The Ancient Track*

Providence #4, Alan Moore & Jacen Burrows @Avatar Press, 2015

*"The Ancient Track", a poem by H.P. Lovecraft

distant, izolat și splendid

am produs și eu disconfort

perturbări în gașca străină

frumos aliniată în liniștea nopții de vară

pe gardul de ciment din fața școlii germane.

 

mai mult întărîtat, cred acum,

de armonia tihnei, venită pe gratis, a grupului

decît de simpla nevoie a copilului de a face rău,

am întins mîna să dau noroc cu băiatul adi

și a întins-o și el, și atunci eu am tras tare,

și noroc că s-a ținut și cu cealaltă mînă

de bara pe care stătea, că altfel ar fi căzut,

deși nu cred că rău, ci în picioare

pt că era bun sportiv, dar oricum

ai lui s-au sesizat, țin minte distinct

expresia încruntată a altui băiat

mai slab, dar sprinten, care, în lumina galbenă a stîlpilor

părea să nu aibă sprîncene, plus că și-a repezit puțin

și trupul înainte și a vociferat amenințător

ceva în genul “băi...”, în fine, drege-ți tu

sufletul de cîte ori vrei

cu balsamul contrafăcut

al reparațiilor retroactive,

că nu merge așa

dar cum merge.

 

rămîne ciudat

cum nevoia sociopatului

de a fi acceptat

trece lin

spre furia psihopatului

atunci cînd e mustrat,

catalizatorul – mereu o formă

a iubirii.

 

să apuci de maxilar o cucoană grăsulie,

asta poate fi o formă

a rușinii –

furnicar roșu în torace

stîrnit de torța peristentă a memoriei:

cu vîrfurile a trei degete

să-i prinzi slab apăsat jumate de bărbie

și, partea cea mai urîtă,

să-i rotești lent de tot capul

ca s-o poți săruta familiar, cu plescăitură

pe amîndoi obrajii.

 

și în curte sunt țărani

și afară sunt țigani.

Montgomery L. Hopkins e numele

"- Locurile astea, stațiile de benzină robotizate pe bază de monede, sunt deprimante, în miezul nopții. Mai târziu putem vorbi mai mult. Într-un loc mai prietenos însă. Te compătimesc și înțeleg cum te simți, când se întâmplă ca asemenea locuri să-ți provoace o experiență neplăcută. De multe ori iau benzină pe drumul de la fabrică spre casă, așa că nu trebuie să mă opresc prea târziu. Ies pentru o mulțime de apeluri în noapte, din câteva motive. Da, îmi dau seama că te simți la pământ - știi tu, deprimat. De aceea mi-ai dat notița căreia mă tem că nu i-am dat prea multă atenție atunci, dar îi dau acum, și ai vrut să mă iei în brațe, știi tu, așa cum ai făcut, așa cum ar face un copil, pentru o secundă. Am avut genul ăsta de inspirație, sau mai degrabă să-l numesc impuls, din când în când de-a lungul vieții. Acum am patruzeci și șapte de ani. Înțeleg. Vrei să nu fii singur noaptea târziu, în special când e nepotrivit de frig, așa cum e-acum. Da, sunt complet de acord, iar acum nu știi exact ce să spui, pentru că ai făcut ceva brusc, dintr-un impuls irațional, fără să te gândești la consecințele finale. Dar e în ordine; sunt în stare să pricep. Nu-ți face nici cea mai mică grijă. Trebuie să dai pe la mine. O să-ți placă la mine-acasă. E foarte plăcut. Poți să-mi cunoști soția și copiii. Trei, în total..."

Philip K. Dick - Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul