aş

vrea să am un
prieten ţigan
poet să fie el şi
mai toată familia lui
tot din poeţi să fie
mânca-ţi-aş

pălărie mare de
gabor bătrân să aibă el şi
pantaloni negri
largi
scrobiţi până
la cea mai tare tărie de
nevasta lui cu cei mai frumoşi sâni
din întreaga ţigănie să-mi

recite cu accent grav aş vrea să-mi
zică dintr-un foc mic
poeme mari de-ale
beatnicilor încă în viaţă să
poarte mustaţă mi-aş dori nespus
pentru locul dintre
buzele şi nasul puţin cârn
al prietenului meu de etnie
rus la

chitară aş vrea să-l aud cântând cu
degetele lui noduroase
crăpate de câmp crăpate
de ţiglele puse cu ziua
mereu pe acoperişul
altor case ca să

trăiască bine ţiganul meu frumos să
cumpere zeci sau
poate chiar sute de volume
bune de la
cele mai periferice librării şi
anticariate din lume aş

vrea să le ştie
pe toate
pe de rost
aşa cum
un popă de sat mic îşi ştie
toate liturghiile şi
toţi enoriaşii
pe de rost vreau

să stau lângă el
serile calde de vară pe-o
pătură pe-un
deal fără ani să
frigem cârnaţi de filipeşti pe beţe şi el
să-mi povestească foarte
foarte trist despre
ceilalţi ţigani despre

cum obişnuiesc să intre noaptea târziu
peste el
în casă
lovindu-l cu pumnii
cu picioarele
spărgându-i ostentativ oalele
mâncându-i cu mare poftă
sarmalele
curmalele
icrele de manciuria şi
pâinea de casă (făcută desigur
o dată la trei zile în
cu totul şi cu totul
altă casă) „ei

mă urăsc prieten bun ei
de fapt nu sunt din
mari neamuri de poeţi şi
nu vor fi niciodată
mânca-ţi-aş” să-mi spună
prietenul meu ţigan
cu privirea-i din ce în ce mai
întunecată „de n-aş
avea mâncare bună să
le-astâmpăr foamea nebună m-ar
ucide fără milă m-ar
rupe în bucăţi şi
mi-ar vinde la kil
plămânii
maţele
rinichii şi
inima prin
depărtate străinătăţi prin
india şi
china aş

putea să-i fac oameni
pe dilăii ăştia ordinari
hoţi de-alamă pe
ţăranii ăştia burlănari care
nu cunosc nici măcar
adevăratul sens al cuvântului
mamă i-aş

învăţa pe toţi carte să
aibă multă parte le-aş

ţine seminarii lungi şi obositoare
despre simbolistica nuanţelor deschise la argento
după care
i-aş pune să se uite geană
la memento prietene

m-aş face luntre şi punte crede-mă
pentru fraţii mei negricioşi
mustăcioşi mi-aş
vinde şi casa de-aş şti că
peste cinci-şase ani
măcar unul din ei va ajunge
mare ambasador
undeva în lhasa dar

vezi tu e
prea târziu pentru ei e
mult prea târziu pentru mine acum
stau la poveşti neserioase
cu tine trag din
pipă scot
rotocoale albe de fum şi
cancerul intră în mine ca mălaiul extra fin
printr-o sită acum

totul e pierdut
iubit prieten soţ
de sânge

fii bun dară
nu mai plânge şi
scoate din rucsac încă o
fetească aproape acrişoară s-o
facem pe din două şi
la sfârşit să cântăm
acelaşi cântec scurt
de nuntă
pentru
a zecea sau a
mia oară”

aşa mi-ar vorbi
ţiganul dulce cu
glasu-i din ce în ce mai dulce
sperând că poate
într-o zi o să scriu de el printr-o revistă
de profil cultural
mulţumindu-i în post-scriptum pentru
săptămânile grele în care
m-a învăţat ca pe copilul lui
să cânt la ţambal cam

aşa ar fi prietenul meu
ţiganul poet şi
exact aşa mi-ar plăcea să-l
ţin minte:

bun la toate puţin
plângăcios şi
în faţă să aibă lipsă
un mic dinte
de minte

serios