luni, 30 noiembrie 2015

casa templierului

ce mă sperie mai tare – o găină arămie în antreu,
cîinele care, chirurgical, a căpătat laringe omenesc,
și atunci cînd se apucă de vorbit, de groaznic ce sună
fac ochii mari, duc mîna la gură, zic ferească dumnezeu;
 
ori minutul stupid, în care mă prăpădesc încă tînăr,
spulberat de claritatea urîtă că disperarea va arde
netransmisă, pilulă italiană aspră, de băgat în pahar
apoi uitată. îmi e frică rău de moarte, o iubesc enorm
pe fată.
 
cînd vocea străveche din vid începe să-mi șoptească iară
și-mi îngheață inima în mine și nimeni nu se-ndură
să m-acopere c-un pled,
atunci m-apăs și eu în ghete, scot pieptul în afară
și cu voce de duke nukem fac half man, half animal,
all dead.
 
prieteni, pavăză bună să vă fie dragostea pe care aici, în sufletu meu
de artropod mutant arareori calm mă străduiesc pe bune
da tot mai greu să v-o port; de două ori m-am culcat pe patul
de flori albastre, o singură dată m-am trezit: pe jumătate om,
pe jumătate animal, pe de-a’ntregulea mort.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu