Zeul singurătăţii

de Philip Schultz

Începe o duminică rece de februarie în Long Island

şi aştept, alături de încă şapte bărbaţi

să se deschidă uşile de la Toys R Us

într-un mall din capătul estic al insulei.

Suntem aici pentru un joc video japonez

care e foarte greu de găsit. Săptămîna trecută,

un magazin din Manhattan m-a lăsat cu ochii în soare 

după trei ore de aşteptat. Azi am ajuns primul;

înfofolit pînă la refuz, tremuram în lumina zorilor

şi citeam din noua ediţie tradusă a Eneidei, pe care

am ascuns-o cînd ceilalţi au sosit, tropăind din ghete,

frecîndu-şi mîinile goale, glumind despre

somnul lor compromis din cauza pramatiilor de-acasă.

„Băiatu meu şi-a rupt doi dinţi din faţă

la o partidă de hochei,”, spune rîzînd unul

în pantaloni scurţi. „Aşa că primeşte cadou.” Ai mei

o să-mi sară-n braţe de bucurie, îşi vor aminti dimineaţa asta

cît or trăi. „Cumpăr jocul pentru fiu-meu mai mare,

tocmai s-a întors din Irak,”, zice altul în salopetă de lucru,

din capătul celălalt al cozii. „Toată ziua se joacă chestii de genul

în camera lui. Da nu-mi fac probleme, o să-şi revină el,

îşi merită odihna.” Oamenii ăştia repară ţevi,

toarnă betoane fără niciun stres pentru ca alţii să-şi trăiască visurile.

Aşteaptă aşa, în frig, încă de pe vremea lui Enea

care a vărsat rîuri de sînge pentru Roma lui. Vergiliu a înţeles

că odată ce moartea vine, nu se mai duce, că ăsta e de fapt

zeul singurătăţii. Prin geam, un vînzător strigă, „Mai avem cinci bucăţi.”

Şi parcă ceilalţi nu mai ştiu cum să-şi ţină mîinile,

şi le încrucişează la piept sau le lasă atîrnînd pe lîngă corp,

golaşe, inutile. Să fie din cauza faptului că mîinile şi-aduc aminte

ce-au ţinut odată, ce promisiuni au făcut? Ştiu foarte bine

momentul în care băieţii mei vor fi destul de mari pentru război.

Curînd, trei dintre noi vor aştepta vizavi, în faţa magazinului Target,

pentru că asta trebuie să facă bărbaţii pentru fiii lor.

asta, şi cu încă o poezie, traduse de mine, apar în nr. 3 / 2013 din Zona Nouă.