vineri, 13 noiembrie 2015

black mirror nou

cu denzel într-un buncăr antiatomic, probabil ultimii rămași.
am devenit, firește, buni prieteni în lunile post-detonare;
discuțiile despre filme, premii și condiția de fanboy est-european,
adică eu, au secat rapid, la fel și cele despre propriile familii și vieți,
iar acum așteptăm nu fără spaimă și tristețe, sfîrșitul.
 
adăpostul a căpătat fisuri încă de la primele conflagrații,
sănătatea noastră nu mai e ok,
bănuim severe tumori intestinale, din cauza la radiații.
 
stăm întinși, fiecare pe patul lui de campanie, și eu încep:
 
numărat cîteva stele
pe cerul nopții
toamna.
 
e rece și iată, fericirea mea –
pană neagră pe pămînt.
 
viața nu a devenit, ci a fost mereu grea
pentru gemenii orfani, în valea uscată din irak;
el, rămas fără piciorul stîng după ce a călcat pe o mină,
știe sigur că următorul atac
n-o să mai lase nimic din colibă și micile acareturi.
 
dar aici la mine e fain, e așa o minune că putem ieși
seara la chinezească, și pe urmă eu mă uit pe tel
la nimereală și zic fetei, auzi, în juma de oră e film,
vrei să mergem? și ea face ochii mari și frumoși și zice
da da da, și chiar ne ridicăm și mergem și ne bucurăm
cu tot sufletul de noi și de ziua frumoasă de noiembrie.
 
ajuns acasă mă găsesc stînd în fund, pe marginea patului,
cu pantalonii dați jos pînă la glezne, și jur că mi se rupe inima
de dragul meu, așa puțin obosit cum sunt, dar mai pot,
am și un senviș început pe care, cît mă schimb, l-am pus
lîngă mine pe plapumă, și mă îneacă emoția de cît pot
să mă iubesc, e ceva dezarmant pînă la lacrimi în cumpăna
asta a mea de dinainte să mă pun ca lumea la somn,
pur și simplu stau frumos, cufundat în liniște, atins de lumina
palidă a lămpii, am și niște burtă, dar e în regulă, mă înduioșez
încît mi se fac ochii blajini ca la vițel, și cum să nu distrugă asta,
ar fi cel mai mare păcat din lume să las să mi se ia asta.
 
cînd nu socotesc valoarea subzistenței,
pot să mă bucur sincer de ceea ce e lipsit de zgomot, senin
binar.
 
teribil de drag mi-era odată spectacolul fulgerelor
pînă cînd, în noaptea de vară cu furtună, un băiat
blonduț, osos pe la față, a zis entuziasmat că abia
așteaptă să ajungă acasă pt a pune camera
pe pervaz.
 
acum îmi place să văd o casă profilată pe cerul negru,
partea de jos, de fapt mai mult de jumate din ea,
e ascunsă de pomii desfrunziți, așa cum trebuie,
și fumul care iese pe horn face nimb frumos,
ca în lovecraft, pe întreg conturul acoperișului.
 
nu știu denzel, ar fi necinstit să nu spun
că mă ia tot mai des așa, o anxietate
după care vine imediat ciuda
că nu mi-am apărat cum trebuie
granția de corp azvîrlit cu de-a sila
în societate.
 
cum petrec mai multă vreme printre oameni,
cum încep să pun mîna la gură ca și cum aș tuși,
și de fapt eu murmur înjurături oribile; dacă văd
că vine unul spre mine și știu dinainte că vrea
să mă întrebe ceva, fac un fel de incantație
în care zic nu veni, nu veni, futu-ți dumnezeii mă-tii,
și de cele mai multe ori vine, moment în care arborez
instant amabilitate și ochi atenți, lucru care mi-l
reproșez dur pe urmă, ca și cum nu mi-am apărat
cum trebuie granița de corp azvîrlit știi și tu.
 
perversitatea asta e: caut mereu conflictul cel mai urît,
schimbarea aia de replici care pe omul nepregătit, lipsit
de ironia spontană, îl face să plîngă cînd e singur și îl termină
psihic pentru mult timp, îi sparge sufletul. dar o fac pasiv,
cu vădită teamă, și dacă se poate, fără să fie nevoie
să suport eu consecințele, pt că numai gura e de mine,
și dacă totuși sunt nevoit să le suport, totul să iasă cît mai poză,
învățătură diluată rușinos de precauție.
 
de exemplu, de boschetara rahitică, disperată, care,
cînd mă întorc noaptea de la muncă pe aleea cu castani
care îmi place mie, sare din întuneric cu vocea pițigăiată
să-mi ceară bani, eu pot să scap repezind-o cu stai acolo
liniștită că n-am să-ți dau, în schimb, țiganul beat și agresiv
o să vină, cum e și firesc, direct și fără sunet, o să-mi fută
o bară scurtă pe tîmplă, și eu o să țin neapărat ca scena
următoare să fie așa: ridicînd puțin capul de pe asfalt acum,
cu zîmbet șmecher ca max payne după ce bate bossul și trage fum,
cu ramele rupte la ochelari,
zic ce trist e, men, că nu-s aici să mă salveze
măcar saber rider cu șerifii lui stelari.
 
denzel pufnește cu zîmbetul lui odată perfect, acum corodat, verzui
și îmi zice – niggăre trebuie să te relaxezi, fă cumva și gîndește-te
că viața poate fi și așa, un job care nu-ți place neapărat, dar ce e bine
e că munca în sine nu e grea fizic, nu e ca la săpat șanțuri; primești
bonuri de masă, în 8 ore jumate poți să-ți iei 3 pauze și din, să zicem
15 colegi cît e echipa, nu te ai ciudat cu niciunul, și între timp tu poți
să cauți și altceva, cine știe, poate chiar găsești.
 
denzel, îi zic, nu mai pot să fiu așa, am cancer la cur, mă cac sînge,
și tu la fel, o să murim groaznic, ai uitat. la care denzel face, da dog,
ai dreptate, după care strînge puțin din buze, dă din cap, expiră lent
pe nas și se uită înainte în gol a necaz,
dar gasesc destulă alinare în căutătura lui,
a omului creștin care deși încă nu e împăcat total cu soarta,
mai poate să găsească în situație
și puțin haz.
 
în definitiv, zel, și eu ca speriatu din mulholland drive
care își povestește visu în cafenea:
sper din tot sufletul, pentru lina mea
funcționare, să nu am cît oi trăi nenorocul
să văd cum o brută nervoasă, ton arămiu,
se răzbună pe un vecin de curte,
dînd cu șutul în copilaș, trimițîndu-l să se frîngă
sub roțile pline de balegă ale unui car.
 
vreau să-ți mai zic că odată au intrat doi rockeri în librăria unde lucram
și unul din ei căuta asiduu pe telefon un nume de trupă pe care spera
să o găsească și în magazin. atunci eu m-am dus la el și i-am spus:
 
trupa aia nouă finlandeză
după care cauți pe tel
ca să-mi spui mie de ea,
că o vrei –
de fapt n-o vrei.
 
la sfîrșitul acestei superbe zile ploioase, vrei, uite
să te iau pe tine de umeri,
să stai – în picioare, că băncile sunt ude –
în parcarea de la mol, cu ochii larg deschiși,
cu fața la munți. nu sunt ei frumoși?
mie așa îmi par, norii gri,
ferăstraie cu dinți tociți, deloc septici,
ce ascund timid negura pădurilor abrupte.
 
ți-am luat și telefonul din mînă cîtă vreme te-ai uitat
și pot să-mi dau seama că ți-a plăcut mult de tot,
că nici n-ai observat.
norul de toamnă altcumva are textura,
nu-l umflă grosolan, ca pe cel de vară, căldura.
 
e o priveliște frumoasă și, repet, am vrut să arăt
cum vremea, vorba vine, rea, poate să facă efecte care,
dacă ești în starea care trebuie, mai ales aici în brașov, unde e peisaj,
te pot umple cu sentimente cu adevărat calde, protectoare.
și munții îs munți și n-ai cum să nu-i iubești.
 
și totuși vlad,
te amăgești –
rămîne atît de negru
și rece
furnalul în care
zi de zi
ești silit
să privești.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu