Yossarian prefera adeseori spitalul

“De obicei, în spital nu erau nici pe departe la fel de mulţi bolnavi cîţi vedea Yossarian în afara spitalului şi, în general, în spital erau mai puţini oameni grav bolnavi. Rata mortalităţii era mult mai mică în spital decît în afara spitalului şi era o rată a mortalităţii mult mai sănătoasă. Puţini oameni mureau în mod inutil. Oamenii din spital ştiau mult mai bine cum să moară şi o făceau mult mai curat, mai ordonat. În spital nu puteau domina Moartea, dar în mod sigur o puneau la punct. O învăţaseră cum să se poarte. N-o puteau alunga, dar, dacă tot intrase, trebuia să se comporte ca o doamnă. În spital oamenii dădeau ortul popii cu delicateţe şi rafinament. Nu exista acea ostentaţie grosolană, hîdă, în faţa morţii, atît de comună în afara spitalului. Cei de acolo nu mureau arşi în văzduh precum Kraft sau precum mortul din cortul lui Yossarian, şi nici îngheţaţi în arşiţa verii, cum murise Snowden după ce îi destăinuise lui Yossarian secretul lui în partea din spate a avionului.

- Mi-e frig, se tînguise Snowden. Mi-e frig.

- Stai liniştit, încercase să-l liniştească Yossarian. Stai liniştit.

Ei nu dispăreau în mod straniu într-un nor, cum dispăruse Clevinger. Nu explodau, prefăcîndu-se în şiroaie şi cheaguri de sînge. Nu se înecau, nu erau loviţi de trăsnete, sfîrtecaţi de maşinării sau striviţi în avioane prăbuşite. Nu erau împuşcaţi în atacuri banditeşti, sugrumaţi în violuri, înjunghiaţi în baruri, omorîţi cu toporul de părinţi sau copii sau lichidaţi în mod sumar prin vreo altă lucrare a Domnului. Nimeni nu murea sufocat. Oamenii mureau vărsîndu-şi sîngele ca nişte gentlemeni, într-o sală de operaţie, sau îşi dădeau duhul fără comentarii, cu masca de oxigen pe faţă. Nici pomeneală de şmecheria acum-mă-vezi-acum-nu-mă-vezi sau acum-sînt-acum-nu-sînt, în mare vogă în afara spitalului, Acolo nu existau foamete şi inundaţii. Copiii nu mureau sufocaţi în leagăne sau în frigidere sau călcaţi de camioane. Nimeni nu murea în bătaie. Oamenii nu-şi vîrau capetele în cuptoare, nu săreau în faţa metroului şi nici nu plonjau ca nişte greutăţi de la ferestre de hotel, cu un vîjîit accelerat pînă la viteza de treizeci şi două de picioare pe secundă, aterizînd cu un trosnet oribil pe trotuar, unde mureau în mod dezgustător în văzul publicului, ca un sac de alpaca umplut cu îngheţată de căpşuni cu păr, plini de sînge, cu degetele trandafirii de la picioare răşchirate.”

Catch 22