ce mă sperie mai tare – o găină arămie
în antreu,
cîinele care, chirurgical, a căpătat
laringe omenesc,
și atunci cînd se apucă de vorbit, de
groaznic ce sună
fac ochii mari, duc mîna la gură, zic ferească dumnezeu;
ori minutul stupid, în care mă
prăpădesc încă tînăr,
spulberat de
claritatea urîtă că disperarea va arde
netransmisă,
pilulă italiană aspră, de băgat în pahar
apoi
uitată. îmi e frică rău de moarte, o iubesc enorm
pe fată.
cînd vocea străveche din vid începe să-mi
șoptească iară
și-mi îngheață inima în mine și nimeni
nu se-ndură
să m-acopere c-un pled,
atunci m-apăs și eu în ghete, scot
pieptul în afară
și cu voce de duke nukem fac half man,
half animal,
all dead.
prieteni, pavăză bună să vă fie dragostea
pe care aici, în sufletu meu
de artropod
mutant arareori calm mă străduiesc pe bune
da tot mai
greu să v-o port; de două ori m-am culcat pe patul
de flori
albastre, o singură dată m-am trezit: pe jumătate om,
pe jumătate
animal, pe de-a’ntregulea mort.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu