"În Laredito s-a lăsat deja înserarea. Liliecii îşi iau zborul din cuiburile lor din tribunal şi turn şi se rotesc deasupra aşezării. Aerul e încărcat de mirosul de cărbune ars. Copii şi câini stau ghemuiţi lîngă pridvoarele de pământ şi cocoşi sălbatici bat din aripi şi se aciuează pe crengile pomilor. Umblă pe jos, aceşti tovarăşi de arme, pe lângă un zid golaş din chirpici. Dinspre piaţă se aude slab muzică de orchestră. Trec pe stradă pe lângă un car cu apă şi trec pe lângă o spărtură în zid unde la lumina unui foc slab de forjă un bătrân bate metalul în forme. Trec pe lângă o casă unde stă în prag o fată tânără a cărei frumuseţe e una cu florile din jur.
Cum se sfârşesc poveştile astea. În confuzie, blesteme şi sânge. Şi-au văzut de băuturile lor şi vântul sufla peste străzi, stelele de pe cer scăpătau către apus şi tinerii ăştia s-au luat la harţă cu alţii, s-au spus vorbe care n-au mai putut fi îndreptate şi în zori băiatul şi al doilea caporal au îngenuncheat la căpătâiul băiatului din Missouri căruia îi zicea Earl şi l-au strigat pe nume, dar el n-a mai răspuns."
Cormac McCarthy - Meridianul Sângelui.
marți, 30 decembrie 2014
miercuri, 24 decembrie 2014
ce s-a întîmplat
© "Batman: Whatever Happened to the Caped Crusader?"
Neil Gaiman, Andy Kubert, Scott Williams @DC Comics, 2009
joi, 4 decembrie 2014
momentul de groază
"Ca să continui mă gîndesc, prin asociaţie, cum se dislocă dinăuntru un cuvînt repetat. Copil, mergînd pe străzi, citeam firmele prăvăliilor şi le spuneam în gînd. Treptat, cuvîntul nu mai însemna nimic. Există o explicaţie liniştitoare, e fenomenul de redundanţă, însă, copil, eram speriat de nimicul care creştea în interior. În mine, mai mult decît în cuvinte.
Stăm toţi trei şi privim în soare. Puse la un loc, una sub alta, frazele fac, făceau, un poem în sensul vechi al cuvîntului. Există în ele un fel de lirism. În aceasta, lirismul pluralului. Stăm toţi trei, deci sîntem împreună, şi privim în soare, adică nu soarele îl privim dar este soare unde stăm. Sîntem împreună, e bine, ca o pauză a vieţii, uităm că trăim. Acestea sînt zilele intense, de altfel mi-o şi amintesc, a fost o zi minunată, am mers în munţi multe ore, cînd stam în soare eram la capăt, frînţi, simţeam oboseala în fiecare centimetru din noi. Viaţă intensă este atunci cînd faci o pauză în viaţă. Bineînţeles, exagerez, nu-i deloc aşa, sau nu pentru mulţi.
Tu cureţi cartofi în iarba din curte, surîzi. Aici strică poezia cuvîntul cureţi, aspru, ca o răzătoare pe care ţi-ai trece mîna şi ţi-ar sfîrteca-o fără să curgă sînge. Momentul de groază cînd, după ce ţi-ai făcut o tăietură adîncă, locul despicat e livid, sîngele încă n-a ţîşnit."
Livius Ciocârlie - Clopotul Scufundat
Stăm toţi trei şi privim în soare. Puse la un loc, una sub alta, frazele fac, făceau, un poem în sensul vechi al cuvîntului. Există în ele un fel de lirism. În aceasta, lirismul pluralului. Stăm toţi trei, deci sîntem împreună, şi privim în soare, adică nu soarele îl privim dar este soare unde stăm. Sîntem împreună, e bine, ca o pauză a vieţii, uităm că trăim. Acestea sînt zilele intense, de altfel mi-o şi amintesc, a fost o zi minunată, am mers în munţi multe ore, cînd stam în soare eram la capăt, frînţi, simţeam oboseala în fiecare centimetru din noi. Viaţă intensă este atunci cînd faci o pauză în viaţă. Bineînţeles, exagerez, nu-i deloc aşa, sau nu pentru mulţi.
Tu cureţi cartofi în iarba din curte, surîzi. Aici strică poezia cuvîntul cureţi, aspru, ca o răzătoare pe care ţi-ai trece mîna şi ţi-ar sfîrteca-o fără să curgă sînge. Momentul de groază cînd, după ce ţi-ai făcut o tăietură adîncă, locul despicat e livid, sîngele încă n-a ţîşnit."
Livius Ciocârlie - Clopotul Scufundat
sâmbătă, 22 noiembrie 2014
witchfinder general
cine ţi-a cerut
foc pt ca să-şi aprindă ţigară
şi n-ai de unde să dai că nu fumezi
cine opreşte maşina şi te întreabă unde e strada sau hotelul cutare
şi şi atunci cînd nu ştii tu tot vrei să ajuţi
şi arăţi cu mîna
şi nu e bine –
rămîne frica de repercusiuni
pt că n-ai fost pe fază
la micile frumoasele nevoi.
sunt vlad drăgoi. toamna 2014
am văzut witchfinder general din 68
făcut de michael reeves cu vincent price
şi ian ogilvy, un prieten vechi.
mie mi-a plăcut şi imediat i-am spus
şi prietenului meu andrei pintea de la cluj să-l vadă
și apoi mai tîrziu m-am dus şi eu la cluj
şi cînd a venit vorba de film, că el chiar e băiat bun
şi consecvent deci l-a văzut şi el,
mie mi s-a părut cumva că da, deşi se vedea clar că ne-a plăcut la
amîndoi,
încercam în acelaşi timp să argumentăm şi de ce
şi eu ştiu că îmi făcusem o teorie înainte
care acum nu mai era
sau rămăseseră frînturi incoerente
şi la andrei pun pariu că era la fel
numai că atîta ne-a rămas atunci:
o vădită emoţie faţă de produs
dublată de anxietatea de a împărtăşi cum trebuie
ceva frumos cu aproapele
umbrită în final de senzaţia
că efectiv pierzi timpu
tot bîjbîind aşa după profunzimea descrierii.
şi ce vreau să zic andrei,
şi de fapt zic pt toată lumea –
te rog eu să nu mai lăsăm tentativa oricum slabei articulări
să ne fută viziunea prezentului
care el e acuma
şi uite ce vibrant:
imediat la stînga
doi şi-au adus puiul de labrador
care e atracţia serii în bar;
încearcă duios să se urce pe băncuţă
stă la mîngîiat
încît toţi vrem unul.
mai e o chelneriţă frumoasă
care ne dă indicaţii despre unde e alt bar
şi care după ce termină face
că se înţelege ce-am zis? de obicei
nu dau indicaţii cum trebuie
şi noi i-am zîmbit şi i-am zis
te descurci perfect
la care ea s-a umplut de o mare bucurie.
şi andrei dacă te întorci
mai e fix la masa de lîngă geam
o femeie care era şi ieri seară
şi lîngă care chiar am stat
şi n-a fost nu ştiu cît de productiv contactul
că la un mom dat începuse să ţipe
de la un banc probabil
iar asta nu mi-a plăcut
dar chiar şi aşa, de cîteva ori
tot am schimbat încuviinţări şi aprobări murmurate
ori asta ce e dacă nu comuniune
şi ventilatorul de deasupra mesei
care tocmai s-a dereglat
şi umple de zgomot tot localul –
ce să fie și el altceva
decît minunea de a ne putea întoarce instant capetele înţepenite
la semnalul primului stimul clandestin
atunci cînd sufletele noastre
împovărate au ajuns
de la atîtea cuvinte.
duminică, 16 noiembrie 2014
sâmbătă, 1 noiembrie 2014
shang tsung
e cervicala
zona pe care
daca pui duşu cald
şi nu dat
tare
şi îl ţii asa
şi îl ţii asa
ce bine e...
că parcă te
faci balon care se umple cu căldură
şi cu
sentimente dintre cele mai frumoase.
găsit
centrii disperării
au reînviat
e minunat
ba nu e. ai mîncat?
pe la
sfîrşitul lunii se întîmplă să rămîn fără bani
chiar şi aşa cu ultimii îmi iau de mîncare
încît pe urmă nu mai am deloc
ca să ies de ex cu fata deosebit de frumoasă
dar am mîncat
şi ţie îţi zic
chiar şi aşa cu ultimii îmi iau de mîncare
încît pe urmă nu mai am deloc
ca să ies de ex cu fata deosebit de frumoasă
dar am mîncat
şi ţie îţi zic
că n-am
mîncat -
tu chiar eşti ok în suflet să ţi-l
ştii cu stomacul gol
pe băiat?
pe băiat?
neliniştea
mă-nvaţă:
jur că
explodez la faţă
de la palma
luată peste glugă
însă mă
îndepărtez fără ca să dau şi eu
şi abia cînd
îl văd că revine pe băiat
cu bucata de
lemn în mînă
eu am amărîtă
de şipcă
cu care nici
atunci nu dau
că mi se vrea
totuşi răul.
mai vreau foarte mult să mi se îngăduie
să spun că dacă s-ar deregla fibra dimensională
şi aş ajunge să stau la bere eu cu mine
la început ar fi, cred, bine
pe urmă aş realiza
cu cea mai urîtă frică
că mi se vrea totuşi răul.
luni, 20 octombrie 2014
în legătură cu o muscă
"Iată cum au luat naştere versurile de
care-am pomenit. Mă întorsesem acasă noaptea tîrziu şi, în loc să mă culc, am
intrat în birou şi-am aprins lampa. Şi de îndată ce-am făcut lumină, a început
să mă chinuiască o muscă. Am izbutit s-o lovesc, dar uşor, să nu mă murdăresc.
Am uitat de ea, dar am revăzut-o în mijlocul mesei în timp ce-şi revenea
încetul cu încetul. Era sigură de ea, dreaptă şi părea mai înaltă ca înainte,
fiindcă unul din picioruşe îi fusese anchilozat şi nu se mai putea îndoi. Cu
cele două picioruşe din spate îşi netezea cu stăruinţă aripile. Încercă să se
mişte, dar se răsturnă pe spate. Se ridică şi reîncepu, încăpăţînată,
stăruitoarea ei ocupaţie.
Am
scris atunci versurile acelea, surprins de-a fi descoperit că micul organism al
muştei, chinuit de durere, acţiona sub impulsul a două erori: în primul rînd,
încăpăţînarea de a-şi netezi aripile, care nu erau rănite, arăta că insecta nu
ştia de unde-i vine durerea; apoi, asiduitatea efortului demonstra că în mintea
ei puţintică exista credinţa nestrămutată că sănătatea e un bun al tuturora şi
că trebuie neapărat să se întoarcă atunci cînd ne-a părăsit. Erau erori care i
se pot ierta cu uşurinţă unei insecte care nu vieţuieşte decît un singur
anotimp şi nu are răgaz pentru experienţe."
Italo Svevo - Conştiinţa lui Zeno
Abonați-vă la:
Postări (Atom)