Negustorul de începuturi de roman

Sigur, uneori ne-am aflat și într-o situație de mare dilemă etică. Mai precis atunci cînd am furnizat fraze absolut sublime unor oameni care nu le meritau din punct de vedere moral. Să luăm cazul lui Louis Ferdinand Céline, pe care mulți l-au considerat "un gunoi moral", un fascist care nu a retractat niciodată, nu s-a căit. Merita el, oare, acel diamant cu care începe romanul Călătorie la capătul nopții? Vă amintiți fraza? "Iată cum a început totul". Simplu, scurt, direct, eficient. Un prag. Este tipul de frază-prag. Pentru că un început de roman mai poate avea și o funcție strict ritualică. Unii scriitori au nevoie, pentru a intra în materie, mai degrabă de un gest ritualic decît de o primă situare în timp sau în spațiu a narațiunii, sau de o primă introducere a vreunui personaj. În istoria arhitecturii, multe edificii au fost astfel create încît intrarea în ele să impună o anumită atitudine. Un prag înalt te obligă la o anumită coregrafie cînd treci peste el. Uneori pragul este înalt iar ușa este scundă ceea ce te obligă să-ți apleci capul ca să pătrunzi în interiorul edificiului, deci să faci o plecăciune... Céline avea nevoie de o primă frază-prag și i-am dat-o...

Matei Vișniec - Negustorul de începuturi de roman

Moartă de foame

"Therese era singură. Niciodată nu fusese vorba de ceva rubedenii. La înmormîntare nu a însoţit-o nimeni. Dacă se va ivi în cursul procesului cineva care să se dea drept ruda ei, Kien va cere să se culeagă date precise cu privire la originea respectivului. O rudă era oricînd posibilă. Se gîndea să discute cu intendentul încă înainte de arestare. Sporirea micii recompense la două sute de şilingi trebuia să i-l ataşeze întru totul pe acest copoi, cum foarte bine spunea Fischerle. Prin asta, nu comitea nici mituire şi nici altceva ilegal; intendentul să spună adevărul, purul adevăr. În nici un caz nu era de admis ca de bună seamă cel mai mare sinolog al vremii să fie condamnat pentru o femeie de extracţie inferioară, o femeie despre care nici nu se poate spune cu certitudine dacă ştia să scrie şi să citească fluent. Ştiinţa impunea moartea ei. Tot ea impunea şi deplina achitare şi reabilitare a lui. Savanţii de talia sa se pot număra pe degete. Femei există din păcate cu milioanele. Şi, pe deasupra, Therese se numără printre cele mai insignifiante. Nu se poate nega faptul că moartea ei fusese cît se poate de chinuitoare şi crudă. Dar pentru asta, exact pentru asta, ea însăşi purta deplina răspundere. Depindea doar de ea să se lase să moară de foame în linişte. Mii de penitenţi indieni au murit, înaintea ei, de această moarte lentă şi s-au considerat mîntuiţi printr-însa. Lumea îi admiră încă şi astăzi. Nimeni nu-i compătimeşte pentru soarta pe care au avut-o, iar poporul lor, cel mai înţelept după cel chinez, îi sanctifică. De ce nu s-a ridicat Therese pînă la această hotărîre? Ţinea prea mult la viaţă. Lăcomia ei nu cunoştea margini. O prelungea cu orice secundă demnă de dispreţuit. Ar fi mîncat oameni, dacă ar fi existat în jurul ei. Ura oamenii. Cine s-ar fi sacrificat pentru ea? În clipele ei de slăbiciune s-a aflat singură şi părăsită, aşa cum merita. Apoi a recurs la ultimul mijloc care-i mai rămînnea: şi-a devorat propriul trup, fîşie cu fîşie, bucăţică cu bucăţică, şi s-a mai menţinut în viaţă cu preţul unor dureri de nedescris. Martorul n-a găsit-o, a găsit doar ciolanele ei, ţinute laolaltă de o fustă albastră scrobită, pe care obişnuia s-o poarte totdeauna. Acesta a fost sfîrşitul ei binemeritat."

Elias Canetti - Orbirea