duminică, 29 iulie 2012

The Dark Knight Rises

Am terminat de văzut Batman 3 (în titlu i-am zis cum trebuie însă de-acum încolo o să-i zic Batman 3 ci nu denumirea completă, fiindcă e prea lung ca să-l tot repet, şi nici n-o să fac ca toţi de pe imdb şi să-i zic TDKR, pentru că sună ca şi cum m-aş referi la o piesă mică şi neagră de plastic şi fier pe care o pui în calculator şi deci nu-mi place) acum fix 50 de minute, ceea ce mă miră foarte mult, dar mă şi bucură în acelaşi timp pentru că îmi dovedeşte că de la Codlea, adică de unde stau eu, pînă la Braşov, adică unde se află cinematograful sau sursa de cultură, e o distanţă care poate fi străbătută destul de repede, ceea ce este foarte bine şi avantajos pentru public.

Dar înainte să vorbesc concret despre film aş vrea să zic cîteva lucruri destul de lungi şi necesare cu privire la evenimentele de dinainte, în sensul în care eu sunt un tip care atunci cînd ştiu că trebuie să particip în viitorul foarte apropiat la un lucru aşteptat de ani de zile – în cazul de faţă, Batman 3 – fac tot posibilul să mă bucur cît mai mult de acea stare magică de euforie a anticipaţiei, care mă umple de un fel de bucurie de pe urma căreia pot formula nişte gînduri destul de extreme cum ar fi „eu după acest eveniment pot muri liniştit” sau „după acest eveniment voi deveni o fiinţă completă şi evoluţia mea fizică şi psihică poate stagna complet după ce asist la eveniment, din moment ce mă voi considera o entitate care şi-a atins scopul sau scopurile în univers şi în toate dimensiunile posibile”. Prin urmare, e clar că de cînd mi-am rezervat bilet online pe net – asta se întîmpla marţi la 12:31 pm, şi de fapt erau două bilete fiindcă urma să merg ca de obicei împreună cu prietenul meu Marian Stoica – şi pînă vineri, 27 iulie, ora 4, cînd începea filmul, am tot căutat să mă feresc de anumite elemente nocive care mi-ar fi putut perturba participarea mea absolut curată la vizionarea cum se cuvine a filmului. Dar bineînţeles că nu a fost aşa, fiindcă aşa cum spune şi Werner Herzog în documentarul Grizzly Man din 2005,”Cred că trăsătura dominantă a universului nu este armonia, ci haosul, ostilitatea şi crima”, eu am simţit pe deplin acest lucru atunci cînd miercuri am auzit o bătaie în uşă în timp ce stăteam liniştit în pat şi citeam din proza scurtă a lui Mircea Nedelciu şi cîinele a început să latre, iar eu ca un mare idiot mînat de instincte şi puterea obişnuinţei sociale ce sunt, am crezut că la uşă este şeful de scară care cere cei 5 lei pentru femeia de servici, însă atunci cînd am deschis, am dat de unul mare care-mi spune „Vlad?”, şi eu spun „Da” (nici nu îmi luasem tricoul pe mine, i-am deschis uşa în sînii goi, dacă ar fi fost martore ale lui Iehova în schimb?), şi el spune „Ai o amendă, Vlad”, moment în care mi-a venit automat în minte vremea glorioasă cînd mergeam fără bilet pe troleu la facultate (treceam printr-o perioadă foarte minimalistă şi auto-impusă în ceea ce priveşte afirmarea mea pe plan material – adică ţineam neapărat să le dovedesc la toţi că eu pot fi navetist cu doar 3 lei pe zi, adică cît era pe atunci preţul redus de dubă, de la Codlea la Braşov, ceea ce am şi putut o vreme), numai că de vreo două-trei ori am fost prins şi mi s-au dat amenzi pe care nu le-am plătit, şi mă gîndesc că măcar una din ele tot a rezistat în timp în actele amendatorilor şi ale Fiscului, iar acea amendă uite că a ajuns să nu mă lase în pace nici acum cînd mai sunt doar 2 zile pînă la Batman 3. Şi chiar a ajuns, fiindcă acel om mare mi-a dat o foaie pe care scrie somaţie şi spune că în 15 zile de la primirea ei trebuie să achit amenda altfel voi fi executat silit, lucru care m-a făcut puţin nervos şi m-a făcut să zic tare „pula mea” în casă, ca să audă şi cîinele care era în sufragerie, însă m-am calmat destul de complet în cele ce au urmat, fiindcă am căutat repede pe net „amenda troleu executare silită” şi am descoperit faptul că nu-mi pot face mare lucru fiindcă eu nu am nimic pe numele meu, şi dacă-mi aduc bine aminte, cam acum un an am primit (de fapt a primit-o maică-mea, nu eu) tot o somaţie pe numele meu, care spunea de aceleaşi 15 zile, după care fireşte că nu s-a întîmplat nimic fiindcă, cum am spus mai sus, nu am nimic pe numele meu, şi chiar dacă aş avea nu aş fi atît de fraier încît să le arăt chitanţele electronicelor şi bunurilor achiziţionate în general, care or fi ele. Mă rog, într-un fel eu cred foarte mult şi în efectele cauzalităţii, şi un mod prin care încerc să mă calmez cînd mă găsesc în incidente de genul, este acela de a-mi repeta constant că lucrurile astea trebuie să se întîmple, şi odată întîmplate nu are rost să încerci să le rezolvi mental-retroactiv, fiindcă 1) ai fi ipocrit faţă de tine şi de acţiunile tale iremediabil efectuate, şi 2) aceste acţiuni pot duce la lucruri care pe viitor te-ar putea mulţumi mai mult decît acum, trebuie doar să aştepţi fiindcă, nu-i aşa, asta este cauzalitatea.

Deci să spunem că m-am liniştit faţă de acest punct negru în euforia mea anticipativă pentru Batman 3, însă în aceeaşi zi am mai avut parte de o întîmplare care m-a aruncat iarăşi în ghearele împuţite ale haosului numit viaţă şi responsabilitate inutilă, mai exact am ieşit să scot cîinele afară pentru a-şi face nevoile, iar odată ajuns pe peticul de iarbă uscată unde de obicei se crăceşte şi îşi dă drumul, am constatat că un alt cîine bătrîn şi negru din zonă îi dă tîrcoale, iar cîinele meu dădea ghes acestei faceri de curte fiindcă este în călduri, şi nu numai că dădea ghes, dar şi căuta să fugă de mine pentru a-şi face mendrele pe sub maşini cu maidanezul negru şi bătrîn, astfel că eu am fost nevoit să stau mereu după fundul ei, literalmente, şi să bat cu piciorul în pămînt şi să zic marş de fiecare dată cînd cîinele bătrîn voia să se suie pe ea, lucru care să spunem că este natural şi dat de la Dumnezeu, însă nu ştiu cît bine i-ar face cîinelui meu care deja a păţit o dezonoare similară acum cîţiva ani cînd a fătat 4 pui într-o repriză, că şi acum i se văd ţîţele care ating pămîntul. Mama mea spune că s-o sterilizăm, însă eu nu sunt de acord cu acest act mutilativ, adică efectiv mă gîndesc „oare cîinele meu cum s-ar simţi după ce i se anulează o bucată, o funcţie corporală cu care, ca şi noi oamenii, e obişnuit? Fireşte că incomplet.”

Dar am reuşit oarecum să suprim efectele rele ale acestor două evenimente, şi miercuri seara şi joi toată ziua, m-am îmbunat mîncînd cartofi prăjiţi buni, cu un ou prăjit deasupra şi cu garnitură de chili con carne adăugată după, lăsîndu-l apoi pentru mai încolo pe Mircea Nedelciu, şi apucîndu-mă în schimb de Întîlnire tîrzie de Nicolae Velea, care are un aşa dar de a povesti încît îţi vine să te duci la el şi să-i spui „Nicolae Velea, te felicit sincer pentru povestirile tale scurte care sunt foarte frumoase, şi dacă ar fi să înşir cîţiva autori care au scris şi au făcut poveşti aşa cum şi eu aş vrea să, aceştia ar fi fără îndoială Hemingway, Raymond Carver, Silviu Gherman şi Nicolae Velea.”

Vineri înainte să iau duba şi să plec spre cinema, am scos iar cîinele, care era tot în călduri, însă nu mai avea cu cine să flirteze fiindcă ăla bătrîn de data trecută nu era prin zonă, ceea ce m-a bucurat, aşa că am dus cîinele înapoi în casă şi am ajuns la cinema pentru a vedea Batman 3. Din mallul dedesubtul cinema-ului am luat două sucuri pentru mine şi Marian Stoica, care era pe drum de la muncă, şi mi-am luat şi o ştergătoare din aceea specială de ochelari, fiindcă m-am săturat pur şi simplu de hîrtii igienice şi alte foi cu care mi-am zgîriat lentilele şi mi-e frică să nu mi se strice ochii de la cît privesc prin acele zgîrieturi. Şi am urcat pe urmă la cinema şi am văzut filmul.

Batman 3 este un film foarte bun, dar trebuie neapărat, dar neapărat ca spectatorul să vadă şi celelalte două filme din serie, adică Batman Begins şi The Dark Knight, altfel, după vizionare, se vor produce remarci enervante, aşa cum a făcut şi Marian Stoica, care a zis „băi, n-am prea înţeles eu mare lucru la început, ce era cu ăia, cine era Harvey Dent etc”, la care eu îl întreb „Păi n-ai văzut primele două? Nici măcar pe al doilea?” la care el zice rîzînd „Nu.”, ceea ce aproape m-a făcut să-i răspund „Cum poţi să comiţi o asemenea blasfemie vizavi de Batman 3, cînd ştiai clar că face parte dintr-o trilogie atît de mediatizată, şi doar ai citit pe imdb că acţiunea are loc la 8 ani după al doilea şi aşa mai departe...”. Deci trebuie văzute şi celelalte două fiindcă de-asta îi şi zice trilogie, deşi pun pariu că 80% din oamenii care se duc să vadă filmul, se duc pentru că a fost mediatizat destul de mult şi agresiv înainte de apariţie, şi 60% se duc pentru că au văzut doar partea a 2-a, adică cea cu Heath Ledger, ceea ce este un fel de hipstereală, dar nu chiar foarte mare, din moment ce omul chiar l-a jucat bine pe Joker. În Batman 3 sunt foarte multe personaje şi situaţii care se leagă mai mult de partea 1 a trilogiei decît de partea a 2-a, deci voi fi foarte nervos cînd voi mai auzi pe cineva spunînd că i s-a părut confuză partea aceea sau cealaltă, lucru care cu siguranţă se va întîmpla, şi care-mi dovedeşte încă o dată că cel mai bine e să nu te iei după ce zic unii sau alţii, pentru că pînă la urmă tu eşti cel mai bun spectator, şi în cap îţi intră atît cît absorbi, nu mai mult, şi în mod clar unul care a absorbit puţin va pica de prost în faţa unuia care a absorbit mult şi cît trebuie, aşa ca mine.

Apropo de mediatizare multă, am observat că e destul de riscant să ai internet şi să intri pe un site de filme gen imdb fără să dai de spoilere care împînzesc secţiunea de commenturi, şi chiar şi pe wikipedia dacă intri să te documentezi, de exemplu, în legătură cu cine sunt actorii, regizorul, cît e bugetul, cine a făcut muzica, deci şi acolo dacă intri, trebuie să închizi ochii în timp ce dai scroll şi abia după ce ai trecut de secţiunea cu povestirea subiectului poţi să-i deschizi, altfel ţi-ai stricat tot filmul şi mai bine nu te duci. Şi tentaţia este mare, mai ales la unul ca mine care nu-mi permit chiar bilet de avanpremieră şi mai trebuie să stau 2-3 zile pînă se face regim normal, adică eu am aşteptat filmul din secunda în care s-a terminat Batman 2, şi după aşa un film, normal că ai aşteptări imense şi nu poţi să stai pe net fără să cauţi măcar zvonuri, confirmări, dacă nu spoilere. În ceea ce priveşte Batman 3, recunosc că am aflat din greşeală o chestie, un fel de spoiler de la finalul filmului, dar mă rog, nu era ceva absolut monumental, însă sunt sigur că surpriza ar fi fost mult mai mare dacă n-aş fi citit alea cîteva cuvinte de pe wikipedia (nici măcar nu eram la secţiunea plot, ci la cea cu personajele, deci nu mă aşteptam la spoilere). Aşadar mare grijă la filme ca ăsta, care se anunţă că sunt mari, şi de la un punct încolo începe internetul să mustească de fraieri care uită să pună SPOILER ALERT într-un comentariu care e postat la super vedere. Însă regizorul Christopher Nolan a fost foarte deştept şi a intuit treaba asta încă de cînd s-a apucat de serie, de la Batman 1, pentru că a avut din start de-a face cu adaptarea după o serie foarte cunoscută de comic books, dacă nu cea mai cunoscută, care se tot scrie din 1939, adică de o mie de ani, şi după o mie de filme şi de desene animate şi de poveşti făcute cu Batman, tu cu ce să mai vii ca să fie să fie şi original şi nemaifăcut? Iar răspunsul este desigur că, atunci cînd rămîi fără moduri de a aborda absolut original un lucru – şi rămîi –, te apuci în schimb să iei elemente din lucrurile care s-au făcut anterior cel mai bine, şi să le amesteci într-un melanj care le face cinste acelor lucruri, fără să pară că acest melanj e o simplă reiterare avantajată de tehnicile avansate şi megaavansate, de care industria care face filme caută să se folosească din ce în ce mai mult şi agresiv (mă refer în mare la folosirea 3D-ului, faţă de care Nolan şi-a exprimat dezgustul oarecum şi a zis că mai bine arată cînd e folosită la jocuri video, şi aşa şi este, asta cu foarte foarte mici excepţii, şi anume cînd filmul se vrea a fi din start un vehicul pentru modul în care este în primul rînd redat vizual, şi abia în al doilea rînd pentru poveste, iar aici intră clar Avatar şi altele, dar în primul rînd Avatar). Şi aceste locuri din care Nolan a luat pentru a face trilogia Batman sunt o serie de cîteva comic booksuri din anii 80 şi începutul anilor 90, care s-au remarcat prin faptul că aduceau în prim plan poveşti mult mai mature şi complexe din punct de vedere psihologic, faţă de comicsurile de dinainte, care, în mare, erau doar aventuri în care eroul adică Batman avea de parcurs un traseu narativ liniar de aventură convenţională, aventură la sfîrşitul căreia ieşea învingător şi toate erau bune. Şi după modelul acesta relativ simplist s-au ghidat şi filmele făcute pînă la Nolan, unele mai bine, cu farmec şi executare filmică realmente remarcabile (primele două ale lui Tim Burton), altele mai puţin bine, dar debordante de acţiune nonstop, deci entertaining (Batman Forever de Joel Schumacher) şi altele slabe rău, care au îngropat o vreme seria şi au băgat-o în ruşine (Batman şi Robin, tot de Schumacher, care parcă de data asta a vrut să vadă cît de gay flamboiant şi de prost gust încărcat cu ego poate fi un regizor, spre deosebire de Bryan Singer de exemplu, care deşi e şi el gay pe faţă, a făcut o treabă foarte bună cu seria X-Men, deci totul trebuie făcut cu moderaţie şi cu respect pentru sursa narativă, dacă vrei să nu-ţi pui publicul în cap). Şi pentru că Nolan a făcut asta (aici mă refer şi la frati-său, Jonathan Nolan, care a scris scenariul, şi care a scris scenariile şi la cam toate filmele făcute de frati-său, de la Following la Memento şi Insomnia, care e remake bun, şi Prestige), adică contopind mai multe surse în mod deştept, fără să ia verbatim vreun element şi să devină astfel previzibil, normal că a reuşit să creeze o lume care satisface publicul împărţit în două ramuri: 1 – ramura care vine cu pretenţii şi e fidelă mediului original, static, al comic-bookurilor, iar asta nu înseamnă deloc că cei de-aici ar fi incompatibili cu mediul cinema, ci din contră, înseamnă că după atîţia ani de citit (atenţie, citit) poveşti de calitate şi complexe pe hîrtie, pretenţiile care se ridică vizează în primul rînd spunerea unei astfel de poveşti, şi mai e şi curiozitatea pe care orice fan înrăit de comic book e normal s-o aibă atunci cînd aude că seria lui favorită e pe cale să devină film sau mai ştiu eu ce, orice altceva în afară de bandă desenată; şi 2 – ramura care nu vine din comic book-uri şi care vrea pur şi simplu să fie entertained şi să se simtă bine la un film făcut bine. Desigur, aici pot intra şi ăştia puţin chiţibuşari ca mine care pe lîngă factorul de distrare pe care îl prezintă sau nu filmul, sunt atenţi şi la restul detaliilor, pentru că un film nu e numai actori şi scenariu, mai e şi muzică, mai e şi efecte, mai e şi modul în care sunt folosite muzica şi efectele, mai e şi decorurile, stilul de filmare, de editare etc. Şi mie sincer mi-a plăcut mult toate astea la Batman 3, şi nici nu cred că ar fi putut să fie altcumva, din moment ce după o grămadă de filme în care n-ai dat greş din punctele astea de vedere, era culmea să vii şi să faci o porcărie, şi era mai mult de culmea, era o insultă, dar mă rog, nu este cazul.

Culmea cu filmele lui Nolan este că deşi sunt blockbustere şi fac infinite de dolari la casă (de la Batman Begins în sus), ele reuşesc destul de ok şi la un nivel mai cerebral aşa, deşi afirmaţia „filmele lui Nolan sunt pentru oameni deştepţi” ar fi cam exagerată şi snoabă, pentru că spre deosebire de, să zicem, The Conversation al lui Coppola, sau ca să fiu şi mai rău, Primer din 2004, făcut de un matematician muist dar totuşi neipocrit în muismul său, pentru că a zis „Ori înţelegi filmul meu, ori nu, şi dacă zici că da, să ştii că minţi”, filmele lui Nolan, şi chiar şi Memento, şi chiar şi Following, adică primul lui low-budget indie în alb-negru, au un fir care cu toate că aparent nu e liniar, ei bine, către sfîrşit piesele de puzzle alcătuiesc limpede şi fără mare stoarcere de creier, linia, concluzia, tema / marea temă. Să nu se înţeleagă că filmele lui Nolan ar fi o semi-impostură cum a fost de exemplu The Usual Suspects, care e un film ok şi are nişte performanţe de actori jos pălăria, dar mizează colosal pe twist-ul de la final, şi ăsta e un fel de şantaj emoţional aşa, cam agresiv şi venit prea brusc din partea producătorilor, a scenariştilor etc. Ce-mi place la Nolan vizavi de asta, e că se strofocă puţin mai mult să unească punctele lăsate în suspans în film, odată cu apropierea climaxului, adică la el climaxul nu este aşa de repezit şi de sărac în detalii, cum e în alte filme care sunt construite efectiv pentru final, cum e seria Saw, de exemplu. Da, şi Nolan trebuie să se folosească de manevra flashback-ului, pentru că cum altfel să luminezi evoluţia superenigmatică a unui personaj, fără a te folosi de un clişeu deux-ex-machinesc cum ar fi verbalizarea directă la sfîrşit de film, rezolvarea de detectiv stil Poirot, pe sistemul „ne întîlnim toţi într-o cameră şi aici vă voi spune ce şi cum”. Nu, asta înseamnă hiperexplicitare şi rezolvare clasică a conflictului, ceea ce nu mai prea este cool, şi Michael Haneke şi Werner Herzog ar strîmba din nas foarte vizibil la asta. Dar felul în care Nolan se foloseşte de astfel de procedee e unul gîndit cumva piramidal şi el ştie că există trucuri bune şi trucuri ieftine, şi în acelaşi timp nu e atît de infatuat încît să creadă că el e zeul filmelor şi va revoluţiona industria, nicidecum; Nolan, precum ceilalţi mari care favorizează o poveste bine spusă (Spielberg), tocmai de asta au succes, pentru că pun în prim plan povestea, şi apoi îşi permit şi ei să vină cu mărcile proprii, dacă le au, adică o tehnică mai specială de filmare, o întrerupere mai bruscă a unui cadru, potrivirea unei secunde specifice din coloana sonoră cu un moment specific din film etc. Şi mai spun ceva legat de Nolan şi apoi încerc să trec la Batman 3, şi voi spune deci că lui Nolan îi reuşeşte poezia bună, bine legată (ne-nişată pînă la refuz, fiindcă nu e deloc ermetică, experimentală, ci doar ruptă inteligent în nişte fîşii care se vor regăsi în cele din urmă satisfăcător în întreg) a povestitului prin tehnică, pe cînd lui Michael Bay (căci şi el face blockbustere, deci pot să compar) îi reuşeşte un fel de proză ultraconvenţională dar da, de succes şi ea, cum e de exemplu proza lui Dan Lungu de la Polirom. Deci depinde ce alegi pînă la urmă, mie sincer îmi place şi unul şi altul, depinde pe ce frecvenţă de acceptare a convenţiei te setezi atunci cînd te gîndeşti să vezi un film. Şi mai zic ceva puţin şi de traseul lui Nolan ca regizor, şi pot să spun că e unul pe cît de scurt, pe atît de curat şi prolific, şi Nolan seamănă aşa puţin la traseu cu Sam Raimi, despre care am scris, numai că Nolan probabil a prins vremuri mai bune şi studiourile l-au plăcut mai repede, fiindcă de la Following, din 98, care a fost făcut cu ŞASE MII DE DOLARI COAIE, pînă la Inception din 2010, în care a băgat 160 de milioane şi a scos vreo 900, e un drum nu foarte lung, din care se deduce că omul pune realmente osul la filme.

Acum să vorbesc despre Batman 3. Ce m-a enervat la film a fost în primul rînd faptul că l-am văzut doar o dată, şi imediat după m-am gîndit că ar trebui să mai merg şi a doua zi să-l văd, dar am zis totuşi să nu, pentru că nu sunt chiar cretin la cap şi ţin minte lucruri esenţiale atunci cînd trebuie. M-a mai enervat vocea prea gîjîită şi parcă de solist de trupă de metal doom a lui Batman, dar asta a fost aşa de la început, şi dacă e să chiţibuşărim puţin, o putem pune pe seama unui sintetizator de voce băgat undeva în masca lui Christian Bale, şi oricum mi se pare normal ca Batman să aibă altă voce decît Bruce Wayne, deci să spunem că este un lucru la care nu cîrtesc prea mult. Şi m-au mai enervat puţin discursurile moralizatoare pe care valetul Alfred, adică un fel de tatăl surogat al lui Bruce Wayne, i le ţine lui Bruce Wayne cam în două momente ale filmului. Efectiv sunt două scene în care replicile personajului par un fel de învăţături cu mare şi explicit tîlc, mai deloc subtile, gen „Vreau ce-i mai bun pentru tine, uneori mă gîndesc că merg prin oraş şi te văd de mînă cu o femeie care este soţia ta, şi tu eşti fericit”, sau „Nu mi-e frică de faptul că o să dai greş (asta după ce Bruce Wayne se hotărăşte să îmbrace iar costumul de Batman), mi-e frică că o să vrei să dai greş.”, deci replici din acestea care mai mult şi-ar avea locul într-un film noir cu dame şi detectivi şi replici parcă luate din ceva roman de consum cu femei cu păr lung şi bărbaţi cu cămaşa descheiată pe copertă, decît într-un film realist cu supereroi care nu-s supereroi. Dar acestea sunt noduri în papură găsite de mine, şi în niciun caz nu m-au făcut să nu-mi placă filmul sau interpretarea lui Michael Caine în rolul lui Alfred, pentru că mie îmi place Michael Caine în orice film joacă, inclusiv seria Austin Powers, şi m-am gîndit că dacă aş orbi vreodată la ochi, Doamne Fereşte, aş cere să mi se pună numai filme şi interviuri cu el pentru ca să-i aud vocea lui Michael Caine, voce care nu se poate să fie mai British de-atît. Şi da, de ce să nu zic, rolul lui e mai mare aici decît în primele două filme, prin urmare e şi mai emoţional, şi la o scenă cu Alfred, pe la final, mi-a dat şi o lacrimă, pe care fireşte că nu am şters-o, ca să nu mă vadă ceilalţi bărbaţi din cinema, care mai mult ca sigur că nu lăcrimau.

Acţiunea se întîmplă la 8 ani după ce Batman 2 se termină, adică după ce Harvey Dent, poliţistul model transformat în psihopatul TwoFace de către Joker, moare, aşa cum era şi firesc, şi Batman (jucat foarte ok de Christian Bale, care şi-a lăsat şi barbă şi parcă a mai slăbit puţin pentru film, ca să arate chiar ca un Batman scos din uz şi amărît), decide împreună cu comisarul Gordon că trebuie ca el să-şi asume moartea lui Dent pentru ca oraşul Gotham să aibă totuşi un model real de urmat, ci nu pe unul care se îmbracă în liliac şi se ascunde mereu şi deci nimeni nu ştie cine e şi ce vrea să facă de fapt. Din acest motiv, fireşte că Batman şi-a pus un fel de ţintă pe spate şi toată poliţia are ordin să-l prindă atunci cînd îl vede, deci e un fel de paria rău self-made, pentru binele oraşului pe care l-a salvat în Batman 1 de Sperietoare şi Rhas Al Ghul, şi în Batman 2 de Joker. La începutul lui Batman 3 aflăm că Batman n-a mai ieşit în lume de atunci (deşi unii vor să iasă, copiii mici mai ales), şi mai mult decît atît, Bruce Wayne a devenit un fel de pustnic, şi-a lăsat barbă, şchioapătă, muşchii i s-au atrofiat şi suferă după avocata Rachel Dawes, care a murit arsă din cauza Jokerului, pentru că Batman a ales să-l salveze mai degrabă pe Dent, şi nu pe ea (de fapt pe ea a ales-o dar Jokerul fiindcă e şmenar a inversat adresle unde sunt cei doi legaţi de butoaie de benzină).

Dar normal că un nou inamic oribil de rău trebuie să apară, pentru că altfel nu ar mai fi fost niciun Batman 3 şi toate ar fi fost bune, şi acest inamic este Bane, care înseamnă în engleză blestem, năpastă şi nenorocire, şi chiar asta şi este, şi aceste caracteristici sunt ilustrate în film de faptul că s-a născut în cea mai închisoare rea de pe pămînt, are mulţi de muşchi, că e chel, că are o mască de respirat în formă de păianjen pe gură, deci are o voce care domină aşa cum domina şi Darth Vader, şi este şi un geniu criminal, pentru că are mulţi adepţi şi planuri urîte pentru Gotham.

Tom Hardy îl joacă pe Bane, ceea ce m-a bucurat foarte mult încă de cînd s-a publicat pentru prima dată distribuţia, acum un an şi aproape doi, şi m-a bucurat pentru că Tom Hardy intră lejer în liga acelor actori foarte versatili, pe care nu-i crezi că pot face un rol înainte să iasă filmul, dar după ce a ieşit, spui că în mod clar alt actor n-ar fi reuşit treabă mai bună, şi dacă ar fi dau spre exemplu o altă astfel de versatilitate, aceea ar fi jocul pe care John Malcovich l-a făcut în rolul handicapatului din Of Mice and Men, din 1992, sau Robert DeNiro în The King of Comedy (astea două mi-au venit în minte pentru că am vorbit recent despre ele cu poetul şi scriitorul Dan Mihuţ). Şi ce m-a mai îngrijorat, ca un idiot cu prejudecăţi ce pot fi uneori, legat de Tom Hardy în rolul lui Bane, a fost faptul că ştiam că Bane o să aibă mereu pe faţă o mască, pentru că m-am documentat despre personajul original din comicsuri, şi m-am gîndit că un actor atît de expresiv şi de frumuşel precum Tom Hardy (şi chiar este expresiv şi frumuşel, şi are nişte buze senzuale şi ochi de felină deşteaptă) n-o să-şi atingă potenţialul deplin cu faţa acoperită, dar bineînţeles că mi-am schimbat părerea încă de la primul cadru în care l-am văzut şi mi-am jurat că nu mai comit astfel de prejudecăţi pînă nu văd produsul final. De fapt în adîncul sufletului meu am ştiut mereu că Hardy o să facă ceva special cu acest rol, din moment ce omul este un character actor, şi trebuie să vezi doar Bronson ca să te convingi de asta, şi eu m-am convins, pentru că era clar că o să trebuiască să facă un joc al trupului foarte sugestiv, şi să se folosească de privire într-un mod care să suplinească mişcările gurii şi ale obrajilor, care nu se văd în film, fiindcă dacă s-ar vedea, ar fi la fel de inspirat ca şi un film cu Jason Voorhees în care Jason Voorhees n-ar avea deloc mască.

Masca lui Bane îl face să aibă o voce foarte audibilă, chiar şi în scenele cu mare zgomot de fundal, şi ăsta este în primul rînd un truc folosit de echipa cu sunetul, ca să-l facă pe Bane să domine efectiv fiecare cadru în care apare, lucru care mi se pare pînă la urmă normal, adică nu consider că au favorizat personajul în defavoarea altora, amplificîndu-i vocea gîjîită şi parcă vorbită dintr-un frigider în care sunt minus o mie de grade celsius, fiindcă el pînă la urmă ESTE personajul rău principal, the main villain, iar acesta trebuie să iasă altcumva în evidenţă decît nebunia haotică deja folosită pe Joker, şi figura crîncenă şi neagră şi plină de umbre a lui Batman, cu care deja ne-am obişnuit de-a lungul a două filme mari. Desigur că mi s-a părut, precum şi altora probabil, că vocea lui Bane ar semăna cu a lui Sean Connery bolnav de astm şi cancer la plămîni, dar poţi trece uşor de acest aspect, fiindcă această voce are mai mult ceva care sugerează o latură umană puternic reificată, mecanizată, de fostă condiţie rea, acum cicatrizată agresiv (ca la Generalul Grievous din Star Wars episodul trei), ceea ce este destul de atipic din moment ce Bane este opusul total al unui cyborg, adică în afară de masca de pe faţă, care îi atenuează cumva nişte dureri păţite mai demult, el se foloseşte 99% doar de forţa brută din pumnii şi picioarele şi capul lui pentru a-şi subjuga oponenţii. E o maşină oribilă de război, însă total umană dpdv anatomic. Şi spre deosebire de Joker, care a terorizat Gothamul doar „pentru că poate”, doar pentru distracţia nebună de a-şi vedea haosul reducîndu-i pe oameni – aliaţi sau duşmani – la animale mînate de frică, Bane este de data aceasta un inamic cu un scop, cu ideologie şi cu un plan bine şi de cu vreme stabilit, nu ca Jokerul, al cărui plan se năştea mai mult din mers, pe măsură ce intra în contact şi observa reacţiile celorlalte personaje la acţiunile lui. Acest lucru îl făcea pe Joker să fie total imprevizibil, însă previzibilitatea este un element care pur şi simplu va fi de la bun început neaplicabil lui Bane, el fiind mai degrabă un tip deosebit de calculat, care şi-a pus la punct planul 6 luni de zile (ce m-am contrazis ca fraierul, dar mă rog :D, e o previzibilitate mai pe termen lung aşa), şi atunci cînd l-a pus în aplicare, şi l-a pus cu un aşa mare şi bubuitor impact, încît toate forţele de ordine socială sunt pur şi simplu anulate, şi astfel nu mai are cine să-l oprească cînd preia controlul absolut asupra Gothamului. Şi nu-l preia numai prin frică, cum s-ar aştepta în mod previzibil de la un geniu criminal, cum am zis că e Bane, nu, asta pentru că Bane ştie că cel mai eficient mod de a te impune în faţa a 12 milioane de locuitori de metropolă, e să te foloseşti aşa cum trebuie de sfînta treime ideală a terorismului cotropitor: 1 – începi printr-o deturnare agresivă, cu bombă mare, a unui loc înţesat de civili, 2 – le prezinţi care sunt condiţiile supravieţuirii, 3 – izolezi locul deturnat astfel încît forţele de ordine să nu aibă niciun fel de acces în zona de foc, şi desigur, prezinţi eventualilor eroi scenariul că toţi civilii or să moară dacă se încearcă ceva suspect.

Deci da, Bane este inamicul care-l termină mai mult fizic pe Batman cel atrofiat de 8 ani de zile, pentru că acum Batman este deja un tip cu foarte puţine lucruri de pierdut pe fond psihic: este orfan şi femeia pe care o iubea e moartă, deci pentru cine să mai lupte, pentru poliţiştii care-l vor mort? Pentru comisarul Gordon pe care l-a părăsit familia şi care încă n-are curajul să spună lumii că Batman nu e rău şi că e bun? Nu.

Stăteam şi mă uitam la film, şi la un moment dat mi-a venit în minte o idee legată de Bane, pe care am şi notat-o pe telefon pentru a o dactilografa mai pe detaliu cînd ajung acasă: Bane m-a dus cu gîndul la colonelul Kurtz din Apocalypse Now, dar la un Kurtz care este un fel de prelungire al originalului colonel Kurtz, o prelungire care s-ar fi hotărît să nu se lase omorît, ci în schimb să stîrpească activ urîţenia şi corupţia pe care o simte-n jur. Deci un fel de colonel Kurtz care e la fel de versat şi atins de ororile suferinţei fizice şi psihice, dar care brusc are un impuls de genul „eu trebuie să folosesc aceste sentimente pentru că aceste orori nu se vor opri cu moartea mea, deci cineva trebuie să le taie din rădăcină şi să le distrugă, chiar şi prin amplificarea la apoteoză a metodelor agresive necesare pentru a înfăptui treaba asta.” Este o idee care-mi place foarte mult că am gîndit-o.

Bane a mai apărut în film în producţia proastă Batman şi Robin din 1997 dar acolo nu era altceva decît o caricatură de marionetă fără minte jucat de un wrestler, un bătăuş muscularizat din cauza unor seruri otrăvitoare, care era doar un fel de boss cu viaţă mare, la sfîrşitul unui joc video cu bătaie la fel de prost, pe care Batman cu costum cu sfîrcuri interpretat de George Clooney trebuie să îl bată. Aici Nolan l-a făcut mai fidel comicsurilor, şi deşi eu ştiam demult de Bane, şi ştiam că e un inamic celebru fiindcă i-a rupt la un moment dat coloana lui Batman şi-l lasă paralizat, pentru ca un alt Batman să-i ia locul, dar Nolan normal că s-a gîndit că dacă prodecează direct aşa, o să fie previzibil şi n-o să vină cu nimic nou, aşa că a găsit o abordare care să împace şi pe fanii comicsurilor, şi pe cei care au citit despre ce ar trebui să facă Bane, dar care se aşteptau totuşi să facă altceva, sau altcumva. Şi acel altceva, altcumva este de fapt tradus în abilitatea lui Bane, ca personaj de film, de a domina triplu: publicul, cadrul în care apare, şi personajele din cadru.

Înainte să trec la cîteva spoilere, mai spun de Anne Hathaway care o joacă pe femeia pisică, adică pe Selina Kyle, şi o joacă bine, chiar bine, adică tot filmul mi-a plăcut în primul rînd că nu a menţionat nimeni şi nici ea nu s-a referit la ea drept Catwoman, în schimb e clar că ea este un cat burglar, şi se înţelege că este un fel de fostă damă de companie dintr-o parte veche şi urîtă a oraşului, care vrea să se retragă la un moment dat şi să o ia de la zero aşa cum se cuvine, deci e un personaj făcut cum trebuie, cu fundal emoţional şi cu mult farmec feminin, pentru că actriţa chiar arată bine, asta o recunosc în ciuda faptului că nu mă dau în vînt după ea, dar nici nu spun ca Marian Stoica, care, mai în glumă mai în serios, mi-a zis înainte să fac rezervarea că el nu vine la film pentru că nu o suportă pe Anne Hathaway. A făcut un rol bun, se vede că s-a antrenat impecabil pentru acrobaţiile pe care trebuia să le facă din cînd în cînd, şi în scenele cînd ea interacţionează cu Bruce Wayne / Batman, e clar că e o chimie aparte între ei; aspectul ăsta fiind oarecum necesar de introdus în film, fiindcă Catwoman a fost mereu în comicsuri o figură ambivalentă, adică nu prea se ştia dacă era sau nu era duşmanca lui Batman, însă se ştia că are mult sex-appeal, că îi place să se joace cu Batman şi că lucrul acesta nu trece neobservat de Batman care este totuşi bărbat şi din cînd în cînd îi mai şi place. Şi a făcut un rol bun pentru că s-a prins că trilogia lui Nolan e într-un registru mai realist, şi deci nu era ok să facă ca Michelle Pfeifer în Batman Returns, care cînd te uitai la ea ziceai că mai are puţin şi joacă într-un film porno, fiindcă era ultralascivă, ultrarujată şi poza foarte mult în fiecare scenă cu biciul de piele în mînă (lucru potrivit dealtfel în convenţia filmului lui Burton). Să zicem deci că Catwoman din Batman 3 nu are nicio pisică pe lîngă ea, şi niciun gadget explicit felin (masca abia sugerează nişte urechi de pisică, dar e cumva strîmbă într-o parte, aşa că se sugerează că e mai mult un instrument de comunicaţie ceva, aşa cum are şi batman în urechi, decît urechi ornamentale), deci voi oferi încă un punct alb filmului, pentru că nu se foloseşte gratuit de simbolistica obişnuită pentru a da mură-n gură publicului detalii privind tipologia personajului.

Apoi mai joacă Joseph Gordon Levitt în rolul la un ofiţer exaltat (chiar aşa e numit de un poliţist) pe nume Blake, care ştie cine e Batman pentru că şi el e orfan şi s-a prins de unele lucruri legate de sentimente. Şi în marea de poliţişti birocraţi şi cu metode învechite şi pline de prejudecăţi, Blake chiar îşi dă seama de ce e ok şi ce nu, şi e chiar tipul poliţistului gen Serpico, adică neagreat de colegi, care cînd vine însă vorba de dreptate absolută, îşi aruncă şi insigna şi începe să facă treabă pe cont propriu. E un personaj ok, o pată de lumină, cum s-ar zice, pe negura corupţiei în care colcăie poliţia, deşi corupţia a fost un element major în primele două filme, acum în Batman 3, forţele de ordine sunt mai degrabă un simbol a ceea ce ar putea fi (şi nu este) Gothamul dacă s-ar mobiliza toţi aşa cum o face Blake de unul singur, dar nu o fac pentru că de data aceasta sunt practic mult reduse logistic prin forţă brută, de către Bane, ceea ce reprezintă visul oricărui terorist de oriunde, şi în general este un lucru pe care odată ce l-ai reuşit, poţi să te lauzi, şi din cauza acestui aspect cred eu că filmul a fost numit un film fascist, mai exact un foarte bun film fascist. Şi mie îmi place Gordon Levitt, e un tinerel foarte promiţător, mult mai promiţător ca foşti tinerei precum Leo DiCaprio, asta pentru că Levitt s-a făcut cunoscut mult şi cu chestii mult mai curajoase şi orientate spre adulţi (vezi Mysterious Skin), sau comedii foarte bune şi calde cum e 50 / 50, faţă de care mulţi au zis cum naiba nu l-au propus pt oscaruri, pe el şi pe Seth Rogen, dar mai mult pe el. Şi e şi frumuşel, şi mie sincer îmi place cum arată, e aşa senin şi figura îi tinde uşor spre un şablon de mongoloid, aşa că mereu arată optimist şi aducător de lucruri bune, însă nu ostentativ, adică se observă mai mult intenţia de a aduce lucrurile bune, îndîrjirea pe care e dispus s-o aibă în lupta asta care poate foarte bine să iasă cu eşec.

Gary Oldman îl joacă fără reproş pe Jim Gordon, comisarul poliţiei şi omul care lucrează (lucra) cu Batman, omul chiar e actor veteran pe bune şi serveşte şi ca un fel de proiecţie viitoare şi model pentru ofiţerul Blake, pe care-l ţine pe lîngă el şi pe care-l avansează repede în grade, pentru că simte că băiatul e curat şi poate să facă lucruri mari. Din păcate pentru el, se vede clar că trebuie să trăiască cu secretul că Harvey Dent n-a fost de fapt erou, şi că nu Batman l-a omorît, dar pentru binele oraşului trebuie să păstreze secretul ăsta, şi chiar prima scenă din film îl înfăţişează pe comisar care este pe cale să spună un speech la o petrecere poliţienească (Harvey Dent Day), şi în loc să zică ceva laudativ la adresa lui Dent, mai că e gata să scoată nişte foi din buzunar şi să citească din ele adevăratul adevăr despre ce s-a întîmplat cu psihopatul şi criminalul Dent, dar nu e în stare, şi aici nu mai ai nevoie de multe ca să-ţi dai seama că e un personaj ajuns într-o stare avansată de conflict interior generat de trăirea în minciună. Deci personaj foarte bun şi acesta.

Morgan Freeman e cool ca de obicei în rolul lui Lucius Fox, adică furnizorul şi inventatorul care îl ajută pe Batman cu tot felul de gadgeturi şi maşini, şi care lucrează la subsolul secret al firmei Wayne, şi rolul lui este mai mare aici, fiindcă Fox ajunge să se lupte cu falimentul firmei Wayne, şi dacă firma Wayne dă faliment, nu mai are bani pentru gadgeturi, deci Batman rămîne fără lucruri şi vehicule. Morgan Freeman e un actor foarte bun, şi nu mai spun nimic legat de asta.

Şi mai joacă Marillon Cotillard în rolul Mirandei Tate, un fel de parteneră de afaceri a lui Bruce Wayne, care mie mi se pare aşa şi-aşa, adică fiind de origine franceză, să zicem că are pe acel vino încoace, însă nu îl are aşa cum îl au de exemplu Charlotte Gainsbourg sau Charlotte Rampling, alea da franţuzoaice. Marillon Cotillard mi se pare prea finuţă şi frumuşică şi zînă pentru orice rol, aşa cum DiCaprio mi se pare că are aceleaşi expresii faciale şi mimică în toate filmele, deci nu pot să spun despre el că ar fi un actor versatil, cu toate că multe din rolurile pe care el le-a ales presupun asta, şi vizavi de asta pot să sper totuşi că măcar va face treabă foarte bună în Django Unchained al lui Tarantino. În acest film fiind două roluri feminine cu impact, mie îmi place mai mult de Anne Hathaway, care e parcă mai prezentă şi mai activă, deşi rolul lui Cotillard se vrea a fi şi mai cu impact în sensul în care acţiunile ei aparent puse în fundal de-a lungul fimlului, explodează cumva într-un twist mare la final, lucru despre care voi scrie în cele ce urmează.

DE AICI URMEAZĂ SPOILERE GRAVE

Spre final aflăm că Miranda Tate este de fapt Talia Al Ghul, adică fiica lui Rhas Al Ghul, cel care în Batman 1 a vrut să distrugă Gothamul pentru că credea că aşa oraşul va renaşte din cenuşă curat şi fără corupţie, şi normal că Batman nu l-a lăsat şi l-a omorît (nu direct, cu mîinile lui, ci l-a lăsat din cîte îmi aduc aminte, într-un tren care s-a ciocnit de o clădire mare, fiindcă codul principal al lui Batman e să nu omoare pe nimeni, ci doar să-l bată şi să-i ia armele; îmi mai amintesc o scenă din filmul animat Batman: Gotham Knight, care este un fel de punte între Batman 1 şi Batman 2, foarte bine făcut, şi în acest film este o secvenţă în care Batman face rost de o armură specială primită de la Lucius Fox, şi se duce la un moment dat să bată nişte oameni răi, şi unul trage cu pistolul în Batman, iar armura îi respinge glonţul şi un alt tip este rănit din cauza asta, iar Batman cînd vede asta, îi pare rău şi-l ia pe acel tip şi-l duce la spital, şi pe urmă merge înapoi la Lucius Fox şi îi spune că nu mai vrea să poarte această armură, deci iată ce înseamnă să fii integru şi să te ţii de un cod care pînă la urmă e menit să-i apere şi să-i cruţe pe absolut toţi şi să facă cît mai puţine victime cu putinţă.)

Deci Talia, după ce s-a culcat cu Batman mai devreme în film şi a spus că-l ajută să-şi refacă firma care a dat faliment, acum la final îl înjunghie în şale şi îi spune că se află aici pentru a împlini lucrul tatălui ei, adică pentru a detona o bombă nucleară care distruge tot pe o rază de 10 kilometri, şi pe lîngă asta aflăm şi că Bane a fost de fapt protectorul ei mai demult şi a salvat-o din închisoarea aceea urîtă şi ascunsă din care nu putea să evadeze nimeni, deci în acest punct al filmului devine clar faptul că Bane, din monstrul autoritar şi impunător insant prin fizicalitate, este pur şi simplu redus la statutul de lacheu cu puşca-n mînă, de henchman, mai ales că cu cîteva minute înainte, în timp ce Talia stă cu cuţitul în şalele lui Batman cel mirat şi şocat, şi îi explică cum Bane a salvat-o din închisoare, camera e fixată de aproape pe ochii lui Bane, care plînge, deci automat i se anulează toate caracteristicile care l-au desemnat pînă acum drept „cel care l-a îngenuncheat pe Batman”. Şi imediat după aceasta apare femeia pisică pe o motocicletă şi trage cu nişte tunuri speciale în Bane, care nu mai este văzut în film, deci se presupune că e mort. Nu mi se pare deloc o exagerare, o turnură nepotrivită în ceea ce priveşte evoluţia personajului Bane, fiindcă acesta a avut două ore şi jumătate (din 2 ore şi 40) la dispoziţie pentru a se impune pe o grămadă de planuri şi nivele ale fricii şi terorii, şi fiind final de trilogie, chiar şi realistă, doar nu era să ne aşteptăm că Batman MOARE aşa, în mod direct, sec, într-o simplă bătaie cu inamicul, şi ar fi fost sec şi dacă Bane ar fi fost doar singurul inamic din film, deci avînd de-a face cu un film de Christopher Nolan, eu spun că era firesc să ne aşteptăm la mai multe şi complexe bifurcaţii în legătură cu această problemă, a ameninţării, şi de acest lucru chiar avem parte. Şi mi se pare chiar interesant experimentul de a-l reduce pe Bane într-un aşa hal, şi pe cît de mare şi copleşitor a fost în tot filmul, pe atît de jalnic şi josnic moare la final; unii ar spune că este o reducţie atipică, nepotrivită şi anticlimatică, însă explicaţiile pentru această reducţie sunt oferite într-un mod clar şi coerent, este un tip de reducţie care spune foarte clar că lucrurile nu sunt aşa cum par, şi dacă asta nu este o temă potrivită pentru un film cu Batman, adică un film cu o figură obscură a cărei mod de existenţă şi de operare se bazează integral pe învăluire şi mister, atunci nu ştiu ce temă este potrivită pentru un film cu Batman.

AICI SE TERMINĂ SPOILERELE GRAVE

E un film foarte bun, şi deşi pe alocuri am simţit că povestea a devenit atît de complexă şi atît de întinsă încît la un moment dat nu era chiar uşor să-mi dau seama de motivele lucrurilor care se întîmplă, şi de aceea am spus că trebuie văzute cu atenţie şi primele două filme, altfel de ce te mai duci. Se întîmplau pur şi simplu prea multe într-un interval de să zicem, 5 minute, dar şi asta mi s-a părut potrivit pentru că doar nu eşti Damon Lindelof care a scris Lost şi Prometheus, ca să laşi ca fraierul întrebările fără răspuns, adică atîta lucru a ştiut şi Nolan care era perfect conştient de produsul lui superior, şi cu această conştiinţă se naşte şi un fel de respect pentru public, asta desigur dacă nu eşti Damon Lindelof, care vorba aceea.

E un film foarte bun şi cuprinzător de acţiune, are din belşug ceea ce în romînă sună prost drept „anvergură” şi în americană sună bine drept „scope”, adică e un film care excelează pe toate planurile, şi faptul este clar că Nolan se pricepe bine de tot la emulat lumi, şi lumile pe care le face el reuşesc să-şi păstreze un fundament de plauzibilitate, asta pentru că se vede că sunt construite pentru a nu sugera nicio clipă artificialul sau încropeala tipică unui decor care nu se află acolo decît pentru a fi distrus la cîteva secunde după apariţia pe ecran, nu, deci Nolan în primul rînd se fereşte să facă efecte speciale pe calculator, şi tot ce prinde în cadru e MARE, adică îţi dă o senzaţie de MARE, de grandios şi de cuprinzător făcut practic, cu coregrafii complexe şi cît mai nealterate cu software, şi în ceea ce priveşte Batman 3 asta se datorează mult şi coloanei sonore făcute de Hans Zimmer care parcă îţi pompează un amestec de adrenalină şi justiţie eroică în vene, şi faptul că coloana sonoră reprezintă cam 60% dintr-un film, aşa cum ziceau bunii mei prieteni de la redlettermedia zilele trecute, este perfect aplicabil în Batman 3, în Inception şi în Batman 2.


Vorbeam în noaptea dinspre 15 spre 16 iulie, cînd am fost la un botez în Bucureşti Corbeanca, pe urmă am reuşit să ajung în Bucureşti Bucureşti, vorbeam cu prietenul meu poet şi scriitor Dan Mihuţ despre şantajul emoţional în literatură şi film, şi la un moment dat eu am conchis foarte frumos spunînd că nu contează, mai ales în film, că te foloseşti de acest şantaj, atîta vreme cît te foloseşti exemplar de el, şi am dat exemplu clasicele filme The Deer Hunter, Shawshank Redemption şi Green Mile, filme la care dacă nu plîngi o lacrimă înseamnă că nu eşti om, ci satanist, şi acum îmi voi lua libertatea de a-l include şi pe Batman 3 în această categorie de filme, pentru că da, conţine multă emoţie şi tensiune, şi o grămadă de conflicte erup şi sunt rezolvate în cel mai neplictisitor şi netras de păr stil.

Eu am văzut filmele lui Nolan precum orice fraierică hipster şi consumerist, adică întîi am văzut Memento, care mi-a plăcut foarte, fiindcă era la vremea aceea difuzat pe HBO, şi am zis de ce nu, apoi Batman 1, care mi-a plăcut şi acesta foarte, şi abia la The Prestige am ajuns la concluzia că Nolan e un regizor după care merită să te uiţi, şi în fine, nu ştiu de Nolan dacă este aşa de tiran cu actorii şi cu ajutătorii lui de pe platou, aşa cum a fost şi Kubrick, dar dacă este, îi doresc să fie în continuare la fel, fiindcă munca lui este caracterizată în primul rînd de dorinţa de a-şi CONVINGE publicul, şi abia apoi, pe un plan secund spre terţiar, de cea de a ATRAGE, de a LUA OCHII, şi să mă ierte Michael Bay fiindcă tot îl pomenesc nu tocmai în lumină bună faţă de Nolan, dar Nolan este clar exemplul unui autor care ştie ce este aceea moderaţie şi neexagerare, spre deosebire de Bay şi – hai să nu fiu total antiBay – de Roland Emmerich, care cu al său film 2012 a dovedit cît de plictisitor e să te uiţi la explozii şi cataclisme înalte de o mie de kilometri, şi deci să fii mai mult în favoarea devizei „MAI MULTĂ ACŢIUNE ŞI MAI MARI EXPLOZII”, şi nu a devizei „mai multă poveste şi mai multă atenţie pentru personaje.” Şi ştiu că mă sucesc pentru că am spus că în general e bine să te setezi pe mai multe frecvenţe atunci cînd vine vorba de filme, dar după Batman 3 parcă nu-mi vine să mă uit imediat la Transformers 3.

Şi mai mă jur că ultimul cadru, cadrul de încheiere al filmului este exact asta, un cadru perfect de încheiere a filmului, şi demult n-am mai văzut o cameră de filmat făcînd o treabă aşa bună, fiindcă noi acum suntem obişnuiţi cu valul nou de cinema romîn şi euro, şi suntem obişnuiţi ca ecranul negru şi genericul să pleznească brusc un cadru static, în care timp de cîteva secunde nu se întîmplă nimic, deci nu, Batman 3 se termină ca o bucată de simfonie furtunoasă şi înţesată de instrumente şi acorduri, de Dvorak sau mai ştiu eu cine, şi cînd se termină să faci bine şi să te ridici ca să aplauzi, pentru că aşa trebuie.

Jos Băsescu.

joi, 26 iulie 2012

Excursie la cîmp, Mircea Nedelciu

Da, zic.
Apoi s-a mai potolit. A revenit. A zis, într-adevăr mi-am permis această referinţă în comunicarea mea cu tine. Tu, consecvent, ai ripostat: Nu! Imaginea unor trupuri scheletice, albe, pe pajiştea de la marginea iazului a ajuns la tine nu direct, ci printr-o imagine dintr-un film de Fellini care ţi-a revenit în memorie. În asta constă deformarea. Apoi: Dacă ai fi trăit acum o sută de ani, nu mi-ai mai fi invocat altceva decît poate o imagine reprezentînd infernul, pe care-ai fi întîlnit-o pe peretele bisericii din sate. În fond, mi-e egal, a spus el. Ştiu de ce mă acuzi şi ai toată dreptatea. Poate toţi suferim de asta. Şi ştii de ce? Pentru că îmbogăţindu-ne, nu devenim mai bogaţi, ci mai scindaţi şi, nemaiputînd stăpîni multitudinea de ţăndări în care ne-am scindat, nu mai tronăm peste ele, ci alergăm ameţind de la una la alta şi astfel acestea ne subjugă, şi poate de aceea căile de comunicare între noi sînt rupte. Pentru că eu adresîndu-mă ţie nu ştiu în care colţ al scindatei tale personalităţi să te caut, iar tu nu ştii la rîndu-ţi din care colţ al scindatei mele personalităţi să aştepţi să-ţi vină o replică.
Da, zic, aşa a zis.
Americanu îşi trece mîna prin păr şi zîmbeşte trist - un astfel de zîmbet seamănă mult cu o scuză sau chiar cu un scîncet, ceea ce e prea mult pe chipul unui bărbat tînăr:
- Mintea mea să rămînă independentă - spune el - supremaţia în ea s-o deţină faptul bine stabilit că e ceva normal să mă plimb pe malul acestui rîu, fără haine. Să intru în apă imediat ce văd acolo un peşte zbătîndu-se, să-l prind cu o dexteritate normală, să ies cu el pe uscat, să-l frig la un foc înteţit de ierburi de cîmpie, să-l mănînc servindu-mă de unghii, să plec mai departe spre a căuta alt rîu, alt peşte, alte ierburi etc. Extazul de dinaintea diviziunii muncii.

(din vol de proză scurtă apărut la ed Compania, 2003)

vineri, 20 iulie 2012

ana

(după s. gherguţ)

am omorît bossul
pe nightmare cu doar
3 sticluţe albastre
de supermana

am bătut darabana
cînd singur -> bine;
& prost, cînd se uitau (de jos) la mine

mai ţii minte bomboanele
silvana? (alea roz)

sau filmul cu cabana
diavolului doi
la care s-a uitat şi mătuşa oana
bioenergeticiana? (tu ai adormit la el şi te-ai trezit plîngînd
ca un puţoi)

nu mai rupe coaja
lasă rana

pe vaca bunicilor
o chema, pe bune,
joiana

fă-ţi cruce frumos
respectă sutana

azi nu mai bea sana
decît mama
- cu cana -
şi megasatana

duminică, 15 iulie 2012

sâmbătă, 7 iulie 2012

dragoste frumoasă

Throughout the last months of pregnancy, a baby is snugly cocooned in the uterus, with arms and legs tucked. At birth, babies are suddenly thrust into a bright, cold world, where their arms and legs can suddenly move freely. This new freedom can make babies frantic and they may flail and thrash about.*

aşa şi noi, nopţile de august
cu cearşaful strîns în braţe
ca un pui de focă inert, perfect acomodat
climei care în mod normal
ar fi trebuit să-i facă rău

de pe braţul cu cioc de fier urmărim
cum braţul cu cioc de fier
şi tone presiune sfarmă pereţii locului
primitor fără nicio utilitate (odată
era să stăm aici şi nu am mai stat şi totuşi
am zîmbit mult la gîndul că)

tu îi spui foarfece pentru demolări şi
eu îi spun la fel. de aici de sus vedem familii
mici care ies în praf cu plasele
în mînă şi tu îmi spui că praful
e rău şi că suntem doar biologie şi
că mulţi n-or să apuce să ajungă
nici măcar pînă la maşină
şi mă sperii cînd eşti aşa.

îţi revii abia cînd
dinozaurul gri de sub noi
rămîne fără baterii.
atunci îţi blochez
drumul îţi iau uşor
capul în mîini şi îţi şoptesc
aproape plîngăcios că azi dormim
cu burta goală altfel facem iar al şaptelea
continent şi n-o să ştie nimeni
de ce

______________________
* http://www.childrenshospital.org/az/Site1356/mainpageS1356P0.html

marți, 3 iulie 2012

The Evil Dead 1

(conţine spoilere)

Sam Raimi are un traseu foarte interesant şi mişto pentru un regizor care în '78, la 19 ani adică, a debutat cu un scurt metraj horror obscur, filmat cu prieteni, care se vede prost, cu calitate de bandă VHS roasă, şi după 15-20-30 de ani a ajuns să facă producţii foarte bune şi cu suflet, gen A Simple Plan, pe urmă seria de 3 filme mari cu Spiderman, şi Drag Me to Hell în 2009. Şi pe lîngă astea a mai făcut şi serialele Xena şi Hercule, de cînd eram noi mici, şi acum produce Spartacus, cu Andy Whitfield care a jucat un sezon şi a murit de leucemie, iar apoi a fost înlocuit cu un australian mai tînăr care nu arată rău în rol, dar nu-mi place la fel de mult ca Whitfield. În 2013, Sam Raimi scoate Oz, the Great and the Powerful, care va fi un prequel la povestea originală lui L Frank Baum, şi probabil pe urmă o să facă filmul cu Warcraft, care e anunţat de doi ani, şi dacă a spus Sam Raimi că îl face, nu cred că o să lase proiectul baltă, cum fac alţii, deşi Guillermo del Toro a spus la început că o să regizeze The Hobbitt, dar după o vreme s-a retras, ceea ce nu este un lucru neapărat rău, din moment ce The Hobbitt o să fie făcut tot de Peter Jackson, care dacă face o treabă la fel de bună ca şi cu LOTR, nu am de ce să zic că o să fie rău. Am pomenit de Peter Jackson pentru că el şi Sam Raimi au fost numiţi, la începutul carierei - deşi Raimi a dat primul tonul -, "regii splatter-ului", ceea ce înseamnă că făceau nişte filme foarte diferite de ceea ce fac, în mare, acum, adică făceau filme cu mult sînge fals, comedie absurdă, trasă de păr, şi scenarii pe măsură - şi despre un astfel de film vreau să vorbesc în cele ce urmează.

Am văzut The Evil Dead 1 (de fapt 70% cred că era 1, şi 30% 2, fiindcă nu sunt prea clare imaginile din minte) pe la începuturile anilor 90, cînd aveam cîţiva ani şi ai mei aveau video, şi era şi un magazin de închiriat casete în oraş, şi ei, adică mai ales mama, luau de acolo casete şi îmi puneau tot felul de filme, şi ţin minte că unele filme nu erau tocmai potrivite pt cîţi ani aveam eu atunci (4,5,6): ţin minte că am tot văzut Total Recall, Jurassic Park şi Terminator 2, pe care am ajuns să-l văd şi de 2 ori pe zi, fiindcă o rugam pe mama să re-pună caseta după ce se termina filmul. Şi mai ţin minte exact seara în care l-am văzut, pentru că erau la noi şi mătuşa-mea cu soţul, şi parcă ne uitam toţi la film, şi la un moment dat eu am adormit şi m-am trezit plîngînd din cauza unui coşmar, şi în jur se rîdea de mine; acum îmi dau seama ce sadici erau oamenii, adică ei mă lăsau să mă uit la un aşa film, şi tot ei rîdeau cînd mă trezeam plîngînd (dar nu spun asta pentru a-i acuza, căci pe termen lung eu zic că mi-a prins bine, şi într-un fel aş face la fel pentru copiii mei, mă rog...)

E un film de groază-comedie, Evil Dead 1. Sam Raimi a făcut acel scurt metraj de care am pomenit mai sus, numit Within the Woods, pentru a strînge banii cu care avea să facă apoi Evil Dead 1. E practic o versiune extinsă a lui Within the Woods: un grup de prieteni se duc să petreacă la o cabană din pădure, unde găsesc o carte blestemată care are puteri rele şi din cauza ei un demon invizibil începe să-i terorizeze toată noaptea. Apropo de cabană, eu tot timpul cît am fost mic, m-am referit la filmul respectiv drept "Cabana diavolului", şi ai mei la fel, mami, îmi mai pui Cabana diavolului? Abia tîrziu, prin liceu, cînd am dat de net, de imdb.com şi de torrenţi, am aflat titlul original, şi abia atunci mi s-au făcut tot felul de legături în cap, cum ar fi faptul că, la cîţiva ani - nu mulţi - după faza cu coşmarul, eu am văzut partea a 3-a a seriei (Army of Darkness cu vocea Margaretei Nistor, care şi acum este în top 3 filme preferate ale mele), acasă la un prieten, numai că nu ştiam ce şi cum, nu-mi aminteam nimic de actori sau de anumite elemente recurente.

De fapt, Sam Raimi a început să-l facă imediat după ce a strîns banii cu Within the Woods, adică de-a lungul unui an şi jumătate, între 1979 şi 1980, şi abia în 1981 a lansat filmul pe piaţă, care odată lansat a fost branduit cu Rated NC-17 for substantial graphic horror violence and gore (rated 1994), pentru că asta şi conţine, printre altele, groază, violenţă şi măruntaie arătate în mare detaliu. Perioada respectivă, sfîrşitul de ani 70, apoi toţi anii 80, a produs o droaie de B-movies din astea, filme grafice slapstick, cu monştri şi killeri amplificaţi apoteotic la înfăţişare şi metode, şi în general, un film de genul era uşor de recunoscut prin faptul că "suferea" de o execuţie foarte cheap în ceea ce priveşte jocul actorilor, scenariul şi mai ales efectele, care se vedea clar că sunt numai sosuri de roşii, paste şi piureuri aruncate pe actori. Mă refer, desigur, la filmele produse de studiourile Troma, conduse de circarul Lloyd Kaufman (The Toxic Avenger, Class of Nuk'em High şi continuările etc), la filmele lui Lucio Fulci, care a fost un fel de pionier al efectelor gory, dar care era slab slab la spus poveşti pe ecran, şi chiar şi la seria Friday 13, care rămîne foarte populară pentru personajul ei cu mască de hochei şi cu macetă, Jason Voorhees, şi datorită modului în care Jason omora băieţi şi fete tinere, cîte 10-15 pe film.

Ei bine, Evil Dead 1 nu e de categoria B, ca multe din cele citate mai înainte. De fapt, e un film de categoria A, deghizat în B, aşa cum sunt Night of the Living Dead, Texas Chainsaw Massacre, Halloween şi Coşmar pe Elm Street 1 cu Freddy Krueger care intra în vise, deci să se noteze faptul că aceste filme sunt bijuterii rare într-o mare de crapfesturi (nu am vrut să sune chiar aşa comparaţia, fiindcă multe din filmele astea din "grămadă" sunt foarte amuzante şi nebune în ieftinismul lor, chiar lunile trecute am văzut Combat Shock, Street Trash şi Tromeo and Juliet, de la studiourile Troma, şi pot să spun liniştit că sunt filme foarte ok pentru genul lor, adică uneori e incredibil ce poţi face de dragul entertainmentului, cu bani puţini şi un look intenţionat dărăpănat, cu decoruri naturale, rupte şi jegoase, şi filmări prin gropi de gunoi, şi coloană sonoră făcută exclusiv cu 3-4 note pe sintetizator, puse pe repeat).

Înainte să spun concret de ce e un film de categoria A, voi spune totuşi că acest fapt se datorează şi actorului Bruce Campbell, care e cam la debutul lui major în film, şi trebuie să spun că omul debordează de şarm, lucru pe care îl pot spune despre puţini actori care au făcut carieră mai mult cu filme B decît A (îmi vine în minte Robert Englund în rolul lui Freddy Krueger, apoi actorii din Halloween şi Friday The 13th, deşi aceştia au făcut impresie mai mult prin statura lor ameninţătoare, fiindcă de-a lungul filmelor nu prea le vedem faţa acoperită de măşti; sau mă mai gîndesc la Jeffrey Combs, care e cunoscut din seria Re-Animator; sau Ken Foree şi Sid Haig, primul din Dawn of the Dead din '78, şi al doilea din House of 1000 Corpses, mă rog, aceştia din urmă îşi datorează mult statutul de cult, chiar filmelor care sunt mult mai cult decît ei, şi ei trag într-un fel foloase de pe urma celebrităţii atinse cam o singură dată, jucînd din păcate, în filme tot horror, dar din ce în ce mai slabe, în fine). Bruce Campbell va juca şi în cele două continuări ale filmului, şi va apărea destul de frecvent, deşi în roluri supersecundare, în filmele lui Sam Raimi, cu care e foarte bun prieten (a apărut şi în Within the Woods, dar nu avea rol principal), şi mie îmi este un actor foarte simpatic, pentru că are o faţă de golănaş-dar-seducător-spre-redneck, seamănă cu un Kirk Douglas făcut pentru filme mai nebune, şi în general, cam toate rolurile lui sunt solicitante dpdv fizic, nu mi-l imaginez într-o dramă existenţială, dar nu se ştie niciodată, pentru că şi Jim Carrey a dovedit că poate fi bun pe două fronturi, aşa că de ce nu şi Bruce Campbell, întreb eu. În The Evil Dead 1, Bruce Campbell îl joacă pe Ash, care la început pare personaj secundar, dar de pe la jumătate e clar că el va trebui să se ocupe de infestarea demonică care a pus stăpînire pe cei dragi lui.

Aşadar, The Evil Dead 1 este un film de categoria foarte A pt că Sam Raimi a reuşit să facă minuni cu camera de filmat, şi ăsta e argumentul principal pentru care Evil Dead 1 e un film de categoria A, dar o să încerc să-l dezvolt în continuare ideea asta spunînd că Sam Raimi a dat efectiv personalitate cadrelor importante din film (majoritatea sunt importante), printr-o serie de manevre fizice foarte mişto, care se deosebesc mult de cele standard din filmele precedente de gen similar, cu foarte foarte mici excepţii, şi acelea care aveau elemente inovatoare, le aveau pe ici pe colo, astfel încît nu puteai să zici, de exemplu, de Night of the Living Dead, că a inovat într-un fel anume tehnica de filmare, că a adus ceva nou, cum a adus de exemplu Orson Wells în Kane sau Hitchcock în Vertigo (însă a inovat major conceptul de zombie undead, pe care-l ştim acum - adică pînă atunci, zombii erau produse voodoo, însă George Romero i-a făcut nimic altceva decît creaturi mînate exclusiv de instinctul foamei), sau de Texas Chainsaw Massacre că ar fi făcut acelaşi lucru (deşi Texas a inovat lucrurile pe alt filon, pe cel al filmelor slasher non-supranaturale, cu buget redus, care au început să prolifereze serios după Halloween-ul lui John Carpenter). Şi ca să se vadă clar ceea ce vreau să spun, am pregătit o serie de 7 clipuri din film, pe care le pun aici direct prin upload, nu de pe Youtube, fiindcă de acolo văd că mi-au dat jos clipul din Bronson, pe motiv că avea conţinut indecent (ceea ce e o prostie, pentru că era secvenţă de film, nu m-am filmat eu în puţa goală ca să mă pun pe net; vreau să spun că mai bine îl dădeau jos pentru copyright infringement - deşi am menţionat toate creditele sub video - decît pentru conţinut nepotrivit). În fine, aici or să rămînă toate clipurile, sper, care sunt următoarele:

1.


Aici vedem cum maşina în care sunt tinerii intră în cadru, încet, prin stînga, şi începe să meargă pe o cărare îngustă, rar umblată şi mărginită de copaci, totul pe o muzică incidentală stranie şi puţin ascuţită, oarecum în crescendo, şi e foarte interesantă alegerea lui Raimi de a se folosi într-un mod cît se poate de propice doar de această sfîntă treime, în ceea ce priveşte reuşita scenei respective: 1 - filmatul aparent neperturbat din spate, la aceeaşi viteză cu maşina; 2 - sunetul pe care maşina îl face DOAR la atingerea cu vegetaţia cu care vine în contact; 3 - absenţa desăvîrşită a vociferărilor dinăuntrul maşinii; acest ultim punct lasă, inspirat, loc pentru muzica pe cît de uşor făcută, pe atît de potrivită pentru scenă, iar scena, la rîndul ei, va da tonul întregului film. Ce-mi place mult, e că la un moment dat, de lentila camerei încep să se izbească crengi înfrunzite sau desfrunzite, ceea ce nu poate spune decît următoarele lucruri: intenţia lui Sam Raimi nu e doar aceea de a filma totul într-un mod inedit, nu vrea să atingă ceea ce se cheamă form over content, şi nici să epateze sau să se dea rotund prin spargerea celui de-al patrulea zid şi să facă nu ştiu ce proiect experimental de cinema, nu, dimpotrivă, în scena asta devine clar faptul că CAMERA este un personaj în sine, un personaj principal, esenţial, însă, ca să zic aşa, nevăzut în mod concret de noi spectatorii, şi, da, devine un personaj intruziv pentru personajele din film, dar despre asta o să spun sub următorul clip, care are directă legătură cu faptul.

Ce e iarăşi foarte interesant e că la un moment dat încep să se audă nişte bătăi suspecte, peste muzica stranie, şi imediat cadrul cu mersul maşinii se întrerupe şi camera e pusă lîngă un leagăn rudimentar care bate în peretele din faţă al cabanei. Cadrul e fix şi foarte frumos, aşa, cum în partea dreaptă vedem leagănul în plan apropiat, care se tot mişcă, mînuit de cine ştie ce forţă (că vîntul nu bate), şi în partea stîngă vedem maşina cum parchează lîngă un copac, dar atenţie, în niciun moment nu e acoperită de vreo scîndură a leagănului în mişcare, asta numai ca să vedeţi cîte se pot întîmpla într-un cadru FIX: leagăn malefic legănîndu-se cu zgomot malefic, maşină parcînd, oameni ieşind din maşină şi uitîndu-se apoi spre cabana cu care e clar ceva în neregulă, pentru că nimeni nu spune nimic, stă un moment cu braţele încrucişate (femeile, mai ales), şi încearcă să-şi dea seama ce este cu leagănul. Tot aici vedem că lui Sam Raimi îi plac mult shot-urile POV, adică point of view, mai exact point of view al personajelor, ceea ce dă o senzaţie de autenticism modului de filmare, pentru că noi atunci cînd mergem, de regulă cîmpul vizual se tot zdruncină, şi lucrul ăsta îl putem observa şi la finalul clipului 1, anume că tipul cel blond, pe măsură ce se îndepărtează de ceilalţi din grup, se tot uită, ba înainte, ba înapoi, şi lucrul ăsta e redat prin acele POV shots, care, combinate cu bătăile la fel de constante ale leagănului + apropierea de cabană, accentuează şi mai şi atmosfera de nelinişte din film.

2.


Înaintea a ce se întîmplă în acest al doilea clip, are loc o scenă faţă de care Sam Raimi şi-a exprimat regretul şi după cîţiva ani a spus că mai bine n-ar fi băgat-o: este o scenă în care o tînără fată din grupul celor veniţi cu maşina, iese afară din cabană, fiindcă i se pare că a auzit ceva, şi se avîntă departe, în pădure, şi la un moment dat încep s-o încolăcească liane şi crengi, care o şi violează (e destul de grafică scena, deşi nu hardcore porn, dar constă într-o secundă în care vedem cum o creangă/rădăcină malefică intră cu viteză între picioarele ei, şi fata reacţionează ca atare). Dacă ar fi să ne punem în mintea lui Raimi, fie şi mai superficial, am ghici de ce nu e mulţumit de scenă, sau măcar am specula cel puţin două motive destul de plauzibile: 1 - poate a considerat pe urmă că e o scenă prea gratuită, sexistă, deşi mi s-ar părea aiurea, pentru că filmul are lucruri mult mai visceral redate decît un viol relativ soft-fantastic; sau 2 - poate i s-a părut prea clişeu, fiindcă avem următorul scenariu extratipic multor filme horror: de obicei o fată proastă trebuie să verifice neapărat un zgomot făcut în afara spaţiului de siguranţă, şi la un moment dat o să iasă singură şi o să moară, pentru că e proastă. Şi în scena asta, exact asta se întîmplă, dar nu putem să fim chiţibuşari în ultimul hal, pentru că a pretinde o maximă reacţie realistă din partea personajelor, în ceea ce priveşte The Evil Dead 1, nu prea are rost, şi ajungi să te întrebi dacă nu asta a fost intenţia producătorilor şi a regizorilor, să pună aşteptările de plauzibilitate ale spectatorilor în cui. Că a regretat pe urmă, o fi altă treabă, poate s-a maturizat regizoral, şi a fost influenţat retroactiv, doar aşa mă gîndesc.

Acum, despre clipul 2: spuneam în clipul 1 că voi dezvălui de ce camera devine un personaj intruziv pentru personaje, şi răspunsul este că inamicul personificat de spiritul rău care vrea să îi omoare pe tineri, este de-a lungul întregului film un POV shot, adică nu "vedem" inamicul propriu-zis, ci vedem prin ochii lui, cum se mişcă şi pe unde se mişcă. Şi, mă rog, atunci cînd totuşi îl vedem, îl vedem în pielea personajelor pe care le posedă, moment în care se creează nişte privelişti foarte demonice şi groteşti, dar în majoritatea timpului, ni se prezintă sub forma unui urmăritor first person, lucru care avea să devină un fel de trade-mark al seriei, şi mult perfecţionat şi polizat în cele două continuări. Şi modul în care s-au filmat scenele prin ochii demonului a fost de fapt Sam Raimi care a montat o cameră de filmat pe o roabă şi împingea roaba prin pădure, căci, după cum se poate observa, cînd demonul înaintează pe lîngă crengi şi copaci, mişcarea e cît de cît fluidă, se simte o roată rotundă dedesubt, nu avem senzaţia aceea de shaky-cam violent, care e din ce în ce mai adoptată ca tehnică în ziua de azi (uneori deranjant de mişcător, vezi filmele lui Paul Greengrass, mai exact Bourne Ultimatum, sau un film prost, gen Battle Los Angeles, care numa mişcări din astea din cameră ştie, dar personaje şi poveste, zero). Deci la începutul clipului, vedem cum spiritul se îndreaptă spre fata violată de copaci, care cumva reuşeşte să scape şi fuge de spirit. Şi aici urmează lucrul care îmi place mie foarte mult, şi consider că e o dovadă foarte relevantă a măiestriei lui Sam Raimi în ceea ce priveşte execuţia unui fir narativ care să te ţină efectiv în scaun şi să nu te facă să spui că te uiţi la un film cu noduri* inegale şi plictisitor: vedem cum cadrul devine fix şi de data asta fata se apropie de cameră, nu mai fuge de, deci nu mai vedem prin ochii spiritului rău. Fata se împleticeşte, cade în iarbă şi se întoarce încet să se uite înapoi, să vadă dacă mai e urmărită. Aţi observat desigur că atunci cînd suntem în ochii demonului, se aud şi nişte sunete ciudate, un fel de vaiete de oameni chinuiţi care suferă în iad; ăsta de fapt este glasul demonului, care, atunci cînd fata e la pămînt, nu se mai aude, totul e cufundat în liniştea deplină a pădurii, ceea ce e un procedeu binevenit pentru amplificarea tensiunii în scenă - adică într-un moment se aud numai vaiete satanice şi fata e urmărită, şi brusc, în următorul moment, prin intermediul unei manevre de tranziţie instantă (choppy) la următorul cadru, e linişte, e frică, e aşteptare. Şi ce vedem? Adică ce vede fata care se întoarce încet, speriată? Vede cum nu departe de ea se rupe un copac şi cade, clar sub greutatea demonului. Aici, spre deosebire de scena cu violul comis de copaci, metoda de sperietură e chiar bine executată, şi e cu atît mai bine executată, cu cît elementul de sperietură nu sare brusc şi mare în ecran, în mod previzibil, ci are loc în plan îndepărtat, ca să dea senzaţia de ameninţare de care nu scapi, şi trebuie să te ridici şi să fugi dacă vrei să scapi de ea, lucru pe care fata îl şi face, că doar nu e să stea şi să fie prinsă de forţele întunericului.

3.


În clipul 3 vedem pur şi simplu o foarte bine executată scenă horror, şi ca execuţie seamănă puţin cu ce am prezentat eu în clipul 1, combinat cu clipul 2, adică lucruri multe care se întîmplă într-un cadru continuu + clasicul POV shot care ne arată ce vede răutatea din iad. De data asta, observăm totuşi că demonul e în corpul unui personaj, pentru că are mîini care apucă un lanţ - lanţul chepengului de la beci, deci de data asta avem de-a face cu un rău mai mult corporal, cu o ameninţare care ar trebui să fie mai puţin ameninţătoare acum că se poate vedea, însă felul în care e filmată scena, ne arată contrariul. Acţiunea se petrece într-o cameră a cabanei, şi vedem cum două personaje, un tip şi o tipă discută şi se uită cînd şi cînd la creatura pe care au băgat-o în pivniţă, creatură care-i stresează permanent cu prezenta şi cu răgetele ei, şi este vizibil faptul că este satisfăcută de acest procedeu, fiindcă la finalul clipului se retrage încet şi rîzînd în întunecimea spaţiului în care e închisă. E o scenă în care e folosit maxim eficient sunetul, adică gîlgîiturile monstrului + reacţiile oamenilor care-şi fac planuri deşarte pentru a scăpa, sugerează clar că prezenţa malefică, deşi captivă, îşi exercită destul de palpabil influenţa şi teroarea în inimile slabe ale tinereilor care nu ştiu exact ce şi cum.

4.


Aici Sam Raimi ne arată că este pur şi simplu un maestru al tehnicii, şi ceea ce ni se arată sunt cîteva cadre pur utilitare, pur factice, pe cît de reci şi aparent brute ca redare, pe atît de sugestive şi percutante pentru noi, publicul, care avem impresia că nu mai ne uităm la un simplu film, ci la un fel de transpunere a cîtorva scene iconice dintr-un roman grafic, să zicem din The Walking Dead sau Watchmen (adică scene în care, dacă aţi văzut pe undeva, acţiunile personajelor sunt redate cas şi cum actul/gestul comis de un personaj anume, trebuie să transcendă limitele patrulaterului în care e încadrat; prin desen se sugerează un dinamism aparte, filmic, atipic mediului static în care se întîmplă lucrurile): Ash o tîrăşte pe femeia posedată şi căzută pe jos, de-a lungul podelei; camera urmăreşte traseul tîrîturii şi se opreşte strategic pe figura zdrenţăroasă a demonului ţinut în pivniţă. Apoi începe măiestria tehnică a lui Sam Raimi, adică Ash o duce pe fată undeva într-un hambar, şi în cîteva cadre fixe, de durată scurtă, lipite sacadat, vedem cum Ash face mecanic şi hotărît cîteva lucruri care sunt menite să-l înlănţuiască strîns pe demonul care a intrat în fată. Că tot am pomenit de mecanic, aceasta este o scenă care ne lămureşte bine prin mijloace minime, că avem de-a face cu un mediu ostil, septic şi plin de fiare, în care corpul uman este deosebit de fragil şi expus pericolelor fizice, intruziv-corporale, din jur. Toate acestea sunt sugerate de aspectul şi sunetele făcute de ustensilele de care Ash se foloseşte pentru a lega demonul: lanţurile păcăne strident în liniştea nopţii, roţile scrîşnesc, prevestind o tortură cel puţin medievală, iar drujba dinspre final îl reifică brutal pe cel nevoit să o folosească întru o rudimentară dar absolut necesară exorcizare. Mai mult, dacă faza cu drujba e un omagiu la Texas Chainsaw Massacre, e unul destul de reuşit, adică zgomotul făcut de maşinărie e inconfundabil, şi ascultîndu-l parcă şi vedeam ultima scenă din Texas, cînd Leatherface urlă şi agită maniacal aparatul deasupra capului, în mijlocul autostrăzii.

5.


Nu mă mai lungesc cu descrieri exhaustive în ceea ce priveşte clipul 5 şi următoarele două, vă las pe voi să deduceţi appeal-ul filmic care reiese din ele, însă în ceea ce priveşte clipul 5, să fiţi atenţi la minutul 1:54, cînd Ash e filmat cumva perpendicular, camera e pusă fix deasupra capului, şi în timp ce el merge, îl urmăreşte şi camera, şi la un moment dat trec prin raza vizuală nişte grinzi, ei bine, am văzut odată un documentar despre film şi am înţeles că acele sunete gen MUA MUA, care se aud cînd trece camera peste grinzi, e chiar sunetul înregistrat de cameră, în apropierea grinzilor, deci să se deducă de aici ce mişto poate fi o improvizaţie naturalistă de genul.

6.


00:32 -> Camera de filmat fixată pe puşcă.
00:48 -> Monstrul care se ridică în plan apropiat, şi despre care n-aveai niciun habar ca se va ridica.

7.


Şi în fine, finalul bătăliei cu monştri, care poate părea de un kitsch şi de o ridiculozitate crase, dar pînă acum, spectatorul mai mult ca sigur că s-a obişnuit cu ceea ce filmul i-a servit timp de aproape o oră şi jumătate, deci nu mai strîmbi din nas şi nu-ţi rămîne decît să te bucuri de concluzia absolut dementă, alcătuită din cîteva cadre cu stop-motion demonic nu foarte dătător pe spate, dar totuşi bine făcut (Ray Harryhausen ar fi mîndru, altfel zis), şi mult mult sînge care vine pe faţa lui Ash, faţă care, la cum arată, parcă nici n-ar putea să ceară altceva mai bine decît sînge. Recunosc că m-am rîs copios la faza cînd din mîneca unui demon lungit pe podea iese ceea ce pare a fi pilaf galben, dar aşa, foarte ostentativ, ca şi cum filmmakerii s-au gîndit "hai să băgăm şi un cadru cu pilaf, dacă tot am mers pînă aici cu ingredientele maximei implauzibilităţi."

Prin urmare, am demonstrat de ce îmi place The Evil Dead 1, şi consider că am fost foarte la obiect cu aspectele care merită analizate. E un film bun, care are "şi altceva" pe lîngă momentele în care se comit omoruri, iar filmele de după, mai exact seria Vineri 13, exact prin asta se remarcă, adică e plină de momente cu omoruri, dar în afară de asta, e foarte subţire la poveste şi execuţie (deşi seria a ajuns să aibă vreo 10 filme, nu 3 precum Evil Dead, dar asta se explică, pentru că munca depusă în Evil Dead se vede de la o poştă că e mai asiduă decît cea dintr-un film ordinar cu un killer mascat, în care scenele cu sînge se filmează dintr-un punct ori static, singular, care ia de obicei evenimentul numai din profilul personajelor, pe cînd la Evil Dead nu ştii la ce să te aştepţi, nu ştii cum şi unde se gîndeşte Sam Raimi să poziţioneze obiectivul, ca să facă din scena cu omorul, ceva mai mult decît o scenă cu omorul).

Mai vreau să mă refer puţin la titlu în sine, "The Evil Dead", care la o primă observaţie poate părea prea fără substanţă şi supărător de hazliu pentru un film care a fost promovat ca fiind o piatră de hotar în materie de groază. Dar eu cred că nici nu putea fi ales un titlu mai bun, şi că intenţionat conferă filmului acea natură de apoteoză a prostului gust, atît de mult dus la extrem încît la un moment dat devine altceva, devine o veritabilă piesă de artă, o artă a exagerării încadrată totuşi de o estetică recognoscibilă, coerentă, vizionară, dacă poate fi spus aşa; şi putem specula liniştiţi pe marginea a ceea ce înseamna "Evil Dead", adică ne putem întreba: se referă titlul la o singură entitate, sau la mai multe? "Is this evil... dead?" sau "Those are the evil dead", oricum, are o sonoritate foarte bună pentru ceea ce e, de o mie de ori mai bună decît Within the Woods, care era şi el destul de explicit, adică ştiai la ce să te aştepţi, dar parcă prea...

Şi mai vreau să menţionez şi filmul Equinox, din 1970, un film cu o premisă şi un fir narativ similare, dar care arată foaaaarte ieftin, şi actorii joacă foaaarte prost, dar cu siguranţă, după cum se tot zice, stă măcar puţin la baza lui the Evil Dead, şi îl recomand şi pe acesta, pentru că este interesant să urmăreşti o geneză de film, de carte, de ce o fi.

Iar The Evil Dead 1 este pînă la urmă şi un foarte bun manual de făcut filme, adică eu spun că dacă vrei să faci cu adevărat un film, te uiţi mai puţin în cărţi, şi te uiţi în schimb la filmele altora, cît mai mult, cum a zis şi Tarantino, I never went to film school, I went to movies, şi Dumnezeu îmi este martor că dacă aş face vreodată un film, s-ar găsi în el multe influenţe din Sam Raimi, şi l-aş cita fără să-mi fie ruşine, pentru că eu unul ţin mult la acest gen de film care, din păcate, e foarte cu indiferenţă tratat la Hollywood, în sensul că la Oscaruri (nu că aş avea, Doamne fereşte, pretenţia să ia tot, să fie nr.1), cei 5000 şi ceva de votanţi vor opta mereu pentru filme mai de inspiraţie livrească, ca să zic aşa, gen Atonement sau The Reader, şi nu pot se recunoască pe deplin producţii total originale şi, în general, filme chiar bune, care te ţin, cum e District 9, din 2009, de Neil Blomkamp, sau multe altele.

Dedesubt ataşez torrentul cu trilogia, şi să ştiţi că şi următoarele două filme sunt foarte bune, 2-ul este un fel de semi sequel, semi remake al primului, mai mult comic decît horror, şi se vede că Sam Raimi a mai perfecţionat multe tehnici de-a lungul anilor, iar 3-ul este un film clasic după părerea mea, fiindcă aici găsim un Sam Raimi şi un Bruce Campbell mult mai conştienţi de legătura pe care au stabilit-o cu publicul fan în primele două părţi, aşa că aici se străduiesc să facă o treabă foarte bună, şi chiar o fac, jur. După partea a 3-a, adică după Army of Darkness, Raimi a trecut la alt nivel de făcut filme, a făcut westernul The Quick and the Dead cu Sharon Stone şi Russel Crowe, în care, dacă ai văzut Evil Dead 1, 2, şi 3, sigur găseşti elemente filmice similare (cum ar fi de ex. camera-glonţ care se mişcă cu viteză şi destul de stabil, spre ţinta pe care o s-o omoare) şi din cauza asta nu poţi decît să zîmbeşti şi să zici "ăsta e stilul lui Sam Raimi şi îmi place". Şi în 2013 o să iasă şi un remake al primului film, dar sunt foarte sceptic în ceea ce-l priveşte, pentru că am tot dreptul să fiu.

Trilogia Evil Dead

___________________________________________
*acel moment în care conflictul se intensifică şi în care catastrofa devine iminentă, mai puţin în cadrul unui incident neprevăzut, Anne Ubersfeld, Termeni cheie ai analizei teatrului, Institutul European, 1999, p.58





ps: Bogdan Coşa, să ştii că printre dvd-urile alea din holder e şi trilogia Evil Dead, şi dacă cumva ai citit, te rog să te uiţi la ele, pt că tot ce am scris aici e adevărat, şi merită.

duminică, 1 iulie 2012

e rău atunci

cînd tălpile miros a unt
şi te mănîncă cerul gurii
şi păsările nu mai sunt
şi te mănîncă cerul gurii