Cu o sfîşietoare agonie

Doar cei vinovaţi se întreabă

de ce merită să fie pedepsiţi,

doar proştii se aşteaptă la bunătate.

Întotdeauna, totul se rezumă

la cît de multă durere putem îndura.

Ieri, în oraşul nostru,

o fetiţă de doi ani s-a înecat

în piscina bunicii.

Femeia, care a trăit

o bună parte din viaţă

fără să conceapă

o astfel de întîmplare,

era plecată să verifice poşta

cînd a auzit o uşă deschizîndu-se

şi tot ce-a fost odată luminos

şi veşnic, ea a găsit zdrobit. Un copil

se îneacă repede, în tăcere,

fără să fie conştient

de ceea ce dispare. Şi asta

noi nu putem accepta,

ideea pierderii fără vină.

Şi de asta luăm vina asupra noastră.

Să presupunem că ar fi fost iarnă, că intrarea

de la piscină ar fi fost închisă, că nevoia

de a afla ştirile, de a plăti facturile,

de a ocoli povara vigilenţei constante –

nu ar fi fost atît de ademenitoare.

Trei generaţii de femei

au plutit la capătul unei clipe

atît de cristaline, de neclintit,

gîndul, cîndva considerat divin,

o poartă către suflet, încearcă

să se rupă cu totul de groaza

şi deplinătatea susţinută a propriei

suferinţe, să-şi elibereze măreţul

spirit înfrînt şi să se înalţe,

fără a-i mai fi teamă

de propria-i fire răzbunătoare,

să existe, pur şi simplu, demn,

neatins de frică, fie şi pentru

cîteva momente preţioase… aşa cum

filipinezii din tribul Ifugao,

care sug creierii duşmanilor

pentru a le dobîndi curajul nebun,

mintea se absoarbe pe sine, se prăbuşeşte

într-un somn adînc, întunecat, din care

întreaga strălucire e smulsă,

cu o sfîşietoare agonie,

Doamne!

Philip Schultz - Failure, 2009