- Părul soţiei tale e o minune vie, a spus Murray şi m-a privit atent în faţă, ca şi cum voia să comunice un respect tot mai profund pentru mine, întemeiat pe aceste informaţii noi.
- Da, aşa e, am zis eu.
- Are păr expresiv.
- Cred că ştiu ce vrei să spui.
- O preţuieşti pe femeia asta, aşa sper.
- Absolut.
- Fiindcă o femeie ca ea nu apare doar din întîmplare.
- Ştiu.
- E probabil bună cu copiii. Mai mult decît atît, sunt sigur, e extraordinar s-o ai în preajmă într-o tragedie de familie. E tipul de femeie care preia controlul, arată forţă şi hotărîre.
- De fapt, ea se pierde cu firea. S-a pierdut cu firea cînd a murit mama ei.
- Cine n-ar fi păţit la fel?
- S-a pierdut cu firea cînd Steffie a telefonat din tabără şi i-a spus că şi-a fracturat un os de la mînă. A trebuit să mergem cu maşina toată noaptea. M-am pomenit pe un drum forestier. Babette plîngea.
- Fiica ei, departe, printre străini, în suferinţă. Cine n-ar fi plîns?
- Nu fiica ei. Fiica mea.
- Nici măcar nu era fiica ei.
- Nu.
- Formidabil. Îmi place la nebunie.
DeLillo, White Noise
perfect. :)
RăspundețiȘtergere