în bucăţi şi
mi-ar vinde la kil
plămânii
maţele
rinichii şi
inima prin
depărtate străinătăţi prin
india şi
china aş

putea să-i fac oameni
pe dilăii ăştia ordinari
hoţi de-alamă pe
ţăranii ăştia burlănari care
nu cunosc nici măcar
adevăratul sens al cuvântului
mamă i-aş

învăţa pe toţi carte să
aibă multă parte le-aş

ţine seminarii lungi şi obositoare
despre simbolistica nuanţelor deschise la argento
după care
i-aş pune să se uite geană
la memento prietene

m-aş face luntre şi punte crede-mă
pentru fraţii mei negricioşi
mustăcioşi mi-aş
vinde şi casa de-aş şti că
peste cinci-şase ani
măcar unul din ei va ajunge
mare ambasador
undeva în lhasa dar

vezi tu e
prea târziu pentru ei e
mult prea târziu pentru mine acum
stau la poveşti neserioase
cu tine trag din
pipă scot
rotocoale albe de fum şi
cancerul intră în mine ca mălaiul extra fin
printr-o sită acum

totul e pierdut
iubit prieten soţ
de sânge

fii bun dară
nu mai plânge şi
scoate din rucsac încă o
fetească aproape acrişoară s-o
facem pe din două şi
la sfârşit să cântăm
acelaşi cântec scurt
de nuntă
pentru
a zecea sau a
mia oară”

aşa mi-ar vorbi
ţiganul dulce cu
glasu-i din ce în ce mai dulce
sperând că poate
într-o zi o să scriu de el printr-o revistă
de profil cultural
mulţumindu-i în post-scriptum pentru
săptămânile grele în care
m-a învăţat ca pe copilul lui
să cânt la ţambal cam

aşa ar fi prietenul meu
ţiganul poet şi
exact aşa mi-ar plăcea să-l
ţin minte:

bun la toate puţin
plângăcios şi
în faţă să aibă lipsă
un mic dinte
de minte

serios